Dureri groaznice de genunghi - ajutor

Buna ziua!
Din pacate, nu am inteles din precizarea D-voastra tocmai esentialul: ce greutate/inaltime aveti?
Cu stima,
Marius Uscatu
Chirurg ante-picior

Buna seara!
Este evident ca acele 25 kg in exces au dus la distrugerea genunchiului (gonartroza).
Intr-adevar, interventia de protezare este delicata din cauza diabetului, dar si a celor 25 kg in exces, care uzeaza rapid proteza.
Cu stima,
Marius Uscatu
Chirurg ante-picior

Buna ziua!
In medicina nu exista notiunea de ""garantie"".
Este vorba atat de un dispozitiv mecanic (proteza), care are caracteristici mecanice specifice si o anumita durata de viata, dar este vorba si despre relatia dintre organismul D-voastra si acest dispozitiv mecanic.
Prin urmare, logic, 'durata de viata' a protezei depinde atat de calitatea tehnologica a acesteia, dar si de datele D-voastra personale.
Supraponderabilitatea reduce dramatic durata de viata a protezei, prin uzura datorata fortelor crescute ce se exercita asupra componentelor protezei. De asemenea, oricand pot apare fenomene care necesita indepartarea protezei (boala de particule, decimentare, luxatie, uzura accelerata, infectie etc).
Statistic, exista si proteze de genunchi care pot rezista chiar 10 sau 15 ani, dar cu conditia normoponderabilitatii.
In cazul D-voastra scaderea ponderala drastica va fi benefica atat gestionarii diabetului, cat mai ales articulatiilor (este posibil chiar sa nu mai apelati mult timp la proteza, deoarece la greutatea normala solicitarea articulatiilor este infinit mai mica...).
Cu stima,
Marius Uscatu
Chirurg ante-picior

Buna seara!
Injectia intra-articulara nu are decat un singur efect: va determina sa 'uitati' temporar de adevaratul tratament de tip cauzal, si anume scaderea ponderala.
Rezultatul va fi, logic, o distrugere si mai accelerata a genunchiului...
V-am explicat logic de ce nu puteti eluda problema reala, greutatea si efortul..
Cu stima,
Marius Uscatu
Chirurg ante-picior

Buna ziua!
Exista legi ale fizicii elementare (legile termodinamicii), care nu pot fi eludate, si care demonstreaza ca nu exista (este de neimaginat) supraponderabilitate fara alimentatie excesiva.
Problemele hormonale apar ca urmare a greutatii exagerate si in nici un caz nu determina obezitatea.
Sunt legi ale fizicii elementare.
Din pacate, orice supra-ponderal se auto-amageste, gasindu-si scuze pentru greutate: probleme hormonale, menopauza, histerectomia, depresia, anxietatea, absenta timpului liber etc etc. Sunt doar modalitati de eludare a adevarului elementar: obezitatea este cauzata exclusiv de alimentatia necorespunzatoare.
Sunt un pic cinic, dar este purul adevar.
Cu stima,
Marius Uscatu
Chirurg ante-picior

Buna ziua!
Postez aici un articol interesant: cred ca va va pune pe ganduri.

Singura întrebare la care nu răspunde este "Câte kilograme ai?". "Şi la doctor mint când mă întreabă". Este o femeie frumoasă pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu, dar şi pentru că aşa vrea ea. Vrea să fie frumoasă. Şi reuşeşte. Chiar dacă are kilograme prea multe. Anemari Helen Necşulescu e o femeie de carieră, o femeie de succes, acum fericită şi pe plan personal. Dar nu mănâncă vreodată pe stradă pentru că oamenii ar spune "Uite la aia, e şi grasă şi mai şi mănâncă". Nu mănâncă la întâlniri de afaceri de teamă să nu se păteze şi să arate hidos. Se simte bine în familia ei, în casa ei şi e singurul loc unde nu se autocenzurează. Oglinzile sunt mai prietenoase la ea acasă. Recunoaşte că îşi găseşte scuze pentru că e grasă şi recunoaşte că are momente când e obosită de această luptă. Kilogramele îi ghidează viaţa. Sunt cu ea în permanenţă, în mintea ei, în tot ceea ce face. Visul ei cel mai mare este să câştige la loto şi să-şi pună by-pass stomacal.

Cum te raportezi tu la ceilalţi? Te simţi diferită? Simţi că ai avea o problemă?

Da, o simt, şi nu ştiu dacă atât în privirile oamenilor, pentru că sunt atât de precaută în treaba asta. Nu m-am născut cu kilograme în plus. Ele au venit în timp. Şi nu au venit toate odată. Au venit pe parcurs. Cred că am conştientizat undeva în jurul vârstei de 22-23 de ani că sunt plinuţă - ceea ce se numea atunci. Între timp, mă rog, kilogramele au mai crescut. Nici ca adolescentă nu aveam silueta fusiformă a colegelor mele. Dar, în mod real, am început să simt asta pe la 22-23 de ani, cumpărându-mi haine. Şi, în momentul în care intram în magazin, în anii "™90, îmi spunea vânzătoarea "Pentru dumneavoastră, numai în zona X", unde erau haine negre şi maro. Şi atunci eram foarte tânără şi destul de vulnerabilă, şi le luam foarte în serios, nu aveam nici simţul umorului şi eram foarte preocupată de asta. Mulţi, foarte mulţi ani, în anii "™90 îmi făceam haine, la o mătuşă. Deci, asta a fost prima problemă. Problema hainelor. Tot timpul m-am autocenzurat. Sunt plinuţă, nu pot mânca pe stradă. Să fiu şi grasă şi să mănânc pe stradă, ce-ar spune oamenii despre mine. Oricât de foame mi-ar fi, nu aş mânca niciodată pe stradă. Sunt plinuţă, nu-mi pot permite să umblu neglijentă. Trebuie să fiu totdeauna la patru ace, pentru că o femeie şi grasă şi neîngrijită va părea hidoasă. Dacă e una slabă şi uşor neîngrijită, poate să fie hipiotă sau altceva, dar nu neapărat atât de hidoasă. Şi asta a ajuns o procupare constantă. Auzeam prietenele mele, care mă admirau tocmai pentru că sunt foarte îngrijită şi arăt foarte bine, în ciuda kilogramelor. Am auzit această remarcă. Prieteni buni de-ai mei, care spuneau Iarna tu n-ai treabă, nu îţi e frig. Deşi, le-am explicat că e ştiinţific dovedit că grăsimea în surplus nu ţine de cald. Dar aceste remarci nevinovate şi fără intenţie, sigur că rănesc şi hrănesc problema pe care omul o are în timp. Şi problema asta am considerat-o, întotdeauna, rădăcina tuturor problemelor mele. Nu îmi găsesc job-ul visat pentru că nu arăt cum trebuie, pentru că... pentru că poziţia la care aspir presupune şi nu ştiu ce aspect. Sau cea care a luat postul în locul meu l-a luat pentru că e suplă, e mai prezentabilă. Nu îmi găsesc marea iubire, sau iubirea, sau soţul pentru că nu arăt ca un top-model, pentru că nu sunt suplă, pentru că... Sunt părăsită, sunt înşelată tocmai pentru că am aceste kilograme. Kilogramele au fost, întotdeauna, ghinionul. Şi refugiul, pentru că, evident, dezamăgită, mă refugiam în mâncare, dar şi sursa nefericirilor.

Sunt foarte multe poveşti. Cea mai dureroasă a fost când m-am măritat, în 2005, şi când am vrut să mă duc să-mi fac o rochie şi am intrat la o casă de modă celebră şi unde mi s-a spus că măsura mea nu se produce. Am ieşit plângând şi am fost atât de rănită... Ca şi când o femeie grasă nu poate fi fericită. Sau mireasă. Şi, vreo două săptămâni, n-am mai avut curaj să porensc în periplu. Dar am luat o prietenă bună cu mine, care mi-e şi cumnată, şi am pornit împreună. Având un suport moral să găsim un vender care ar risca să facă o rochie de mireasă care nu este... standard. Şi am avut şi obsesia rochiei albe de mireasă, am fost foarte înspăimântată de ideea asta, cum am să mă îmbrac eu în alb, fiind atât de grasă, şi atunci mi-am inventat singură o rochie, care avea o mantie din dantelă roşie, peste ceea ce se numeşte rochia albă. Tocmai din obsesia că nu pot să mă îmbrac în alb aşa, cu o asemenea siluetă.

Am învăţat să mă descurc, la nivel formal, la nivelul societăţii, cu problema greutăţii, glumind mereu pe tema asta. Cum intru în magazin, dacă mi se spune că pentru mine, numai în secţiunea "X", fie râd, fie mă răţoiesc la vânzătoare şi-i spun "Dar poate vreau să cumpăr un cadou, doamnă". Sau spun "Dar n-am murit încă, sunt doar grasă, nu trebuie să mă trimiteţi doar la secţiunea marouri şi negru". Chiar şi la firme mari, cu renume, primesc aceleaşi remarci.

Suferinţa cea mai mare pe care o am eu în România este că nu există haine frumoase şi feminine pentru femei, fie ele grase sau slabe. Am avut norocul, datorită slujbei, să pot călători în America şi să-mi pot cumpăra haine feminine pentru femei grase. De la desuuri, până la hainele propriu-zise. Asta, astăzi, îmi este refuzat în România şi pe bani mulţi. Adică, şi la firmele care fac, de obicei, măsuri mari, pentru că fac măsuri mari, dar nu sunt haine frumoase. Nu sunt colorate, nu sunt feminine. Plus că, hainele mai mari costă mai mulţi bani. Adică diferenţa între măsura 42 şi măsura 46 este o diferenţă pe care o simţi în portofel.

Cum crezi că te văd ceilalţi?

Prietena mea cea mai bună este foarte foarte slabă şi, iarna, îmi spune tot timpul remarcile alea, a, dar ţie nu ţi-e frig, de-aia umbli aşa, mai dezbrăcată. Nu ştiu cum mă văd ceilalţi, nu-mi dau seama, pentru că nu e un subiect pe care să-l discutăm. Am avut remarci, spre exemplu, acum câţiva ani, o amică îmi spunea "Uite, cutăreasca e grasă, şi i-am spus, uite-o pe Ane cum umblă, se îngrijeşte, nu este o scuză faptul că eşti grasă să umbli neîngrijită şi nearanjată". Dar eu recunosc, că, faţă de o femeie tipică, depun eforturi mult mai mari. Sunt mult mai atentă. Să nu am o unghie puţin ciobită, să nu fie ceva în neregulă, că mi se pare că mie nu mi s-ar ierta, la nivel vizual, o asemenea gafă.

Èši s-a întâmplat să te agreseze lumea pe stradă, verbal, pentru că eşti grasă?

Da, de multe ori. "Dar tu ce-ai mâncat, dragă, silicon", sau alte asemenea remarci. Da, mi s-a întâmplat, de foarte multe ori. Am învăţat să le izolez mental, nici măcar să nu mai tresar, să cred că nu e vorba despre mine. Dar asta acum, că am trecut de 40 de ani, şi m-am înţelepţit, mă simt eu împăcată şi mulţumită. Dar la 20-30 de ani, dacă eram şi într-o perioadă când nu aveam o relaţie, eram mult mai vulnerabilă şi mă afectau lucrurile astea şi ştiu că zile întregi mă gândeam. Nici acum nu-mi sunt indiferente, dar nu mai sunt atât de vulnerabilă. De exemplu, acum o săptămână am fost la munte cu fiul meu şi mama unei colege şi-a permis să mă întrebe, din prima zi în care m-a cunoscut, "Dragă, dar de ce eşti aşa de grasă?". Am putut să simt în vocea ei o voce maternă îngrijorată şi să nu o iau personal şi să mă simt atacată. Pe vremuri m-aş fi retras în carapace şi probabil că n-aş mai fi vorbit cu ea. Acum am reuşit să depăşesc repede momentul de uşoară stânjeneală, să trec cu un zâmbet şi cu un răspuns aşa, în răspăr, glumeţ, peste. Dacă mă întrebi la rece, da, mi se pare nepotrivit ca cineva care te cunoaşte pentru prima dată să îţi pună o astfel de întrebare. Dar pare tipic românesc aşa, să ne permitem să ne băgăm în ciorba cuiva, sau să-i solicităm cuiva să se justifice de ce este gras, de ce este slab, de ce are probleme de vedere, de ce şchioapătă. Iar eu nu sunt om pregătit să spun povestea vieţii mele. Că sufăr de aia, că o mai am şi pe cealaltă, adică, atunci când cunosc pe cineva, să încep să-i explic de ce sunt grasă. Şi cred că o întrebare atât de abruptă te poate bloca. Dar se pare că nouă, românilor, ne este permis. Ne ascundem în spatele vârstei. "Sunt mai în vârstă şi îmi pot permite să/ţi pun o întrebare stânjenitoare şi să te pun într-o situaţie dificilă". Dacă mi s-ar fi întâmplat asta acum 10 ani, probabil că ar fi fost un dezastru. Adică m-ar fi scos din circuit o lună. Dar acum mi-am creat mecanisme de apărare şi pot să mă uit la oameni aşa, zâmbind, şi fiindu-mi mie jenă pentru ce spun ei.

Sunt din ce în ce mai surprinsă pozitiv, în ultimii ani, de atitudinea medicilor. Adică, dacă acum 10 ani mergeam la medic şi mi-ar fi zis "Vai, dragă, eşti tânără, de ce eşti aşa de grasă?", acum sunt mult mai delicaţi. Şi la cardiolog când merg, sunt mult mai eleganţi şi mai potriviţi în limbaj. Evident, vorbim despre cabinete private, nu despre spitalele de stat. Sunt surprinsă de abordare. Nu sunt certată şi hulită de la prima întrevedere. "E normal să-ţi fie rău, că eşti grasă. E normal să fi singură, că eşti grasă. E normal să fi deprimată, pentru că eşti grasă. E normal să fi infertilă, cum sunt eu, pentru că eşti obeză". Medicii mi-au spus lucrurile astea în repetate rânduri.

În România este mai accentuată stigma faţă de persoanele obeze decât în alte părţi?

Da, dar nu cred că există o conştiinţă a faptului că e un abuz care se produce asupra persoanei. Cred că oamenii cred că au dreptul să intre cu picioarele în viaţa ta, în problemele tale. De la bunici sau mătuşi de a şaptea spiţă, care te văd şi îţi spun, "Vai, dragă, ce eşti aşa grasă, nu mai slăbeşti şi tu?", până la persoane pe care le întâlneşti întâmplător şi care, ascunzându-se în spatele vârstei, care cred ei că le permite, îţi pun întrebări de genul "Da de ce eşti singură, dar de ce eşti grasă?". Cred că vine de la chestia asta românească, de a întreba orice. Cred că suntem foarte invazivi.

Te-ai simţit mai puţin agresată când ai fost în străinătate, în America, de exemplu?

În America m-am simţit ca un peşte în apă. Şi nu pentru că ei sunt o ţară care luptă foarte mult cu asta, ci pentru că acolo poţi să umbli şi în chiloţi şi să nu-ţi aibă nimeni treaba. În străinătate, în general, este o delicateţe educată legată de acest gen de subiecte. În România mă simt agresată începând de la vecinul din colţ sau doamna din autobuz, care nu are loc de mine, pentru că sunt grasă, nu pentru că e autobuzul aglomerat, ci pentru că eu sunt grasă, până la vânzătoarea de la magazin, care mă uşuieşte înainte de a deschide gura să spun ce mi-aş dori să cumpăr. Dacă nu ai mecanisme de autoapărare, cred că poţi ajunge la depresii adânci, cumplite.

Èši s-a întâmplat să ajungi în depresie din cauza problemelor de greutate?

Da, mi s-a întâmplat. Şi curele de slăbire mi-au dat depresie şi îngrăşatul după curele de slăbire mi-a dat stări de angoasă şi tristeţe. Şi relaţionarea cu ceilalţi. Aici e problema cea mai mare. Când mi-am cunoscut soţul şi când i-am cunoscut familia, primul lor şoc a fost că sunt grasă şi problema lor majoră a fost că sunt grasă. La prima lor vizită în propria casă m-a întrebat soacra de ce nu ţin cură de slăbire, cum pot să stau aşa grasă. Adică, dacă laşi lucrurile să intre peste tine, ele te pot măcina şi distruge.Fără să te ajute. Că oamenii ăştia pretind că o fac pentru că vor să te ajute şi că-ţi vor binele, dar răul e mult mai mare. Ca adolescentă, m-am simţit agresată de tatăl meu. Care îmi spunea mereu că mănânc mult, şi, ca reacţie, mâncam mai mult. Èšin minte că-i spunea şi mamei mele asta. Noi venim dintr-o familie cu probleme de greutate. Suntem trei surori şi un frate, toate trei surorile avem probleme de greutate, mama mea avea probleme de greutate şi toată copilăria mea îmi aduc aminte cum tata îi spunea mamei "Nu mai mânca, cât mănânci, câtă te-ai făcut". Şi mama ajunsese să mănânce pe ascuns. Şi ştiu cât de tare mă afecta situaţia asta. Iar mai târziu, când mama a murit şi am rămas să locuiesc cu tata, foarte mulţi ani am auzit şi eu aceleaşi replici. Fiind mai tânără şi având o relaţie directă cu tata, am reuşit să-l anihilez în timp, în ani, să-l fac să renunţe să mai facă astfel de afirmaţii. Dar el pretindea că-mi vrea binele. Mie mi se părea o agresiune. Şi era destul de agresivă, când vezi pe cineva că se aşează la masă, să îi spui "Iar mănânci? Nu vezi că te-ai făcut cât un dulap?".

Revenind la ce spune lumea despre tine. Ai spus că nu mănânci niciodată pe stradă, de teamă să nu fi taxată.

Mă gândesc că oamenii ar putea să-mi strige, să-mi zică, să mă jignească. "Uite-o şi pe asta, după ce că-i grasă, mai şi mănâncă pe stradă". Mă gândesc că aş putea arăta dizgraţios, că aş putea să îmi cadă o firmitură şi atunci aş fi dizgraţioasă. Sunt foarte conştientă de greutatea mea. Şi toate lucrurile pe care le fac în legătură cu felul în care mă comport în societate, şi felul în care mă îmbrac şi mă prezint în faţa oamenilor au în vedere acest aspect. Când am întâlniri de business, cu cină, mănânc foarte puţin, sau nu mănânc. Mă gândesc că pot fi dizgraţioasă, că m-aş putea păta şi cum ar fi o femeie grasă şi pătată, sau eu ştiu ce mi s-ar mai putea întâmpla şi ar fi un dezastru pentru mine şi nu mă simt în largul meu, în cercul profesionale să mă manifest normal. Cel mai bine mă simt acasă la mine. Când sunt în vizită, chiar şi la rude, sau la prieteni, sunt foarte atentă şi autocenzurată.

Se poate spune că greutatea îţi conduce viaţa? După asta îţi ghidezi tot comportamentul, tot ceea ce faci când te vede altcineva?

Da. Sunt foarte conştientă. Greutatea este prezentă tot timpul. Când mă aşez pe scaun, când mă mişc de pe o parte pe alta, când mă ridic, când vorbesc, când mă îmbrac, când mănânc. Greutatea este o componentă care ghidează toate lucrurile astea. Şi decide.

Simţi la fel şi când eşti doar tu cu tine?

Nu. Când sunt eu cu mine, sigur că mă gândesc că mi-ar plăcea să fiu mai slabă, mă gândesc că mi-ar fi mai uşor să fiu mai slabă. Şi mai am şi planuri că o să slăbesc, şi-o să fac... Mă simt bine. Când sunt la mine acasă, cu soţul meu, cu copilul meu. Atunci sunt în largul meu, nu mă autocenzurez, nu sunt atentă, dar nici nu sunt agresată. Nu există niciun fel de factor de risc. Nu mă simt vulnerabilă în cercul meu mic. Ei sunt singurii oameni în prezenţa cărora sunt eu însămi. Nu acelaşi lucru se întâmplă în faţa fraţilor mei, a cumnaţilor, a prietenilor în niciun caz.

Crezi că este vorba şi despre autostigmatizare?

O, da. Cred că 80 la sută din lucrurilea astea, sau poate un procent mai mic, sunt scenariile mele. Că oamenii ar putea să-mi spună, că oamenii ar putea să mă rănească. Nici nu cred că se ajunge în toate cazurile până acolo încât să se întâmple. Dar eu sunt atât de precaută şi atât de prevăzătoare în a scrie aceste scenarii... Probabil că energia pe care o consum în toate lucrurile astea, dacă aş consuma-o slăbind ar fi mai bine canalizată.

Ai simţit vreodată că ţi-ai găsit scuze pentru faptul că eşti grasă?

Da. Am găsit. Am găsit şi rădăcina răului produs şi motivele. Da, mi-am găsit. Când eram copil, eram obligată să mănânc tot din farfurie. Şi acum, pentru că sunt mamă şi sunt foarte atentă la asta, îmi dau seama că farfuriile din care mâncam eu la şase-şapte ani erau farfurii de adulţi. Primeam cantitate mare de mâncare. Erau ani de sărăcie. Pentru că noi am fost patru copii şi foarte, foarte săraci. Şi îmi aduc aminte că îmi era foame. Şi îmi aduc aminte că mama număra perişoarele în ciorbă şi că, atunci când eram puţin mai mare, îmi ascundeam câte o bucăţică de ceva ca premiu pentru momentul în care urma să termin de învăţat până la pagina "X", sau să fac nu ştiu ce. Am deprins obiceiul de a mânca noaptea pentru că învăţam noaptea. Deci, foarte multe lucruri. Mâncarea a fost şi chin şi confort în toate momentele. Legătura cu mâncarea. Absenţa mâncării, cantităţile mari. După "™90 mi-a fost foarte greu să mă conving pe mine, mulţi ani, că am o problemă, că trebuie să abordez problema medical şi, apoi, când a devenit prea greu, am renunţat, pentru că mi-am spus eu, aşa, mai în glumă mai în serios, că acum, când pot să mănânc cât vreau, pentru că am bani şi pot să-mi cumpăr câtă mâncare vreau, acum să mă înfometez? Ce aberaţie. Şi mi-am găsit întotdeauna scuza asta, că am făcut foame în copilărie, că am fost nevoită, îmi aduc aminte în clasele primare, că mâncam multă untură cu pâine, din cauza sărăciei, şi toate absenţele astea culinare au revărsat în extremă. Arunc multă mâncare, gătesc mult, nu ştiu să gătesc puţin. Cam astea au fost scuzele mele. Şi faptul că nu a existat o educaţie alimentară în familie şi nu a existat o preocupare. Faptul că îi spui copilului că mănâncă mult şi că e gras nu e o educaţie. Eu am un băieţel de şase ani şi am cumpărat farfurii speciale, pentru vârsta lui, tocmai pentru a nu face această greşeală. Şi ca să pot să am o percepţie reală a cantităţii pe care trebuie să o mănânce un copil. Dacă nu a mâncat până la ora nouă seara, şi îmi spune că vrea mâncare, nu îi mai dau să mănânce. Copilăria mea s-a petrecut în comunism, când atitudinea faţă de mâncare era cu totul alta, trebuia să mănânci mult, cu multă pâine, ca să rezişti. Da, mi-am găsit toate scuzele astea, sigur. Astea sunt scuzele mele, pe care mi le spun mereu atunci când sunt slab şi nu duc la bun sfârşit o reţetă, sau atunci când nu sunt în stare să-mi schimb modul de a trăi. Pentru că, acum, medicii asta spun. Că nu este vorba despre un regim alimentar, ci de modul de viaţă total. Mă sperie acest "pentru toată viaţa". Asta mi se pare cel mai greu. Să trăieşti cu gândul că toată viaţa ta nu mai poţi să faci asta. Adică toate greşelile pe care le faci acum, când trăieşti aşa.

Mâncarea reprezintă, pentru tine, un refugiu, în faţa problemelor?

Am reacţii diferite faţă de durere. Uneori nu mănânc zile întregi pentru că sunt foarte supărată. Mai degrabă mănânc nu în perioada de furie. Ci în perioada de după ce trece furia. Când intră melancolia, când intră gândurile negre, când îmi spun, "Ok, Universul e ostil, oamenii sunt foarte răi, eu trebuie să supravieţuiesc" şi atunci intru într-un fel de autohibernare şi mă închid în mine. Mănânc la efort, eu dorm foarte puţin faptul că dorm foarte puţin noaptea, dacă muncesc, îmi iau pauze. Pauzele sunt de sandwich. Nu mănânc de bucurie, dar îmi aduc aminte, ca studentă, că eu în sesiune mă îngrăşam. Ceea ce înseamnă că atunci când stăteam nopţile să învăţ mâncam. Am rămas cu acest obicei. Şi cu soţul meu, când ne simţim bine, simţitul bine este în conexiune cu ceva de mâncare.

În România, crezi că femeile cu probleme de greutate sunt judecate mai aspru decât bărbaţii?

Femeilor li se iartă mai greu faptul că sunt grase. Când soţul meu luase, la un moment dat, câteva kilograme, soacra mea m-a criticat pe mine, că eu sunt de vină, că eu gătesc. Stau acum şi mă gândesc şi nu-mi aduc aminte remarci faţă de bărbaţi graşi. Am mers la sală, anul trecut, mi-am făcut un abonament, şi am cerut un instructor personal, că na, am o greutate şi, la prima oră, instructorul meu şi-a permis "Dar cum aţi ajuns aşa? Aţi născut, nu? Că şi mama mea", fără să aştepte răspunsul meu. Èšin minte că stăteam siderată şi mă uitam la el şi mă întrebam despre ce este vorba. Eu am mers să mă înveţe nişte exerciţii să le fac corect. "Cum aţi ajuns aşa?". Primul lucru, te gândeşti, aşa cum?

Oglinda ţi-e prieten sau duşman?

În oglinzile de la mine de acasă nu mă văd foarte grasă. Numai în vitrinele magazinelor mă văd... hidoasă. Şi în anumite poze, am, aşa, câte un şoc. Cine e fata asta din poză, că nu sunt eu? Dar la mine acasă sunt unghiuri din care mă văd încă ok.

Crezi că este vorba tot despre spaţiul tău, în care te simţi bine şi nu eşti vulnerabilă?

Probabil că da. Pentru că mi s-a întâmplat să îmi pun o rochie şi acasă să mi se pară că îmi stă extraordinar şi când mergeam pe stradă şi mă vedeam într-o vitrină mă vedeam diformă. Probabil că la mine acasă mă simt nejudecată, necriticată. Dar nu e nimic conştient.

Oamenii care au probleme de greutate, în general, nu vorbesc despre asta. Ce te face să nu te mai temi?

Cred că acum 10-15 ani nu ţi-aş fi răspuns la întrebări. În niciun caz la toate. Dar în momentul în care sunt lucruri cu care ai reuşit să faci pace, şi faptul că am un soţ, am un copil, că viaţa mea e rotundă, cred că asta mă ajută psihic pe mine să fiu capabilă să vorbesc şi să verbalizez nişte lucruri atât de dureroase. Cu care încă mă lupt, pentru că ele nu sunt nici pe departe rezolvate.

Cu ce ai vrea să închei?

Aş vrea să câştig la loterie şi să îmi fac un by-pass stomacal. Este visul meu. Şi, când vreau să visez frumos noaptea la asta mă gândesc.

Ma bucur ca v-am inveselit seara, insa..este un articol extrem de trist, despre lupta cu kilogramele, si mai ales despre pierderea acestei batalii...
Efortul meu converge spre intelegerea, de catre pacient, a legaturii dintre obezitate si alimentatia inadecvata, ca si a legaturii dintre obezitate si durerile articulare (cauzate de distrugerea articulatiilor).
Cu stima,
Marius Uscatu
Chirurg ante-picior

Buna ziua!
Ma bucur sincer ca sunteti mai bine si nu vreau sa va descurajez, insa trebuie sa intelegeti ca astfel ati devansat momentul protezarii genunchiului cu cativa ani ( adica il veti proteza mai devreme).
Este absolut logic ceea ce va precizez: starea de confort pe care ati obtinut-o va permite sa va 'pacaliti', crezand ca veti putea eluda adevarata problema, si anume supra-ponderabilitatea. Dupa un an de la infiltratia aceasta genunchiul va fi infinit mai distrus decat daca ati fi inteles la timp necesitatea protejarii articulare prin scadere ponderala masiva...
Cu stima,
Marius Uscatu
Chirurg ante-picior

Buna ziua!
Din modesta mea experienta in materie de protezare a genunchiului (din Franta) va pot confirma agresivitatea acestor substante din infilitratiile intra-articulare. Ele se depun in articulatie sub forma unor cristale, care agraveaza distrugerea cartilajului.
Cu stima,
Marius Uscatu
Chirurg ante-picior