„exerciţii imaginare”

Se întâmplă uneori, cred că în fiecare zi, cel puţin o dată, când - indiferent de ce fac - încep deodată să vorbesc singură, dar nu îmi spun mie cuvinte ca „felicitări!” sau „acum ies afară să mă plimb” sau aşa ceva (ceea ce am citit pe internet că e normal). Eu încep să vorbesc despre ceva ce aş vrea să discut cu cineva, de pildă la şedinţa terapeutică sau ce aş vrea să discut cu cineva din familie, de la şcoală etc.).
În seara asta mă gândeam la şedinţa terapeutică de săptămâna asta şi mă imaginam stând în cabinet, în fotoliu, purtând o discuţie, punând întrebări (nici nu mai ţin minte ce întrebări exact), gesticulând cum fac în viaţa reală. Doar că m-am oprit deodată şi m-a cuprins anxietatea, gândul ce a provocat-o fiind ideea de schizofrenie. Apoi imediat m-am gândit că fac asta de atâta timp, o fac de mulţi ani de zile şi, dacă ar fi fost ceva rău într-adevăr, s-ar fi întâmplat ceva până acum. Nu ştiu când am început să fac asta. Cred că cel mai probabil din clasele primare, pe când mă simţeam la fel de singură şi uneori voiam să petrec timp cu cineva, să port o conversaţie cu cineva, dar, în acelaşi timp, suportam foarte bine singurătatea pe atunci. Dar nu înţeleg de ce fac asta, dacă totuşi e normal.
Fac lucrul ăsta când urmează să aibe loc un eveniment, ca de pildă am făcut-o înainte să înceapă un nou an şcolar; ţin minte cum mă imaginam intrând în clasă, făceam cunoştinţă cu colegii, mă plimbam prin cameră ca şi cum m-aş plimba prin clasă sau în curtea şcolii, eventual mă imaginam în hainele pe care alesesem să le port în ziua respectivă.
Dar îmi imaginez şi alte lucruri, mărunte, ca de ex. îmi vine în minte o glumă sau o întâmplare amuzantă şi încep să vorbesc precum aş povesti-o unor oameni, prieteni sau cunoscuţi. Mi-i imaginez râzând de ceea ce povestesc.
În seara asta, după ce m-am observat făcând din nou asta, mi-a crescut anxietatea brusc, am început să mă panichez, să tremur, simţeam că urmează un atac de anxietate (nu a fost) şi am luat Sedatif PC, încercând să mă calmez. Acum mă simt mai bine după ce am scris, dar tot mă sperie când mă gândesc ce fac. Vreau să spun că vorbesc şoptit mai degrabă şi nu pierd în niciun fel contactul cu realitatea. Se întâmplă să mă pierd în „discuţie”, în sensul că eu mă gândesc la replici, la dialog, dar sunt conştientă de ce fac, unde sunt, cum mă cheamă etc. (În niciun caz nu am halucinaţii, de niciun fel.) De-asta mă gândesc că nu e ceva anormal sau greşit, dar mă sperie, deşi asta se întâmplă de mulţi ani de zile. Menţionez că am 16 ani şi fac psihoterapie cognitiv-comportamentală.