Epidemii celebre

Vaccinarea este o măsură de imunizare al cărei scop este să protejeze sănătatea individuală a persoanelor imunizate, cât și a societății din care acestea fac parte.

Dacă am vrea să rezumăm beneficiile vaccinării într-un singur cuvânt, am putea spune cu siguranță prevenție. De-a lungul istoriei, prevenția nu a fost însă posibilă, în mare parte pentru că soluțiile de imunizare disponibile astăzi nu existau, iar pe de alta, populația avea o imunitate naturală mai scăzută și o stare generală  de sănătate mult mai fragilă, la care se adăugau condițiile precare de trai.

ROmedic vă prezintă o incursiune printre câteva dintre marile epidemii ale istoriei care au făcut milioane victime, pentru a înțelege importanța alegerii de a ne Vaccina, mai cu seama pentru că acum avem șansa la o astfel de alegere.

Ciuma lui Iustinian

„Ciuma lui Iustinian” este numele folosit de istorici pentru pandemia de ciumă bubonică care a afectat Imperiul Bizantin, în jurul anului 540 î.e.n.  Numele acestei pandemii este legat de împăratul bizantin Iustinian, care conducea în acea vreme Imperiul Roman de Răsărit, încercând să îi restaureze gloria. Planurile sale de expansiune au fost date peste cap de ceea ce avea să devină cea mai mare mare pandemie a Antichității și totodată prima izbucnire de ciumă bubonică din istorie.

Boala a izbuncnit de la șobolanii infectați din Egipt, care au călătorit prin intermediul transporturilor cu grâu. Ciuma s-a răspânit rapid capitala bizantină, Constantinopol (astăzi Istanbul) și în restul imperiului, ucigând zilnic mii de oameni. După 50 de ani de bântuit, Ciuma lui Iustinan a făcut aproape 100 de milioane de morți în Europa și Asia, schimbând cursul istoriei. (1,9)

 Moartea neagră

„Moartea neagră” sau Marea ciumă este, de asemenea, un episod de istorie în sine. A început în jurul anului 1340 în Asia centrală și de sud și s-a extins rapid în Europa. Anii de apogeu ai pandemiei de ciumă bubonică au fost 1347-1351. Bilanțul final al acestui flagel a fost de aproximativ 75 de milioane de persoane decedate; aproape două treimi din populația Europei a fost practic decimată, reconfigurându-se întreaga hartă socială a continentului. (7,8)

Ciuma bubonică cauza inflamarea ganglionilor limfatici din zona gâtului, a axilei și a abdomenului, infecția ucingând persoanele afectate în mai puțin de o săptămână.

În secolele ce-au urmat, până în anii 1800, au avut loc în Europa alte numeroase reizbucniri epidemice de ciumă, care au făcut un număr mare de victime. (7,12)

Episoadele epidemice și pandemice de cimă au fost descrise de unii istorici cât și de literatura vremii, scriituri care au ilustrat tabloul lugubru al bolnavilor aflați în agonie, în orașele murdare și supraîncărcate de trupuri neînsuflețite, spațiu din care cei încă sănătoși nu aveau cum să evadeze.  Spațiul românesc nu a fost ferit de această boală infecțioasă teribilă. (12)

Ciuma, acest flagel care a influențat cursul umanității, nu este total dispărută; se înregistrează și astăzi cazuri izolate. Organizația Mondială a Sănătății atrage atenția asupra faptului că în zonele tropicale și subtropicale, cât și în regiunile mai fierbinți ale zonelor temperate, ciuma poate să reapară oricând, chiar și după o lungă perioadă de stagnare, dacă găsește condiții prielnice.
Deosebirea este aceea că, spre deosebire de trecut, ciuma poate fi azi întrucâtva ținută sub control, în cazurile depistate la timp. (15)

Oamenii de știință au reușit să interpreteze relativ recent structura bacilului ciumei care a provocat Moartea neagră, Yersinia pestis și s-a ajuns la concluzia că forma responsabilă de ciuma din Evul Mediu este cea care se manifestă și astăzi în unele regiuni ale planetei.  Diferențele genetice sunt foarte mici. Descoperirea oamenilor de știință pune în atenție faptul că agentul patogen al bolii nu este singurul responsabil pentru izbucnirea epidemiilor; la amploarea infecțiilor au contribuit și factori precum igiena deficitară, malnutriția și modul de răspândire al purtătorilor (de regulă, șobolanii). (13,14)

Puteți citi mai multe despre ciumă, aici.

Atacul variolei

Variola este o boală infecțioasă foarte gravă care a fost declarată eradicată de către Organizația Mondială a Sănătății la finalul anilor '70, prin eforturile colective de imunizare în toată lumea.

Variola era foarte contagioasă și se manifesta printr-o erupție ce cuprindea întregul corp, invandându-l cu pustule pline de puroi, care după ce se uscau, lăsau cicatrici definitive. Boala cauza și febră intensă, senzație de oboseală și slăbiciune generală și, într-o treime din cazuri, orbire. Aproape jumătate dintre cei care se îmbolnăveau de variolă, mureau. (6,7)

Chiar dacă astăzi variola este eradicată și pericolul de infectare este considerat depășit, aflați că timp de sute de ani, variola a fost o cauză principală a mortalității.
Numai raportându-ne la secolul al XX-lea, s-au înregistrat, estimativ, până la 500 de milioane de morți ca urmare a acestei boli. Chiar cu 12 ani înainte de eradicare, în 1967, variola provoca două milioane de decese, la nivel global.  (7) La mijlocul anilor '70, variola a cauzat peste 20.000 de morți în India, dintr-un total de 100.000 de cazuri raportate. (7,20)

Organizația Mondială a Sănătății face eforturi constante pentru a adăuga la lista bolilor eradicate și altele, alături de variolă. Privind în trecut putem învăța că imunizarea este singura capabilă să înlăture definitiv aceste amenințări de natură infecțioasă.

Pandemia de holeră

Holera a fost în secolul al XIX-lea, se poate afirma astfel, principala boală „globală”. Izbucnirea epidemică a început în Calcutta, India, în anul 1817. Au fost afectați atunci câteva mii de localnici, însă înfecția s-a răspândit pe calea comerțului și turismului maritim, dintr-un port în altul, extinzându-se alarmant. Practic, boala a călătorit prin intermediul butoaielor cu apă infestată, a excrementelor persoanelor infectate (în special a călătorilor).

Holera este o boală infecțioasă foarte agresivă, cauzată de bacteria Vibrio cholera, care se localizează în tractul gastro-intestinal și cauzează diaree severă, care poate duce, când nu este tratată  în timp util, la moartea bolnavului. Decesul survine ca urmare a deshidratării.
Infecția de holeră a căpătat repede o dimensiune globală, în secolul al XIX-lea, afectând mai ales șările sărace.
Se consideră ca s-au înregistrat șapte pandemii de holeră, pe durata a șapte decenii, care au ucis fiecare zeci de mii de oameni. (7)

Trebuie să știți că holera face victime și astăzi. Ultima izbucnire la scară mare este considerată cea din Peru, în 1991, când 500.000 oameni au fost infectați.

Organizația Mondială a Sănătății monitorizează apariția de noi cazuri de holeră și recomandă populației din zonele endemice, cât și celor care călătoresc în zone vulnerabile să se vaccineze, folosind vaccinul administrabil oral, singurul recomandat. Administrarea se face în două doze, la distanță de cel puțin șapte zile între ele. Dacă vă aflați în situația de a călători în regiuni unde există pericolul infectării cu holeră, adresați-vă medicului de familie. De asemnea, vă invităm să citiți articolul Vaccinările pentru călătorii. (17)

Puteți afla informații medicale detaliate despre holeră, aici.

Marea pandemie de gripă dintre 1918-1919

Context

Între 1918 și 1919, planeta s-a confruntat cu una dintre cele mai devastatoare pandemii din istorie. Un număr enorm de cazuri de gripă au fost înregistrate într-un timp foarte scurt în toată lumea, ca urmare a  imunității foarte scăzute și a numărului mare de boli contagioase care decimau populația.

Speranța de viață nu depășea 53-54 de ani (pentru ambele sexe), câtă vreme boli precum pneumonia, tuberculoza, gripa, cărora li se adăugau afecțiunile gastro-intestinale, făceau ravagii.
Unu din cinci copii mureau înainte de a împlini cinci ani din cauza tusei convulsive, a rujeolei și a difteriei.

Toate aceste afecțiuni pentru care acum există vaccinuri, ca modalitate de prevenție și numeroase scheme de tratament, aveau, în acea vreme, potențial fatal. (4)

Pandemia

Se spune, despre pandemia de gripă din 1918, denumită și „Gripa spaniolă”, ca a omorât, într-un singur an, mai mulți oameni decât Primul Război Mondial: aproximativ 50 de milioane, fiind o adevărată criză mondială a omenirii.

Ceea ce arăta ca o banală răceală s-a transformat un flagel care a răpus o cincime din populația lumii de la acel moment, afectând cu precădere persoanele cu vărsta între 20 și 40 de ani. (6)

Gripa, astăzi considerată banală, era privită la 1918 ca fiind „cel mai mare dușman dintre toate bolile infecțioase”. Nu a fost iertat niciun colț al planetei: America, Europa, Asia, Africa, zona Pacificului de Sud. Bilanțul negru al pandemiei de gripă  din 1918 nu a fost „egalat” în istorie de nicio altă izbucnire ulterioară a vreunei boli infecțioase. (6,11)

Numărul mare de morți survenite într-un timp foarte scurt, numărul insuficient de personal medical, toate aceste date ale problemei au dus la o veritabilă criză socială, pentru că oamenilor le era fizic și financiar aproape imposibil să facă față la numărul mare de bolnavi care necesitau îngrijire și să se ocupe de avalanșa de decedați care necesitau a fi înmormântați. (5)

Desigur, la acea vreme, vaccinul împotriva gripei nu fusese descoperit, nu fuseseră dezvoltate nici antibioticele, pentru a putea trata infecția, iar oamenii aveau puține cunoștințe despre cum ar trebui să reacționeze la simptomele acestei boli,  ceea ce degenera rapid într-o pneumonie fără cale de întoarcere. Bolnavii manifestau nu doar febră și o stare generală de oboseală, ci simptome mult mai severe, precum lichid în plămâni, sânge în spută și blocarea căilor respiratorii.

Astăzi, însă, avem opțiuni. Adresați-vă medicului în fiecare an, la începutul sezonului rece, pentru a vă imuniza, folosind vaccinul antigripal sezonier. Doar așa vă puteți feri de gripă. Dacă totuși vă îmbolnăviți, evitați a vă trata „după ureche”; automedicația vă poate chiar înrăutăți situația, în unele cazuri.

Epidemia de poliomielită din 1916

poliomielita, o boală infecțioasă care astăzi este ținută sub control prin intermediul vaccinărilor în masă, făcea victime la scară largă în urmă cu un secol.

În 1916 a izbuncnit în Statele Unite o epidemie ce s-a perpetuat pe durata a câtorva decenii, soldându-se cu peste 27.000 de cazuri, dintre care peste 6000 s-au dovedit a fi fatale. Ascensiunea mortală a virusului polio a putut fi stopată numai prin inventarea vaccinului antipoliomielită în anii 1950-1960 (10)

Progresele înregistrate în ultimii 20-25 de ani de către OMS sunt semnificative: cazurile s-au redus cu mai mult de 99% (în 1988 se înregistrau 350.000 de cazuri, iar în 2012, puțin peste 200, la nivel global). Dacă acum două decenii în Asia, Africa și o parte a Americii de Sud, poliomielita încă era activă, în prezent, mai există doar trei țări unde poliomielita este endemică: Afghanistan, Pakistan și Nigeria. (19)

Astăzi poliomielita este o „candidată” la eradicare, însă eforturile Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) trebuie dublate de receptivitatea populației, care trebuie să înțeleagă necesitatea vaccinării. (18)


Creșterea condițiilor igienice și sanitare, îmbunătățirea opțiunilor alimentare și progresul medical au îmbunătățit in timp speranța de viață, imunitatea organismului și protecția față de infecții periculoase, cu potențial fatal. Numai vaccinându-ne în continuare împotriva bolilor infecțioase pentru care medicina a găsit soluții putem să ne asigurăm că astfel de episoade nefaste nu se vor mai repeta.