Iubitul meu e speriat de mama lui
Buna tuturor, urmeaza sa scriu o poveste putin mai lunga, insa incerc sa cuprind doar elementele pe care le consider importante, pentru a nu lungi cu prea mult.
Problema mea este ca iubitul meu o pune intotdeauna pe mama lui mai presus de mine, indiferent de orice, ba mai mult recunoaste ca ii este frica de ea. Va povestesc mai jos contextul.
Noi suntem impreuna de 10 ani de zile (eu am 27, el 30). la 6 ani si jumatate, din cauza unor neintelegeri adunate in timp, am decis ca cel mai bine ar fi sa ne despartim (eu am decis, el a suferit foarte mult). Dupa un an insa, ne-am reintalnit si am decis impreuna ca dorim sa continuam relatia, sa ne impacam si sa schimbam anumite lucruri care in trecut nu au functionat (asta s-a intamplat in urma cu 2 ani).
Eu locuiesc singura de 3 ani deja, atunci cand ne-am despartit am decis sa plec de acasa de la ai mei, simteam ca am nevoie de spatiu, mi-am luat o chirie, iar acum am propriul meu apartament. Iubitul meu locuieste cu mama lui (parintii lui sunt despartiti).
Mama lui niciodata nu m-a placut, de mai multe ori a incercat sa se bage intre noi, pe motive foarte superficiale (gen ca as avea fundul mare si altele similare :)). Problema e cu maicasa ca, atunci cand ne vedem (cam o data pe an) vorbeste foarte frumos cu mine, dar pe la spate ii spune lui tot felul de lucruri urate despre mine. Nu pot sa o confrunt, pentru ca femeia nu mi-a zis niciodata nimic urat, ci doar l-as pune pe el intr-o situatie aiurea.
Am zis mai sus ca lui ii e frica de ea, astea sunt exact cuvintele lui. Fiind crescut doar de mama, nu doar ca are un respect foarte mare fata de ea, insa se supune ei intr-un mod ciudat. Ea are o influenta mult prea mare asupra lui, atat de mare incat de multe ori daca el isi doreste sa faca ceva, renunta inainte sa incerce, doar pentru ca se gandeste ca mamei lui nu i-ar conveni.
De exemplu, in iarna, se implineau aproape 3 ani de cand eu nu am vazut-o pe mama lui. De sarbatori am vizitat-o, a vorbit foarte frumos cu mine si din discutia cu ea mi-am dat seama ca ea nu stia ca eu locuiesc singura. I-am clarificat eu acest lucru, tocmai pentru ca el nu i-l spusese, ei de fapt nu vorbesc deloc despre mine. M-am gandit ca dupa ce i-am spus eu mamei lui ca locuiesc singura, se va mai relaxa si el putin cand vine vorba de statul peste noapte la mine.
El niciodata nu ramane peste noapte la mine. Niciodata. De ce? Pentru ca se gandeste ca mama lui ar stramba din nas. Tocmai de asta ziceam ca atunci cand eu i-am explicat mamei sale ca locuiesc singura, sa nu se gandeasca ca el ar veni sa stea cu mine si cu ai mei, ma gandeam ca se va schimba ceva, ca ii va fi mai usor sa ii spuna ca ramane peste noapte la mine. Dar nu, nu s-a schimbat nimic.
Au fost mai multe dati in care l-am intrebat daca peste weekend ramane la mine, iar raspunsul a fost aproape intotdeauna „vedem, bine?”, iar apoi cand venea ziua de sambata seara, chiar daca eram la mine si era 1 noaptea, se imbraca si mergea acasa.
Am vorbit de multe ori despre mutatul impreuna si mi-a dat de nu stiu cate ori termene in genul „la toamna”, „dupa sarbatori”, „pana la ziua ta” etc... dar niciodata nu s-au implinit. Ma doare chestia asta mai tare decat las sa se vada dar parca nu mai pot sa tin asa in mine. De fiecare data cand aduc in discutie chestia asta cu statul peste noapte, facem o mare cearta din asta, dupa care el pleaca acasa suparat. Nu imi doresc sa ne certam din motive din astea, dar cel putin pentru mine e un big deal si am tot incercat sa ii explic asta, intotdeauna insa ajungem la cearta pe subiectul asta.
Chestia e ca eu am o firma la inceput de drum si lucrez cam 12 ore pe zi, uneori si in weekend. El are 2 job-uri, asa ca si el are programul destul de incarcat. Asta e inca un motiv pentru care chestia asta de „dating” nu functioneaza la noi. Pentru ca dupa 12 ore de lucru, mi-ar placea sa mergem acasa, sa mancam ceva si sa ne uitam la un film pana adormim. Dar nu, noi dupa 12 ore de lucru fie iesim in oras o ora, in care ne plangem cat de obositi suntem, fie mergem la mine acasa, stam 1-2 ore, in care el se tot gandeste ca e obosit si e tarziu si vrea sa mearga acasa, iar eu stau si ma gandesc ca ar fi fain sa ne uitam la un film si sa dormim, da nu se poate sa ne facem prea comozi, pentru ca el trebuie sa plece. E o problem asta si din cauza ca, el venind la mine ca un musafir, eu nu reusesc sa fac nici treburile casnice. De exemplu daca stau la birou pana la 7 si apoi mergem la mine, sta pana la un 9, 9 si jumatate, eu nu am timp sa fac nimic. Nu ma pun sa fac curat pana e el la mine, ca se simte in plus si vrea sa plece si mai repede.
Nu stiu cum sa mai procedez, imi spune mereu ca el simte ca nu mai are timp pentru el, ca dupa lucru mai trebuie si sa stea cu mine si sa mearga acasa sa o asculte pe maicasa cu povestile ei.
Consider ca el singur face alegerea asta... sa nu mai aiba timp. Dar parca oricat de mult as incerca sa ii explic ca el e problema, nu reusesc si mereu ne certam.
Stiu ca orice om normal in locul meu si-ar lua jucariile si ar pleca, dar nu pot sa il parasesc. Stiu ca ma iubeste si il iubesc si eu mai mult decat credeam in anumite momente ale vietii noastre. Judecand rational situatia, nu cred ca exista o cale de iesire, oricat de urat suna asta si oricat de tare ma doare.
Mai sunt atat de multe detalii pe care insa nu le-am inclus aici, le pun in comentarii daca voi considera necesar.
A patit cineva asa? Cum ar trebui sa procedez?
Problema mea este ca iubitul meu o pune intotdeauna pe mama lui mai presus de mine, indiferent de orice, ba mai mult recunoaste ca ii este frica de ea. Va povestesc mai jos contextul.
Noi suntem impreuna de 10 ani de zile (eu am 27, el 30). la 6 ani si jumatate, din cauza unor neintelegeri adunate in timp, am decis ca cel mai bine ar fi sa ne despartim (eu am decis, el a suferit foarte mult). Dupa un an insa, ne-am reintalnit si am decis impreuna ca dorim sa continuam relatia, sa ne impacam si sa schimbam anumite lucruri care in trecut nu au functionat (asta s-a intamplat in urma cu 2 ani).
Eu locuiesc singura de 3 ani deja, atunci cand ne-am despartit am decis sa plec de acasa de la ai mei, simteam ca am nevoie de spatiu, mi-am luat o chirie, iar acum am propriul meu apartament. Iubitul meu locuieste cu mama lui (parintii lui sunt despartiti).
Mama lui niciodata nu m-a placut, de mai multe ori a incercat sa se bage intre noi, pe motive foarte superficiale (gen ca as avea fundul mare si altele similare :)). Problema e cu maicasa ca, atunci cand ne vedem (cam o data pe an) vorbeste foarte frumos cu mine, dar pe la spate ii spune lui tot felul de lucruri urate despre mine. Nu pot sa o confrunt, pentru ca femeia nu mi-a zis niciodata nimic urat, ci doar l-as pune pe el intr-o situatie aiurea.
Am zis mai sus ca lui ii e frica de ea, astea sunt exact cuvintele lui. Fiind crescut doar de mama, nu doar ca are un respect foarte mare fata de ea, insa se supune ei intr-un mod ciudat. Ea are o influenta mult prea mare asupra lui, atat de mare incat de multe ori daca el isi doreste sa faca ceva, renunta inainte sa incerce, doar pentru ca se gandeste ca mamei lui nu i-ar conveni.
De exemplu, in iarna, se implineau aproape 3 ani de cand eu nu am vazut-o pe mama lui. De sarbatori am vizitat-o, a vorbit foarte frumos cu mine si din discutia cu ea mi-am dat seama ca ea nu stia ca eu locuiesc singura. I-am clarificat eu acest lucru, tocmai pentru ca el nu i-l spusese, ei de fapt nu vorbesc deloc despre mine. M-am gandit ca dupa ce i-am spus eu mamei lui ca locuiesc singura, se va mai relaxa si el putin cand vine vorba de statul peste noapte la mine.
El niciodata nu ramane peste noapte la mine. Niciodata. De ce? Pentru ca se gandeste ca mama lui ar stramba din nas. Tocmai de asta ziceam ca atunci cand eu i-am explicat mamei sale ca locuiesc singura, sa nu se gandeasca ca el ar veni sa stea cu mine si cu ai mei, ma gandeam ca se va schimba ceva, ca ii va fi mai usor sa ii spuna ca ramane peste noapte la mine. Dar nu, nu s-a schimbat nimic.
Au fost mai multe dati in care l-am intrebat daca peste weekend ramane la mine, iar raspunsul a fost aproape intotdeauna „vedem, bine?”, iar apoi cand venea ziua de sambata seara, chiar daca eram la mine si era 1 noaptea, se imbraca si mergea acasa.
Am vorbit de multe ori despre mutatul impreuna si mi-a dat de nu stiu cate ori termene in genul „la toamna”, „dupa sarbatori”, „pana la ziua ta” etc... dar niciodata nu s-au implinit. Ma doare chestia asta mai tare decat las sa se vada dar parca nu mai pot sa tin asa in mine. De fiecare data cand aduc in discutie chestia asta cu statul peste noapte, facem o mare cearta din asta, dupa care el pleaca acasa suparat. Nu imi doresc sa ne certam din motive din astea, dar cel putin pentru mine e un big deal si am tot incercat sa ii explic asta, intotdeauna insa ajungem la cearta pe subiectul asta.
Chestia e ca eu am o firma la inceput de drum si lucrez cam 12 ore pe zi, uneori si in weekend. El are 2 job-uri, asa ca si el are programul destul de incarcat. Asta e inca un motiv pentru care chestia asta de „dating” nu functioneaza la noi. Pentru ca dupa 12 ore de lucru, mi-ar placea sa mergem acasa, sa mancam ceva si sa ne uitam la un film pana adormim. Dar nu, noi dupa 12 ore de lucru fie iesim in oras o ora, in care ne plangem cat de obositi suntem, fie mergem la mine acasa, stam 1-2 ore, in care el se tot gandeste ca e obosit si e tarziu si vrea sa mearga acasa, iar eu stau si ma gandesc ca ar fi fain sa ne uitam la un film si sa dormim, da nu se poate sa ne facem prea comozi, pentru ca el trebuie sa plece. E o problem asta si din cauza ca, el venind la mine ca un musafir, eu nu reusesc sa fac nici treburile casnice. De exemplu daca stau la birou pana la 7 si apoi mergem la mine, sta pana la un 9, 9 si jumatate, eu nu am timp sa fac nimic. Nu ma pun sa fac curat pana e el la mine, ca se simte in plus si vrea sa plece si mai repede.
Nu stiu cum sa mai procedez, imi spune mereu ca el simte ca nu mai are timp pentru el, ca dupa lucru mai trebuie si sa stea cu mine si sa mearga acasa sa o asculte pe maicasa cu povestile ei.
Consider ca el singur face alegerea asta... sa nu mai aiba timp. Dar parca oricat de mult as incerca sa ii explic ca el e problema, nu reusesc si mereu ne certam.
Stiu ca orice om normal in locul meu si-ar lua jucariile si ar pleca, dar nu pot sa il parasesc. Stiu ca ma iubeste si il iubesc si eu mai mult decat credeam in anumite momente ale vietii noastre. Judecand rational situatia, nu cred ca exista o cale de iesire, oricat de urat suna asta si oricat de tare ma doare.
Mai sunt atat de multe detalii pe care insa nu le-am inclus aici, le pun in comentarii daca voi considera necesar.
A patit cineva asa? Cum ar trebui sa procedez?
8 comentarii
Buna ziua,
Diferenta majora intre dumneavoastra si prietenul dumneavoastra este ca el nu "a plecat niciodata de acasa", si dupa atatia ani nici nu sunt sanse sa plece. El a ramas intr-o relatie de dependenta cu mama lui, iar ea alimentează aceasta relatie. Nu este vorba despre dumneavoastra ci despre orice femeie care "ameninta" cumva relatia ei cu fiul.
Din pacate aceasta arata ca el este o personalitate dependenta si, dupa ce mama lui va "pleca" va cauta o alta "mama". Ar fi interesant sa va ganditi ce rol jucati dumneavoastra in toata treaba aceasta...
O relatie de 10 ani care se desfasoara pe apucate...
Cat de dependenta sunteti dumneavoastra de aceasta relatie?
Diferenta majora intre dumneavoastra si prietenul dumneavoastra este ca el nu "a plecat niciodata de acasa", si dupa atatia ani nici nu sunt sanse sa plece. El a ramas intr-o relatie de dependenta cu mama lui, iar ea alimentează aceasta relatie. Nu este vorba despre dumneavoastra ci despre orice femeie care "ameninta" cumva relatia ei cu fiul.
Din pacate aceasta arata ca el este o personalitate dependenta si, dupa ce mama lui va "pleca" va cauta o alta "mama". Ar fi interesant sa va ganditi ce rol jucati dumneavoastra in toata treaba aceasta...
O relatie de 10 ani care se desfasoara pe apucate...
Cat de dependenta sunteti dumneavoastra de aceasta relatie?
Buna ziua dl. Valentin si multumesc pentru raspuns.
Referitor la intrebarea dvs. si anume cat de dependenta sunt eu de acesta relatie, cred ca raspunsul este ca nu sunt, sau cel putin asa cred eu. Nu sunt in aceasta relatie doar pentru a nu fi singura, ci imi doresc sa fiu aici, sa fiu cu el. Stiu ca el e un om bun, doar ca are aceste blocaje pe care nu poate sa le depaseasca.
Legat de faptul ca eu as fi o „amenintare” in relatia mama-fiu, stiu asta si pana si iubitul meu a constientizat si mi-a spus ca mama lui ar reactiona asa orice femeie ar fi in locul meu, ca nu e neaparat o chestie personala legata de mine, ci de pozitia mea in aceasta ecuatie.
Eu nu imi doresc ca el sa devina dependent de mine atunci cand mama lui nu va mai fi, imi doresc sa fie un barbat pe picioarele lui, ca indiferent ce se intampla, el sa fie bine si sigur pe sine.
Ma gandeam sa ii propun sa mergem la terapie de cuplu, dar nu stiu daca el de asta are nevoie, ci poate de terapie individuala, la care cu siguranta nu se va duce singur. Cu toate astea, cred ca anumite probleme nu ma privesc pe mine direct, ci tin de el si de cat de „impacat cu sine” este el. Cred ca nu poti fi ok cu altcineva atata timp cat nu esti ok cu tine.
Ce ma deranjeaza si mai tare e ca am discutat lucrurile astea de multe ori, si pare sa aiba deschidere, sa vrea sa se schimbe, dar are un blocaj. Poate ca e un punct important faptul ca el constientizeaza ca nu e in regula toata situatia, desi nu face nimic ca sa o schimbe.
Referitor la intrebarea dvs. si anume cat de dependenta sunt eu de acesta relatie, cred ca raspunsul este ca nu sunt, sau cel putin asa cred eu. Nu sunt in aceasta relatie doar pentru a nu fi singura, ci imi doresc sa fiu aici, sa fiu cu el. Stiu ca el e un om bun, doar ca are aceste blocaje pe care nu poate sa le depaseasca.
Legat de faptul ca eu as fi o „amenintare” in relatia mama-fiu, stiu asta si pana si iubitul meu a constientizat si mi-a spus ca mama lui ar reactiona asa orice femeie ar fi in locul meu, ca nu e neaparat o chestie personala legata de mine, ci de pozitia mea in aceasta ecuatie.
Eu nu imi doresc ca el sa devina dependent de mine atunci cand mama lui nu va mai fi, imi doresc sa fie un barbat pe picioarele lui, ca indiferent ce se intampla, el sa fie bine si sigur pe sine.
Ma gandeam sa ii propun sa mergem la terapie de cuplu, dar nu stiu daca el de asta are nevoie, ci poate de terapie individuala, la care cu siguranta nu se va duce singur. Cu toate astea, cred ca anumite probleme nu ma privesc pe mine direct, ci tin de el si de cat de „impacat cu sine” este el. Cred ca nu poti fi ok cu altcineva atata timp cat nu esti ok cu tine.
Ce ma deranjeaza si mai tare e ca am discutat lucrurile astea de multe ori, si pare sa aiba deschidere, sa vrea sa se schimbe, dar are un blocaj. Poate ca e un punct important faptul ca el constientizeaza ca nu e in regula toata situatia, desi nu face nimic ca sa o schimbe.
poate ar fi cazul sa îl puneti sa aleaga, ori se muta cu dv si formati un cuplu ori o alege pe ma sa si rupeti relatia. este totuși prea mult cei 10 ani de cand o taraiti asa. parerea mea.
Bună ziua!
La 30 de ani e timpul să-și ia propriile decizii și să găsească soluții pentru a vă fi bine.
V-ar face bine să mergeți să vorbiți cu un consilier sau terapeut de cuplu care să vă sprijine pentru a găsi soluții să mergeți mai departe.
Propuneți-i să mergeți împreună într-un weekend într-o stațiune și acolo, după ce vă veți relaxa încercați să găsiți soluții. După atâta muncă un weekend e binevenit și pe un teren neutru discutați altfel.
Dacă refuză, nu puteți hotărî pentru el și nu vă puteți chinui într-o asemenea relație, pentru că din ce relatați sunteți mai mult singură.
La 30 de ani e timpul să-și ia propriile decizii și să găsească soluții pentru a vă fi bine.
V-ar face bine să mergeți să vorbiți cu un consilier sau terapeut de cuplu care să vă sprijine pentru a găsi soluții să mergeți mai departe.
Propuneți-i să mergeți împreună într-un weekend într-o stațiune și acolo, după ce vă veți relaxa încercați să găsiți soluții. După atâta muncă un weekend e binevenit și pe un teren neutru discutați altfel.
Dacă refuză, nu puteți hotărî pentru el și nu vă puteți chinui într-o asemenea relație, pentru că din ce relatați sunteți mai mult singură.
”Intelege dar nu schimba” este o alta definitie pentru dependenta. Asta arata cat de puternica este in el aceasta relatie cu mama lui.
Pe de alta parte cred ca va cam pacaliti singura. Ati acceptat 10 ani aceasta poveste. Intr-o relatie sunt DOI oameni, el nu ar fi putut face niste lucruri daca dumneavoastra nu le-ati fi acceptat. Uitati-va si analizati si rolul pe care il aveti, care este ”partea” dumneavoastra in toata povestea aceasta. Va dau un indiciu: ”mama buna care accepta orice” vs mama rea...
Pe de alta parte cred ca va cam pacaliti singura. Ati acceptat 10 ani aceasta poveste. Intr-o relatie sunt DOI oameni, el nu ar fi putut face niste lucruri daca dumneavoastra nu le-ati fi acceptat. Uitati-va si analizati si rolul pe care il aveti, care este ”partea” dumneavoastra in toata povestea aceasta. Va dau un indiciu: ”mama buna care accepta orice” vs mama rea...
Da, aveti dreptate in faza asta, eu chiar sunt „mama buna si intelegatoare” si e foarte posibil ca sa fi contribuit si eu la acest comportament.
Avand in vedere ca vorbim despre o perioada lunga de timp, eu cel putin m-am schimbat foarte mult si simt ca m-am maturizat, lucru pe care il vede si el si care a dus la despartirea noastra in urma cu 3 ani. Si anume faptul ca eu am „crescut” si vad altfel lucrurile, am alte nevoi si simt ca imi doresc sa construiesc un viitor pentru mine, pentru noi. Din pacate el nu a crescut, sau cel putin nu la fel de mult si a ramas o discrepanta mare intre noi, lucru de care el se simte si complexat (anume ca eu sunt mai matura decat el). Chiar daca el, cel putin declarativ, isi doreste un viitor pentru noi, nu face nimic in sensul asta.
Problema e ca, recunosc, eu nu mai am rabdare. Nu ma intelegeti gresit, nu ma grabesc la maritiș, ci pur si simplu simt ca nu mai am rabdare cu el si cu incertitudinile lui. E ca si cum eu sunt pregatita sa ne facem un viitor si el nu. Desi, in mod normal, intr-o familie trebuie sa fie exact invers, barbatul sa fie cel hotarat si sa isi protejeze familia.
Eu simt ca nu evoluam, ca suntem in aceeasi situatie si ca nu facem niciun pas inainte. Prieteni si rude in jurul nostru isi fac case, se muta impreuna, se casatoresc si fac copii, unii chiar mult mai tineri decat noi.. si e frustrant asa sa vezi cum trece viata pe langa tine.
Avand in vedere ca vorbim despre o perioada lunga de timp, eu cel putin m-am schimbat foarte mult si simt ca m-am maturizat, lucru pe care il vede si el si care a dus la despartirea noastra in urma cu 3 ani. Si anume faptul ca eu am „crescut” si vad altfel lucrurile, am alte nevoi si simt ca imi doresc sa construiesc un viitor pentru mine, pentru noi. Din pacate el nu a crescut, sau cel putin nu la fel de mult si a ramas o discrepanta mare intre noi, lucru de care el se simte si complexat (anume ca eu sunt mai matura decat el). Chiar daca el, cel putin declarativ, isi doreste un viitor pentru noi, nu face nimic in sensul asta.
Problema e ca, recunosc, eu nu mai am rabdare. Nu ma intelegeti gresit, nu ma grabesc la maritiș, ci pur si simplu simt ca nu mai am rabdare cu el si cu incertitudinile lui. E ca si cum eu sunt pregatita sa ne facem un viitor si el nu. Desi, in mod normal, intr-o familie trebuie sa fie exact invers, barbatul sa fie cel hotarat si sa isi protejeze familia.
Eu simt ca nu evoluam, ca suntem in aceeasi situatie si ca nu facem niciun pas inainte. Prieteni si rude in jurul nostru isi fac case, se muta impreuna, se casatoresc si fac copii, unii chiar mult mai tineri decat noi.. si e frustrant asa sa vezi cum trece viata pe langa tine.
Ca o relație să funcționeze e necesar ca partenerii să evolueze împreună, altfel apare o discrepanță între modurile de gândire și percepție ale celor doi. Apoi o relație în care unul oferă mai mult decât celălalt devine la un moment dat disfuncțională.
Atunci când unul sesizează că lucrurile nu merg cum trebuie, e normal să-i comunice celuilalt, dar depinde cum și când o face. Nici-o problemă nu se rezolvă de la sine dacă nu faci nimic. Unui bărbat e nevoie să-i spui clar și concis ce-ți dorești, pentru că dacă taci din gură crede că e în ordine.
A accepta atâta vreme lucruri care nu-ți convin, înseamnă că și tu personal ai o problemă. Dacă refuză să meargă la terapie de cuplu, mergi singură la un psiholog care să te ajute să descoperi ce vrei cu adevărat. De multe ori femeile acceptă anumite lucruri din teama de singurătate, din teama de a nu fi abandonate. Numai că de multe ori stau într-o relație disfuncțională și-n tot acest timp poate în jur se află persoane care le-ar face să fie împlinite.
Atunci când unul sesizează că lucrurile nu merg cum trebuie, e normal să-i comunice celuilalt, dar depinde cum și când o face. Nici-o problemă nu se rezolvă de la sine dacă nu faci nimic. Unui bărbat e nevoie să-i spui clar și concis ce-ți dorești, pentru că dacă taci din gură crede că e în ordine.
A accepta atâta vreme lucruri care nu-ți convin, înseamnă că și tu personal ai o problemă. Dacă refuză să meargă la terapie de cuplu, mergi singură la un psiholog care să te ajute să descoperi ce vrei cu adevărat. De multe ori femeile acceptă anumite lucruri din teama de singurătate, din teama de a nu fi abandonate. Numai că de multe ori stau într-o relație disfuncțională și-n tot acest timp poate în jur se află persoane care le-ar face să fie împlinite.
@Sofia ; Afirmi ca « mi-a dat de nu stiu cate ori termene in genul „la toamna”, „dupa sarbatori”, „pana la ziua ta” etc... dar niciodata nu s-au implinit. Ma doare chestia asta mai tare decat las sa se vada». Nu crezi ca asta e de fapt problema ta ? ca nu lasi sa se vada?
Terapia de cuplu de cuplu te poate ajuta sa dai frau liber emotiilor reprimate si sa stabiliti impreuna niste limite ferme legate de relatia voastra. Dar tu spui « judecand rational situatia, nu cred ca exista o cale de iesire ». Atat timp cat de autoconvingi de acest lucru…s-ar putea sa ai dreptate.., nu o sa incerci cu adevarat sa schimbi ceva. Incearca sa ‘mai ai rabdare’ si cu terapia de cuplu…macar pentru a putea sa spui ca ai incercat si aceasta « cale de iesire »
Dr Rares Ignat
Terapeut de cuplu - Psihosexolog
Terapia de cuplu de cuplu te poate ajuta sa dai frau liber emotiilor reprimate si sa stabiliti impreuna niste limite ferme legate de relatia voastra. Dar tu spui « judecand rational situatia, nu cred ca exista o cale de iesire ». Atat timp cat de autoconvingi de acest lucru…s-ar putea sa ai dreptate.., nu o sa incerci cu adevarat sa schimbi ceva. Incearca sa ‘mai ai rabdare’ si cu terapia de cuplu…macar pentru a putea sa spui ca ai incercat si aceasta « cale de iesire »
Dr Rares Ignat
Terapeut de cuplu - Psihosexolog
Alege-ți medicul și fă o programare!
Peste 13000 de cabinete medicale își prezintă serviciile pe ROmedic.
Peste 13000 de cabinete medicale își prezintă serviciile pe ROmedic.
Alte subiecte recente din această secțiune:
- 4Sotul ma pune sa aleg inte el și mama mea
- 11Ajutor in intelegerea situatiei
- 7Sotul meu consuma multa pornografie.
- 1psiholog online
- 9Fantezie sex in 3
- 12Probleme in cuplu
- 1Ce pot face, cum pot face, ce gresesc, chiar asa inutil sunt?
- 1Este adevărat ca mamele de băieți se schimba după ce aceștia se căsătoresc?
- 3Am senzația ca mama iubitului meu nu ma place, sunt disperata
- 0Părerea de iubit, soț… parter