Imi vreau sotul inapoi!

Buna tuturor!

Am ajuns aici intr-un impas fiind. De multe ori vedem solutii pentru problemele altora dar noi intr-o situatie fiind nu stim cum e mai bine sa procedam.

In ultimul an de facultate m-am casatorit, era atunci o "febra" a casatoriilor, cel pe care l-am ales de sot a fost primul meu prieten adevarat. Am crescut intr-o familie de intelectuali dar tatal meu avea iesiri, am avut o copilarie si o adolescenta presarata cu multe certuri, violenta chiar. A fost o casatorie in care m-a impins familia mea deoarece eu nu doream sa fac acest pas atunci, imi doream sa fie doar o prietenie frumoasa. Am fost prima lui prietena, a fost primul barbat in viata mea. Era o fire introvertita si nici eu nu aveam mai deloc scoala vietii. Foarte repede a aparut fetita noastra ceea ce ne-a schimbat viata, au aparut obligatiile, aveam amandoi servicii dar nu aveam o casa a noastra. Parintii nostri, dar in special ai mei (locuiam in acelasi oras) au continaut sa fie prezenti in viata noastra, sa ia hotarari in ideea de a ma proteja de greutati. Intre noi lucrurile s-au racit treptat, ne-am despartit o perioada, ne-am impacat si in final dupa sapte ani a sosit divortul. Nu aveam o casa impreuna, a fost ceva amiabil, eu am ramas cu fetita, cu pensia alimentara, numele lui si cateva lucruri. Nu avea vicii, nu era si nu este un om rau dar nu comunicam, ne-am instrainat unul de altul. Cu siguranta el nu a vrut sa se implice intr-o casnicie care nu mergea, a ales plecarea tocmai cand se punea problema sa luam o locuinta, sa ne implicam in rate.

Dupa divort...

Eu: momentul a fost prost ales, fetita intra in clasa I, il iubea si a suferit enorm. Nu vreau sa-mi amintesc de prima zi de scoala cand priveam cu lacrimi in ochi cum taticii faceau poze la copilasi. Apoi a fost enurezisul nocturn cu care ne-am luptat cativa ani, slava Domnului ca a trecut caci as fi cedat nervos. Apoi ne-am asezat la casa noastra, un apartament cu o camera, intim, dragut in care locuim si astazi. Mama mea ne-a fost un sprijin imens in toti acesti ani. Am invatat sa traiesc singura cu tot ce decurge din asta, am lucrat in toti acesti ani si lucrez, profesional in ultimii ani sunt mandra de mine, am facut tot posibilul ca fiica mea sa termine liceul, am sprijinit-o sa urmeze o facultate si astazi e studenta in anul II. Copiii cu un singur parinte se pot pierde usor, eu am luptat si mai lupt sa-si faca un viitor, sunt bucuroasa cand vad ca ii place facultatea, ca are prietene. Pina in clasa a VII-a tatal i-a trimis regulat pensiile alimentare, se vedeau in vacante pentru ca el locuia in alt oras. Apoi, el a hotarat sa se stabileasca in alta tara, i-am semnat la notar o declaratie precum ca renunt la drepturile copilului ca el sa poata pleca si am convenit sa trimita cat poate si cand va putea. Nu a uitat de acest lucru si de doua ori pe an sau uneori la sarbatori, de ziua ei a contribuit asa cum a putut sau crezut de cuviinta. Un lucru pozitiv cred eu pe care l-am facut: nu am rupt niciodata legatura dintre copil si bunicii de pe tata, a petrecut vacantele si sarbatorile la ei in fiecare an, nici cu sora sotului(sunt bune prietene), aceleasi relatii civilizate au ramas intre noi, de sarbatori cand merge fata le trimit ceva, ei la fel. Nu mi-am denigrat niciodata fostul sot in fata copilului si nu l-am vorbit de rau, ceea ce nu a mers intre noi nu trebuie sa altereze imaginea lui in fata ei.

El: Dupa cinci-sase ani de la divortul nostru el s-a casatorit. O casatorie in care a aparut copilul mai intai, el era pe punct de plecare asa cum spuneam intr-o alta tara, acolo unde locuia si sora lui. Trebuia sa clarifice situatia dar cred ca isi dorea si o noua familie. Nu este genul de om care sa fie pentru divorturi. Nu am multe detalii despre casnicia lui dar se pare ca lucrurile nu mergeau bine, relatia cu fata a trecut printr-o perioada rece, sunt multe de spus, era izolat departe. Si totusi acolo el si-a echivalat studiile, a lucrat, a intretinut familia el fiind singurul care a lucrat, a inceput sa-si faca o locuinta. Insa nu a mers. La acelasi numar de ani, sapte urmeaza divortul.

Prezent:
Cand in sfarsit este separat, in curs de divort relatiile cu fata devin putin altfel. II face invitatie pentru prima oara sa-l viziteze, fata isi intalneste acolo rudele, dar nu are acces sa-si vada fratele vitreg. Acesta a fost "regimul" de mai multi ani, nimeni nu a vazut copilul doar el a trimis uneori pe furis cateva poze. Poate a fost un mod de a-si exprima sentimentele si ce nu a putut face multi ani prin aceasta invitatie. Eu am considerat mereu ca are o familie, am respectat-o, nu i-am scris decat in momentele in care aveam nevoie de un sfat/ajutor, rareori, nu l-am sunat niciodata. Ne-am intalnit o singura data, cand el a venit singur in tara, acum doi ani. Atunci a venit o zi si in orasul in care locuiesc, i-a vizitat pe ai mei, a stat o zi la noi. Mi s-a parut nostalgic in cateva momente, ne-am revazut ca doi prieteni dar cu povara unor alte obligatii.

Concluzie: Ceea ce am visat eu acum 14 ani s-a dovedit a fi o iluzie. Credeam ca in viata mea va aparea un altfel de om care sa starneasca altfel de sentimente, credeam ca sunt tanara si viata mi-e deschisa. In realitate, m-am lovit de conditia femeii singure, barbatii putini pe care i-am cunoscut nu doreau implicatii, comparativ cu fostul meu sot nu se ridicau la nivelul lui. Cand am fost pusa in situatia de a alege ultima oara am realizat ca singurul om in care as avea incredere e doar fostul meu sot. Cand vrei sa construiesti ceva, cand nu vrei sa suferi ai nevoie de incredere. Nu stiu daca in viata mea, acum la 43 de ani va mai apare cineva, nu mai am rabdarea necesara sa o iau de la zero chiar de-ar fi, sa cunosc un om, sa-l descopar. In acesti ani m-am maturizat si ciudat poate...imi vreau sotul inapoi.
Credeti ca acest lucru se mai poate?
Credeti ca intr-un moment bine ales pot sa-i dau de inteles?
Suntem la 10.000 km distanta, la multe ore fus orar diferenta iar ceea ce ne leaga este un e-mail, un copil...

Va multumesc pentru rabdarea pe care ati avut-o de a-mi citi povestea si pentru sfaturile ce mi le veti da.

Buna Aquamarin:

de ce sa nu se poata ? Orice se poate, cu atat mai mult cel mai firesc lucru din lume.
Poate si el are aceelasi ganduri ca si tine, cine stie ?
Dar barbatii mai rar au curajul sa si le marturiseasca sau sa le comunice, femeile sunt mai curajoase si mai deschise in aceasta privinta, incearca, cand simti ca a sosit momentul sau daca inima ta este convinsa de acest lucru, sa-i povestesti despre sentimentele si gandurile tale. Altfel nu va afla poate niciodata...
Iti multumesc pentru povestea vietii tale si succes in toate !

Sunt de acord cu scarface!Cred ca ar trebui sa-i scrieti un e-mail cu toate gandurile si sentimentele dumneavoastra!!Nimic in lumea asta nu este imposibil!!Stiti cum se zice:este de ajuns sa va doriti din tot sufletul acest lucru si universul va conspira la indeplinirea dorintei!!Incercati sa mergeti si la biserica sa va rugati, iar Bunul Dumnezeu va v-a ajuta cu siguranta!
Numai bine!!

impresionant!!!
chiar l-ai iubit pe omul asta.
spune-i tot ce simti, direct, fara ocolisuri si... roaga-te la Dumnezeu!

Bafta maxima si iti tin pumnii!

Este posibil sa te impaci cu el, insa dupa cum spui ca si la a doua casatorie a avut probleme, am impresia ca el este un om dificil si nu se putea sta cu el, insa parerea mea este ca nu ar merge, caracterul nu se schimba, si s-ar comporta la fel si acuma, insa tu poti sa incerci. Copilul e mare, nu are treaba cu relatia dintre voi doi.
Pe altcineva ai dreptate, e greu sa gasesti adica un om ca lumea, insa multi s-au cuplat si la 50 ani, nu la 43, depinde de noroc.
In caz ca el e la fel cu aceleasi probleme pentru care nu a mers treaba intre voi, e posibil sa te complici, asa ca in cazul asta mai bine singura, mama mea de exemplu la 40 ani a ramas fara sot adica tatal meu, i-a fost foarte bine fara alt barbat, decat cu unu tampit gelos, posesiv, cu figuri, mai bine a fost asa, eu aveam 9 ani dar nu era asa o catastrofa ca nu aveam tata, m-am obisnuit si era ok si la scoala, nu am avut probleme.
Am auzit multe femei de 42 ani care nu mai vor partener ca majoritatea sunt la fel de nasoi, nu stiu de ce ai vrea sa te complici tu, dar e alegerea ta.

Mr Nick, speranta o ai cand are o baza, dar asa sa speri in minciuna, sa te legi de un om care nu a stiut sa se comporte, nu te ajuta.
Evident ca poate incerca, eu am zis la general ce am spus mai sus, poate sa incerce intrucat sunt cazuri putine cand s-a schimbat ceva, dar in cele mai multe nu, omul ala are o problema de caracter si comportament, din moment ce si a doua casatorie nu a mers, e clar ca la el e problema,
Relatia lui cu fata, este cu totul altceva, nu are treaba cu relatia lui cu fosta nevasta.
Deci sa vedem timpul ce spune, daca merge sau nu ceva intre ei, dar sansele nu-s mari.

Citatele alea din religie nu ajuta cu absolut nimic, nu au ajutat niciodata, realitatea o arata.
Sunt oameni atei care o duc superbine si sentimental, financiar si sanatate, altii o duc rau, sunt multi credinciosi care o duc bine dar si multi care nu, deci in ambele tabere e asa, rezulta ca nonateismul nu schimba cu nimic ce se intampla.
Ce am observat la pocaiti (cunosc doi), este ca ei vor sa fie buni acum de frica ca dincolo le va fi rau, dar nu ca ar fi buni in mod natural (ma refer la aia care nu-s buni doar, ca sunt si buni in nod natural).
Si sigur ca din frica asta par buni dar asta e egal cu zero, trebe sa fi bun fara vreo frica, fara de care n-ai mai fi.
Ca dovada ca inainte de pocaiala nu erau deloc okey.
Multi dintre ei s-au pocait ca au avut o traire psihotica "am auzit ceva care-mi dicta sa ma pocaiesc, am simtit ca o forta care ma lua pe sus...o senzatie cutare", si si-au urmat psihoza, altii s-au pocait asa indrumati.
Deci nu e...