Anxietatea si eu

Anxietate si eu.
Am decis sa impart cu voi experienta mea de anxios. Sunt Florin un barbat de 54 de ani si am avut anxietate (aşa am fost diagnosticat) timp de 10 de ani. In tot acest timp m-am chinuit sa fac fata acestor simptome nenorocite si sa îmi traiesc viata. Povestea mea incepe cu 12 de ani in urma cand brusc, in mijlocul de transport in comun cu care mergeam la serviciu am avut pt prima data tahicardie. M-am speriat pe moment dar nu m-am alarmat foarte tare. Cand am ajuns la birou senzatia aceea a persistat aproape intreaga zi si a scăpat de sub control cu o ora sau doua înainte de sfarsitul programului. In secundele sau minutele acelea care pentru mine au parut ore s-a dezlantuit iadul simteam ca mor sau in cel mai fericit caz fac infarct. Desi incercam sa trag aer in piept, cava parca oprea oxigenul de care aveam atata nevoie. Ma straduiam sa inspir si cu cat mai mult fortam respiratia cu atat mai mult aveam senzatia ca ma sufoc. Inima o luase razna si o simteam batandu-mi neregulat si agitat in gat. Vederea imi era încetosata si totul in jurul meu isi pierduse importanta. Frica ma coplesea si tot ce gandeam era ca voi muri in secundele acela interminabile. Cu o voce sfarsita am rugat un coleg sa mearga cu mine la cabinetul medical care se afla la 100 de m de cladirea de birouri. Acel drum a fost pt mine cel mai lung si mai obositor drum din viaţa mea. Simţeam ca nu mai ajung acolo si ca imi voi pierde cunostinta pe drum sau ca mai rau, voi muri. Colegul ma tinea de brat si speriat ma intreba mereu daca ma simt bine. Aceste intrebări ma faceau sa ma sperii si mai mult si sa imi pierd si putinul control pe care il mai aveam. Intr-un tarziu si aproape sfarsit de efor am ajuns la cabinet si m- am asezat pe o banca in fata acestuia. Am refuzat sa intru inauntru de teama ca ma voi sufoca si mai mult. Afara parca era mai mult aer si ma simteam mai bine. Colegul a venit cu asistenta care s-a uitat superficial la mine si mi -a dat intr-un tarziu tinctura de valeriana. Intre timp simptomele mai scazusera in intensitate si acele 4-5 minute de stat pe banca îmi facusera bine, inima batand aproape normal. M-am linistit (probabil valeriana aceea a avut un efect atunci). M-am intors la birou, mi - am luat geanta si am plecat insotit de colegul meu catre casa. Cand am ajuns acasa totul era ok.Eram din nou eu, am baut un pahar de vin cu colegul si am mai stat de vorba. Intr-un tarziu a ajuns acasa si sotia mea si i-am povestit pe scurt ce am patit. Ingrijorata m-a intrebat daca poate face ceva pentru mine. Am răspuns ca nu. Totul a fost bine si frumos pana la urmatorul atac de panica. A doua zi eram super bine si aproape ca uitasem ca am avut atac de panica. imi vedeam de viata mea si pusesem acel episoade pe seama oboselii, etc. Nu eram usa de biserica, departe de a sustine asa ceva. Aveam o viata dezordonata beam foarte mult, fumam ca un şarpe, mancam si dormeam putin, eram foarte obosit, etc. Asa ca am avut pe ce sa dau vina. Pana la 27 de ani nu am avut nimic. E adevărat ca mai oboseam daca faceam mult efort dar ziceam ca este de la fumat. Alcoolul era ceva nelipsit si daca nu beam o zi mi se părea ca este o zi lipsita de sens sau de satisfactie. Singura mea grija constanta era ce beau azi si cu cine. Revin insa la povestea mea: zilele s-au scurs si eu ma simteam relativ bine. Eram echilibrat si constant preocupat de următoarea băută. Nu mai stiu cat timp a trecut, ceva de ordinul saptamanilor si brusc fara ca ceva sa o anunte iar s-a instalat starea de rău. Aveam aceeasi senzatie tampita de sufocare dar o tineam sub control. De data asta nu am mai alergat la cabinet ci am iesit afara din birou. Aerul imi umplea plamanii si ma simţeam un pic mai bine. Eram lipsit de putere dar tineam lucrurile sub control. Îmi făcusem acest obicei, cum aveam senzaţia de rău cum ieseam afara si aveam impresia ca îmi trece. Am tinut-o asa cateva luni timp in care am fost la doctor, la spital, la psihiatru, etc. Pe vremea aceea nu exista internet si informatiile erau foarte greu de gasit, tot ce mi au spus la doctor a fost ca am ceva neurovegetativ si cam atât. Am intrebat o verisoara dr ce este neurovegetativ si mi-a spus ca este o somatizare a unei probleme nervoase sau psihice. Acest "diagnostic' nu m-a lamurit cu nimic, ba mai mult m-a făcut sa am si mai mari probleme si sa ma agit si mai rau.Intre timp la birou lucrurile nu erau pe roze. Nu ma mai puteam concentra, tot timpul eram ametit si tin minte ca ma tineam cu o mana de piciorul scaunului sa nu cad, etc. Sefii mei nu mai erau multumiti de mine iar cu sotia nu ma mai intelegem. Totul in viata mea era cu susul in jos si nimic nu mai era ca inainte. Starea de rau devenise aproape permanenta si îmi era din ce in ce mai teama. In timp am observat ca imi era mai rau afara decat in birou si s-a schimbat si gandirea mea referitor la iesirea afara. De la mine de la birou aveam cam o statie de masina pana la metrou. Inainte faceam acest drum fara nici un fel de problema, trecem prin piata, etc. Acum, acel drum era un calvar. Cu metroul nu mergeam decat o statie dar mi se parea ca nu am aer, ca nu sunt in siguranta ca nu pot coborî din metrou si atunci acea statie era lunga cat o zi de post. Cand coboram din metrou eram stors de puteri si cu greu urcam cele câteva trepte pana la suprafaţa si apoi ma târam inca 200 de metri pana la intrarea in bloc. Daca nu imi gaseam imediat cheile intram in panica si faceam atac de panica, dupa atac de panica in cele 3-5 minute de mers pe jos pana intram in casa. Cand intram in casa era ca si cum as fi fost salvat de la inec. Ma simteam bine, eram in siguranta si in sfarsit departe de starea de rau si de "afara". Viata mea era o lunga lupta cu drumul pana la birou si de la birou acasa. Zi de zi cu putine exceptii ma simteam rau si credeam ca voi muri, lesina, etc. Psihiatrul imi spusese ca totul este in capul meu si ca o sa imi treaca. Mi- a administrat benzodiazepine, dar mie tot rău imi era. Chiar daca nu mai simţeam in halul acela simptomele, tot nu puteam sa trec peste ele. Ca sa o scurtez, in cativa ani deja imi era greu sa merg la birou si sa ma intorc acasa. Apoi, a venit revolutia si s-a schimbat ceva in viata mea, m-am privatizat ca tot romanul. Imi era mai bine, nu mai mergeam zilnic la serviciu si astfel nu imi mai era rau sau starea de rau o tineam sub control. Incepusem sa nu mai beau in cursul saptamanii ca sa nu imi fie rau si sa nu pot merge la magazin (aveam un magazin pe vremea aceea), si atunci beam vinerea, zaceam de obicei doua zile si iar ma simţeam bine, etc.
La un moment dat mi-a trecut prin cap ideea ca raul este de la bautura si dupa cateva încercari nu am mai baut. Senzaţia de rau era prezenta ca o umbra care imi acoperea vederea si nu scăpăm de ea. Apoi m-am lasat de fumat, tot de pomana, sufocarea persista. Atunci am avut revelatia ca nu voi scapa de asta niciodata si ca nu este de la fumat sau de la băut sau... doar de acolo. In timp am facut diverse tratamente si am avut unele perioade in care m-am simtit bine (pe perioade scurte, maxima a fost de un an si câteva luni). In perioada aceea de un an am crezut ca in sfarsit am scapat. Din pacate nu a fost asa, atacul de panica a revenit in forţa si de data aceasta m-a făcut sa nu mai ies din casa. Imi era atat de rau in casa incat parea absurd sa incerc sa ies afara. Eu oboseam si daca mergam la bucatarie sa imi iau apa. Ca sa merg pana la pâine care era undeva la 50 de m de blocul meu mi se parea o adevarata excursie. Intre timp am divortat si m-am mutat cu mama. Biata mama singura faptura care ma iubeste cu adevarat si care incearca sa ma inteleaga. Nu mai aveam prieteni, nu mai aveam afacere si nu ma mai puteam descurca singur. Mi se rupea inima cand o vedeam pe mama cum merge la paine in locul meu pt ca eu nu puteam in ziua aceea. Am avut zile si zile, zile in care puteam si altele in care nu pot (inca le mai am uneori). Intre timp am incercat sa îmi explic ce am. Am citit foarte mult si am ajuns la o intelegere (zic eu). Este clar ca medicamentele si benzodiazepinele nu trateaza, si ca eu nu am facut altceva decât sa aman sa ma vindec sau macar sa imi ameliorez simptomele. Am început sa iau vitamine si minerale dupa capul meu si dupa sfaturile pe care le-am citit pe net sau in carti, sa fac miscare, sa imi schimb comportamentul si gandirea si surpriza am inceput sa ma simt mai bine. Este foarte mult de spus si de scris despre cum am ajuns singur sa fac asta. Dar va spun sincer ca nici un psiholog din cati au vorbit cu mine nu mi-au explicat practic nimic. Incepusem sa cred ca sunt eu de vina ca nu imi aduc aminte ce anume mi- a declasat starea. M-am tot gandit si gandit si nu am ajuns sa inteleg ce anume a stat la baza atacului de panica. Apoi am descoperit ca de fapt starea nu este legata de o emoţie. Nu am avut nimic in zilele acelea mai ales in ziua in care mi s- a declansat pentru prima data starea de rau. Nu aveam emotii, nu ma certasem cu nimeni nu aveam absolut nimic din acest punct de vedere. Deci, ce era?? Este clar ca viaţa mea de abuz a dus la aparitia acelor simptome. Nu avea nici un sens sa cred ca de fapt eu nu aveam nimic ci doar îmi închipuiam (asa sustineau psihologii si psihiatrii) ca nu simteam ca mor, ci, doar îmi închipuiam asa ceva si ca acele emoţii le "somatizam"? Nu aveam emotii decat in momentul in care îmi era rau. Cu alte cuvinte starea de rau îmi provoca frica si nu invers. Am incercat sa explic acest lucru si nimeni nu m-a ascultat. Imi ajunsese. Aşa cum am mai spus am citit foarte foarte mult si, daca tot facusem facultatea de psihologie ( a doua facultate) de ce sa nu ma apuc sa citesc S.Freud si C.G Jung. La Jung am gasit primele premise de a gândi altfel si la Freud informaţii care sa îmi explic ce am din punct de vedere psihologic. A. Ellis m-a ajutat sa gandesc raţional, terapia cognitiv-comportamentala m-a ajutat sa vad altfel lucrurile. Era ceva dar, nu suficient. Deja in inconstientul meu era adanc înradacinată frica. Aveam vise ca sunt alergat de caini ca intra rromi sau hotii peste mine etc (frica exacerbata după Freud) si aşa si era. Tot timpul traiam cu frica, si ma simteam rau. Printre cartile pe tema acesta pe care le-am citit de a lungul tipului a fost si faimosul Linden care, in toată cartea lui (pe care dai in jur de 80 $) se axeaza pe infruntarea emotiilor, ca frica naşte frica, etc, deci neinteresant. Linden vorbeste acolo despre fobiile simple mai mult ca: frica de întuneric, frica de inalţime, frica de aglomeraţie etc. Este adevarat ca vorbeste si despre agorafobie dar, la el intra toate la grămada si nu este de loc aşa. Deja cel care are agorafobie (asa cum am avut si eu), nu mai iese din casa, daca il scoti de acolo are atac de panica dar nu din cauza ca ii e frica de spatiile largi ci din cauza ca se simte mai rau cand iese afara si, asta si din cauza stimulilor in plus. Daca un om se simte rau in casa e absurd sa se simtă mai bine afara. Daca cineva oboseste sa mearga pana in bucatarie sa isi ia apa, cum sa mearga la magazin sa cumpere ceva ? E absurd sa crezi ca persoana respective are "impresia" ca ii este rău. Chiar ii este si atunci când mai si iese din casa, ii este mai rau pentru ca senzatiile se accentueaza. Este adevărat ca frica se "somatizeaza" (urăsc cuvantul acesta) in cresterea pulsului si cam atâta. Care dintre noi nu a avut emotii la o intalnire, la examene, etc?. Iti creste putin pulsul este normal dar apoi coboara si te simti bine. La cineva cu agorafobie pulsul e deja ridicat incat, daca il scoti afara da in tahicardie imediat, asta sperie si intra din nou in casa etc. Incepe sa se teama de acel stimul si nu mai iese. Isi creeaza o zona de siguranta in preajma casei si asta este. Se formeaza tipare de gandire permanente in legatura cu acele frici si este greu sa treci peste ele. Se creeaza asa zisa personalitate de tip evitat etc etc etc... Toate astea stau foarte bine in teorie. Cum treci peste ele in practica?Asta este cu totul si cu totul altceva. Din punctul meu de vedere nu poti trece vorbind despre trecut si despre emotiile tale legate de evenimentele acelea. Nu poţi trece peste acele tipare nici relaxandu-te si gandindu-te la o pajiste verde si un loc in care esti in siguranta. Nu poti in acelasi timp sa fii in zona ta de siguranta undeva langa un izvor susurand si sa si mergi pe strada fiind in pericol sa te calce masina pentru ca nu esti atent. Nici nu iti poti focusa atentia asupra tablitelor de la masini atunci cand simti ca lesini si nici nu iti poti echilibra respiratia (exercitiu pe care il inveti de obicei la cabinet ) atunci cand iti este rau. Cel putin pe mine nu m-au ajutat, ba din contra exercitiul de respiratie mi-a dat respiratia peste cap. Au urmat multe, multe incercari, si esecuri. Am citit si rascitit Biblia, de unde am inteles altfel sensul vietii si am trecut peste vinovatiile de tot felul. A urmat la rand Istoria religiilor care m-a ajutat sa devin mai tolerant precum si alte carti care m-au ajutat sa inteleg simptomele. Dupa ce mi-am modificat viata si mi-am schimbat comportamentul am ajuns sa ies din casa, sa merg la magazin si sa ma pot descurca singur. Am scris o carte despre aceasta tema (anxietatea) si in prezent incerc sa ii ajut si pe altii sa isi rezolve sau macar sa poate trai cat de cat normal. In urma experientei mele am ajuns la concluzia ca daca nu ajungi sa înţelegi simptomele nu vei putea trece peste anxietate cu adevarat, si asta incerc sa fac eu popularizand experienta mea. Nu sunt in masura sa dau medicaţie (nu sunt psihiatru) deci nu imi voi da cu părerea referitor la isrs sau benzodiazepine. Nu voi putea face psihoterapie cu cei doritori (nu am calificarea necesara) si nici nu imi propun sa fac asa ceva. Tot ce pot oferi este un sfat si idei care sa va ajute sa ganditi altfel (dezvoltare personala). De ce fac asta? Pentru ca sunt sigur ca pot ajuta pe multi dintre cei care se zbat sa scape de anxietate si care in momentul acesta se droghează cu pastile. De ce sunt eu mai in masura ca un psihoterapeut sa ii ajut? Pentru ca spre deosebire de acesta (psihoterapeut) eu nu folosesc o metoda invatata, ci, folosesc experienta din lupa mea cu anxietatea. O experienta de 25 de ani, care nu se poate compara cu un curs de specilalizare fie el si de un an sau doi. Am observat ca de obicei psihoterapeuţii au o metoda de exemplu terapia cognitiv- comportamentala, care este cea mai buna (din experienta mea), psihoterapia tranzacţionala, hipnoza, etc din care foarte rar ies. Tot ce se face acolo este rememorarea trecutului, exerciţii de relaxare si respiraţie, etc (cu excepţia psihoterapiei cognitiv-comportamentala care iti explica lucrurile).De exemplu mie mi-a fost foarte mult de ajutor cartea "Psihoterapia tulburărilor anxioase" unde am găsit pe larg anumite idei si exemple din terapia cognitiv-comportamentala dar, si informatia ca benzodiazepinele se prescriu de regula pentru un timp scurt si se scot o data cu psihoterapia. De curând pe un post de televiziune un "psihoterapeut" susţinea ca el poate rezolva agorafobia intr- o singura şedinţa cu ajutorul EFT. Experienta unei prietene bune ale mele a fost total negativa. Încercând aceasta metoda de palpare sau mai bine zis de masare sau percuţie a unor puncte de acupunctura, nu a reuşit sa treacă peste agorafobie (chiar daca a folosit metoda timp îndelungat). Acest lucru a fost dovedit de un doctor (doctorat) psihiatru si psiholog care se numeşte David Servan si care a descoperit imagistic (prin RMN) ca, de fapt nu exista mai multe puncte de acupunctura care sa diminueze frica. Este adevărat ca exista unul si, acesta funcţionează doar atunci când este stimulat (nu vad insa pe cineva care va sta non stop cu acul in mana) si nici nu este indicat pentru ca, la carte se spune ca un punct poate fi stimulat maxim 20 minute (cu excepţia punctelor auriculare). Pe diverse site-uri găseşti tot felul de oameni de "bine" care susţin ca te pot vindeca doar prin citirea unui e-mail sau, prin vizualizarea unor filme. Este imposibil. De ce ?? Pentru ca fiecare dintre noi suntem unici si ca atare este nevoie de o metoda unica. In încheiere ţin sa precizez ca nu solicit de la nimeni nimic, nu susţin ca "metoda" mea este revoluţionara si miraculoasa, nu "garantez" vindecarea tuturor si nu încerc sa conving pe cineva sa faca altceva decat face acum (decat daca este nemulţumit de "tratamentul" actual). Tot ce sustin (si ma bazez pe experienta proprie si nu numai) este ca exista mult mai multe sanse sa treceti peste anxietate schimbandu-va gandirea si comportamentul decat daca luati medicamente si nu faceţi nimic in acest sens. Este insa alegerea voastra si nimeni nu este in masura sa va spuna daca ceea ce faceti este bine sau rau. Ofer cu titlu GRATUIT experienţa mea celor care nu isi permit sa apeleze la un tratament de alt tip.
Va doresc multa sanatate
Florin

in ce ai scris mai sus ma regasesc si eu.. da-mi un nume de fb sau ceva sa vb pe privat.. chiar am nevoie de un sfat ! ms anticipat!

Va multumesc frumos pentru sfat.. il voi lua in considerare
Sarut mana,
Florin

Salut Florin
Si eu sunt in acceasi situatie cum ai fost tu. Daca ai de gand sa intreprinzi ceva un grup sau sedinte de consiliere doresc sa ma incluzi si pe mine. Multumesc

Buna ziua,
Din pacate nu exista doritori pentru inscriera intr-un grup de sprijin.Eu astept sa ma contactati pe privat pt eventuale discutii pe tema anxietatii.Va multumesc,
Florin

Buna ziua. V-am trimis un mesaj privat. Nu stiu daca l-ati primit. Mi-ar face placere sa discutam cate ceva despre aceste lucruri.