Alexitimia

Alexitimia se referă la incapacitatea unei persoane de exprimare a propriilor emoții, aceasta manifestând totodată dificultăți în a avea fantezii sau în a distinge stările emoționale de senzațiile corporale.

Alexitimia este conceptualizată sub mai multe forme: ca simptom asociat unor tulburări mentale majore precum depresia sau autismul, ca tulburare mentală de natură subclinică, ca tulburare psihosomatică sau ca trăsătură stabilă de personalitate.

Studiile despre alexitimie și despre caracteristicile sale clinice au debutat încă din 1970. Termenul de alexitimie a fost introdus de către doctorul Peter Sifneos pentru a caracteriza persoanele care nu puteau exprima verbal emoțiile pe care le simțeau. Cuvântul este format din trei cuvinte de origine grecească : „a” - lipsa, „lexis” - cuvânt și „thymos” - emoții. În anul 1976 alexitimia a fost menționată pentru prima oară ca fiind construct psihologic caracterizat prin deficiențe în exprimarea emoțională.  (1), (2), (3), (4)

Simptome

Alexitimia se caracterizează prin tulburări sau disfuncții marcante în următoarele domenii: cunoașterea propriilor emoții, atașamentul social și relaționarea interpersonală. Se consideră că alexitimia are două dimensiuni de bază:

• dimensiunea cognitivă: copilul sau adultul întâmpină dificultăți în a identifica, interpreta, înțelege și verbaliza propriile stări afective precum și ale altora;
• dimensiunea afectivă: persoana alexitimică manifestă dificultăți în a se exprima emoțional, în a împărtăși propriile stări afective, în a răspunde afectiv la ceilalți sau în a experimenta emoțiile sau stările afective în general. (2), (3)  

În funcție de gravitatea alexitimiei, putem distinge trei forme de intensitate: alexitimie ușoară, moderată sau severă. O persoană alexitimică manifestă următoarele caracteristici clinice: 

• are dificultăți în identificarea mai multor tipuri de emoții;
• are o înțelegere limitată a emoțiilor și a cauzelor acestora;
• manifestă dificultăți în exprimarea propriilor emoții sau stări afective;
  
• are dificultăți în recunoașterea emoțiilor pe baza indicatorilor faciali;
• are o imaginație limitată sau rigidă;
• are un tipar de gândire rigid și inflexibil;
• este hipersensibilă la senzațiile fizice;
• fie este distantă, fie încearcă din răsputeri să formeze legături sociale cu persoanele apropiate. (3)

Alexitimia poate fi considerată o stare sau o trăsătură stabilă de personalitate (2). Totodată, aceasta reprezintă un tip de simptom sau de deficiență care poate fi asociată cu diverse forme de patologie precum: diverse traumatisme cerebrale, bolile cronice, abuzul de substanțe sau cu diverse tulburări mentale precum autismul, sindromul Asperger, depresia, tulburările alimentare, tulburările somatoforme, stresul post-traumatic sau schizofrenia (1), (2), (3), (4)

Statisticile arată că alexitimia are o prevalență de 10% în populația generală și că este o tulburare comorbidă asociată altor tulburări mentale. Unele studii arată totodată că alexitimia are o prevalență mai ridicată în rândul bărbaților decât în rândul femeilor. (2)

Cauze

În prezent nu se cunosc principalele cauze ale alexitimiei. Au fost propuse o serie de ipoteze cu privire la etiologia acestei disfuncții psihologice, de natură organică și psihologică.

Printre posibilii factorii implicați se află:

• operațiile de comisurotomie - unele studii arată că persoanele care au trecut printr-o astfel de intervenție pot experimenta simptome specifice alexitimiei, precum dificultăți marcante în exprimarea propriilor sentimente și a stării afective sau sărăcirea conținutului sau a calității fanteziilor și viselor;
  
• întreruperea fluxului sangvin normal dintre cele două emisfere cerebrale;
  
• disfuncții la nivel cerebral - unele persoane alexitimice pot avea leziuni cerebrale în emisfera dreaptă care este specializată pe procesarea emoțiilor și a stărilor afective și în procesarea obiectelor la modul global (opus procesării analitice - specifice emisferei stângi);
  
• perturbarea sistemului de furnizare a dopaminei;
  
• experiențele traumatice pot cauza la rândul lor simptome sau comportamente alexitimice;
• ipoteza genetică - unul sau ambii părinți care sunt alexitimici;
  
• modele parentale severe sau detașate din punct de vedere emoțional. (1), (4)

O mare parte din cauzele, respectiv simptomele alexitimiei sunt relativ similare cu cele ale autismului, mai ales cu sindromul Asperger, cu toate că aceste două disfuncții au și caracteristici diferite, principala fiind aceea că sindromul Asperger este o tulburare pervazivă de dezvoltare, în timp ce alexitimia reprezintă mai mult un construct de personalitate decât o tulburare psihică. (4)

Alexitimia primară și alexitimia secundară

Având în vedere faptul că alexitimia are la bază atât factori biologici, cât și psihologici, unii cercetători au încercat să diferențieze între două forme de alexitimie, respectiv formele primară și secundară.

Alexitimia primară sau ca trăsătură are la bază cauze biologice, precum prezența unor anomalii genetice, dezvoltare biologică perturbată sau leziuni cerebrale, și este o caracteristiciă psihologică stabilă de tipul trăsăturilor de personalitate. De asemenea, o altă cauză a alexitimiei primare o pot reprezenta evenimentele traumatice severe din copilărie care nu au putut fi gestionate eficient. Alexitimia primară nu poate fi tratată sau gestionată prin medicație sau prin psihoterapie, cu toate că persoanele alexitimice pot reînvăța modalitățile de exprimare, de gestionare și de management emoțional de bază.

Alexitimia secundară sau ca stare, pe de altă parte, are la bază cauze psihologice, aceasta fiind văzută ca fiind un mecanism de apărare în fața unui eveniment traumatic (persoana își suprimă intens emoțiile cu scopul de a face față unui eveniment amenințător), ca un tipar de comportament nevrotic sau ca o consecință a creșterii într-un mediu sociocultural restrictiv (1). Se consideră că forma secundară de alexitimie este mai flexibilă și mai puțin stabilă decât forma primară, fiind mai mult asemănătoare unei forme de deficiență de funcționare psihică de natură subclinică, motiv pentru se pot desfășura intervenții psihosociale țintite asupra cauzelor și simptomelor acesteia (1), (2)

Managementul alexitimiei

Este mai dificil să vorbim de tratamentul alexitimiei, întrucât aceasta nu este considerată o tulburare mentală, ci o deficiență de natură subclinică care în funcție de cauze (organice sau psihologice) poate fi mai mult sau mai puțin asemănătoare unei trăsături de personalitate.

Intervenția sau managementul alexitimiei ar trebui să țină cont de tipul de alexitimie: în cazul unei alexitimii primare, intervenția ar trebui să se desfășoare sub forma reînvățării unor concepte de bază despre emoții și despre afectivitate, despre aspecte fiziologice și psihologice asociate lor, despre emoțiile simple și cele complexe.

În cazul persoanelor cu alexitimie secundară, intervenția poate viza intervenție psihoterapeutică orientată spre trainingul emoțional, spre restructurarea personalității și spre învățarea unor modalități adaptative de rezolvare a problemelor care au provocat și care au menținut alexitimia. (1), (2)

Indiferent de forma de alexitimie, intervenția de bază ar trebui să vizeze îmbunătățirea abilităților de identificare, de înțelegere și de exprimare a emoțiilor. În continuare vom prezenta câteva metode în acest sens:

• Păstrarea și completarea unui jurnal zilnic - ajută persoana să-și dezvolte abilitățile de observare a evenimentelor exterioare, de auto-observare și de autoreflecție. Mai mult, unele studii arată că scrisul expresiv poate îmbunătăți capacitatea persoanei de identificare a emoțiilor personale, precum și a emoțiilor celorlalți.
• Cititul - mai mult decât un simplu hobby, cititul favorizează învățarea limbajului expresiv și a limbajului receptiv, precum și dezvoltarea unor abilități de exprimare a propriilor emoții și sentimente. În literatură putem găsi multe astfel de exemple.
• Implicarea în activități artistice sau creative - muzica, arta, teatrul pot ajuta persoana alexitimică să-și recunoască și să-și exteriorizeze propriile stări afective. Printre cele mai eficiente forme de intervenție le reprezintă art-terapia sau terapia prin dans.  
• Terapia de grup - se adresează mai multor persoane și are la bază principiul colaborării între participanți în direcția rezolvării unei probleme comune. Terapia de grup promovează o atmosferă de colaborare și de interacțiune reciprocă între participanți, aceștia fiind încurajați să-și exploreze și să-și exprime propriile gânduri și sentimente. Ca o consecință, participanții tind să dezvolte sentimente de atașament și de apartenență la grup, sentimente care pot fi generalizate și exteriorizate în afara grupului terapeutic.
• Psihoterapia individuală - vizează în principal dobândirea de cunoștințe și de abilități de cunoaștere și de exprimare emoțională. Cele mai eficiente forme de psihoterapie în managementul alexitimiei sunt: psihoterapia cognitiv-comportamentală, terapia comportamentală dialectică, trainingul pentru mindfulness și terapia interpersonală de scurtă durată. Psihoterapia individuală și cea de grup sunt eficiente în cazul persoanelor care prezintă alexitimie secundară și mai puțin eficiente în cazul persoanelor care prezintă alexitimie primară.  
• Consilierea persoanelor apropiate - este important ca persoanele semnificative (partenerul de viață, părinții) să schimbe modul de dialog cu acestea. Nu este recomandată pedepsirea, criticarea sau ironizarea lipsei de expresivitate emoțională a persoanelor alexitimice. În schimb, se recomandă utilizarea etichetărilor emoționale în conversații (de exemplu „Mi se pare că ești furios. Te deranjează ceva?”) precum și comunicarea asertivă a propriilor emoții și a unor cerințe specifice (de exemplu „Mă simt obosit. Nu mai vreau să gătesc. Hai să ieșim în oraș să mâncăm”). (2) (3) (4).