Intrebare sentiment tristete

N-as crede in clasicele "se spune ca...", pentru ca sunt generalizari si genereaza asteptari neconforme cu realitatea/nerealiste.
Putem spune ca fugi de tine, in sensul acceptarii ca persoana pieritoare. Ca, daca parintii mor, vei muri si tu, la un moment dat si asta e "cumva" pentru tine (de ex "groaznic, de neacceptat, catastrofic, etc"). Asta nu e un gand constient, ci o temere profunda, la nivel inconstient. Tu anticipezi ca te va lua melancolia daca te muti din nou in casa parinteasca, desi nu avem de unde sti ce ne rezerva viitorul. De asemenea, temerea asta de a te muta acasa cu parintii, poate veni si pe fondul unei alte dorinte: aceea de a nu te intoarce de fapt sa locuiesti cu ai tai, dar pentru ca nu indraznesti sa ii superi (ca doar tu te gandesti inca de pe acum, ca ei la un moment dat vor muri si nu-i asa, poate nu ti-ai dori sa ii superi :)), sau pentru ca pe moment nu vezi alta solutie in afara mutatului cu parintii, mintea ti-a bagat in fata teama asta. Ia o foaie si fa-ti o lista cu avantaje-dezavantajele mutatului cu parintii si asa iti va fi mai usor sa iei decizii asumate si realiste. Daca insa, iti raman in continuare ganduri cu privire la moarte, melancolie si tristete, mergi la un psihoterapeut sa discuti despre ce te supara/sperie si sa iti tratezi problema.

Poate fi și faptul că de la o anumită vârstă simțim nevoia de independență, de noi explorări.
Copilăria e frumoasă, simțim nevoia să ne întoarcem din când în când spre ea, dar în preajma părinților ne simțim tot copii, suntem mai atenți la deciziile ce le luăm, poate de multe ori din prea multă iubire și respect renunțăm la anumite lucruri cu gândul că ar putea să deranjeze. Trăind sub același acoperiș cu părinții, avem tendința să vedem viața ca pe o continuare a copilăriei, când eram sprijiniți tot timpul de părinți, lucru care ar putea să deranjeze pe partenerul de viață(dacă momentan nu-l aveți, pe cel care va fi), care poate să dorească ca orice decizie să fie luată în doi, nu în trei sau patru. Fiecare caz în parte e unic, importantă este și relația avută cu părinții în copilărie, modul de comunicare dintre generații, flexibilitatea acestora, cât de implicați sunt unii în viețile celorlalți.
Dacă nu reușiți să gestionați situația, vă recomand ca și colega mea să luați legătura cu un psihoterapeut, care să vă ajute să gestionați mai bine trăirile actuale.

Înainte de-a vă hotărâ să-l vindeți, încercați să mergeți la un psiholog, să vă ajute să înțelegeți de ce vă deranjează să locuiți acolo. Poate e ceva care v-a marcat și odată întoarsă acolo să aveți impresia că retrăiți momente care nu v-ar face bine. Poate aveți nevoie să vă reinterpretați rațional anumite situații pe care la momentul copilăriei le-ați perceput eronat.
Orice hotărâre ați lua, e nevoie să o luați conștient, fără alte influențe.