Aproape de nebunie!

Buna ziua, am o problema care ma macina psihic si ma epuizeaza pana si fizic.
Am crescut cu un tata violent, mai mereu facea scandal acasa, ne umilea si niciodata nu laudat, mama a suferit si ea foarte mult alaturi de el, de aici mi se trage o mare neicredere, sunt mereu stresata pt orice lucru, nu pot sa ies undeva pt ca ma stresez cu zilele sau ore inainte daca stiu ca trebuie sa ies!Cand sunt undeva si sunt privita din start ma pierd ma simt rusinata, ma simt ca ultima proasta si sunt sigura ca ceilalti vad lucrul asta la mine ma simt criticata si imi este imposibil sa mai fac ceva incep sa fiu incordata, sa tremur usor si nu mai gandesc limpede, practic ma pierd si asta ma distruge!Nu inteleg de ce nu pot sa capat incredere in mine si sa ma vindec de parerea celorlalti si de as fi o idioata sa nu imi pese, sa reusesc sa accept sa gresesc si sa ma accept pe mine, in ciuda faptului sa am multe reusite tot nu ma pot bucura de ele si parca cer tot mai mult de la mine!
Acum sunt intr-o stare jalnic, ma doare capul si de la un timp imi este frica sa nu imi pocneasca vreo vene la cap din cauza gandurilor stresante.Nu mai reusesc sa inteleg cum sa ma comport ca sa nu gresesc si sa nu fiu criticata, daca cineva nu ma place analizez imediat ce as fi putut gresii ca sa schimb ceva sa ma fac placuta, nu stiu, as vrea sa fiu eu cu bune cu rele sa pot face, spune ce vreau gresit sau bun si sa nu imi pese daca cineva ma accepta, sau nu mai vorbeste cu mine, sa fiu mai puternica si mai nepasatoare!
In familie am o stituatie tensionata cu, cumnatele eu fiind mai sensibila, cred ca si paranoica, ele rele din nastere dar nepasatoare nu proaste ca mine sa se consume din orice, si ma stresez foarte mult, ma intreb cu ce am gresit, am vorbit de curand cu cineva care ma intreba cum ma mai inteleg cu ele si am simtit nevoia sa ma descarc sa imi spun oful, dar imediat dupa ore in sir ma tot gandeam ca persoana respectiva sigur nu ma crede si ca si-a facut impresia ca sunt barfitoare, daca nu as fi zis nimic ma gandesc ca nu are de unde sa stie de ce eu nu vb cu ele si apoi ar crede ca eu sunt rea, si uite asa ajung sa imi plesneasca capul pt ca nu stiu cum sa ma comport!
Realizez ca am probleme grave, gandesc ce ar crede ceilalti despre mine de aici si chinul de a fi in aceeasi camera cu cineva cu care nu ma inteleg, practic parca simt dispretul sau ce gandeste despre mine aceea persoana in acel ma moment, ma face sa tremur si sa merg ca teleghidata!
Sunt timida cand cunosc persoane noi ma gandesc cum ma vad ceilalti, de aici si starea de tremur, incordare si neputinta de a mai vorbi coerent sau de a face ceva, pt ca nu mai pot gandi!
Nu reusesc sa ma accept, ma critic mereu, simt ca toti vad in mine o persoana timida, proasta si ca ma vor dispretui pt asta!
Am fost la psiholog m-am simtit mai bine dar nu am reusit sa schimb nimic, ma simteam bine 2-3 zile apoi iarasi eram invadata de ganduri si stare de rau, acum nu mai am posibilitatea sa reiau sedintele as dori o parerea un sfat, care sa ma ajute pt am momente cand ma apuca gandurile si nu le pot ignora, ma simt deprimata ma gandesc intens la anumite chestii pana cand ajung sa nu mai reusesc sa inteleg nimic, unde gresesc, ce pot face, intr-o anumite problema, si ajung sa am durere de cap!
De mult voiam sa scriu, am acumulat multe stari iar acum ca le-am scris nu sunt coerenta de loc, sper sa nu fiu nebuna, pt ca uneori cand am un blocaj mintal de ganduri as ma simt!
Va multumesc!

Buna ziua, --------* nu mai locuiesc cu tatal, il vad foarte rar fac eforturi sa il tolerez, uneori incerc sa tin la el dar iar imi demonstreaza ca niciodata nu a stiu sa iubeasca, si vad ca nici pe el nu stie sa se iubeasca!
Exact ce mi-ati scris dvs, am realizat si la psiholog, sunt ca un catelus care da din coada in fata tuturor, ma afecteaza pana si o privire dar conflicul e cu mine de fapt, am nevoie de aprobarea tuturor sa ma conving pe mine ca sunt buna de ceva, mereu pe mine ma vad jos iar pe ceilalti cat mai sus!
Acum stau si analizez cat de mult seman cu tatal meu, de fapt pe langa lipsa de scrupule este o persoana lipsita de incredere de aici frustrarile lui cred, bunica mea a fost tot ca el, rareori povestea ca el a dus-o mult mai greu ca noi, si ca ne va prinde bine educatia dura primita, ca ne va calii!
------------* tatal a divortat de mama, apoi i-a parut rau si s-a razbunat pe mine, a fost foarte greu pt mine atunci eram singura pt ca mama lucra in afara ca sa pot termina eu liceul, rudele tatalui nu mi-au facut viata prea buna, ma simteam incoltita mereu si rusinata, vinovata pt ca nu intelegeam unde gresesc de toata lumea are ceva cu mine si nu ma accepta, apoi era si adolescenta cu probl ei care se adaugau la siru meu de probleme!
Nu stiu am probleme pt ca toata noaptea scrasnesc din dinti, imi spune sotul, dimineata ma trezesc deja cu ganduri stresante ori din trecu ori cu durere in zona inimi din cauza vreunui lucru, parca caut motive de stres cand nu le am, probabil asa am fost invatata sa traiesc iar acum asta fac!
Cu sotul a fost greu la inceput pana sa inteleaga, de ce cedez nervos imediat, schimbarile de temperament, fricile mele, imi spune mereu ca nu se vede in public ca sunt incordata, ma incurajeaza f mult, imi lauda reusitele.dar eu tot nu reusesc sa ma vad altfel, tot ma critic si nu ma pot accepta!
Imi dau seama ca totul mi se trage din copilarie dar nu reusesc sa gandesc altfel.
Va multumesc pt raspunsuri!

(*modificat de admin)