La psihiatru sau psiholog?

Sunt contienta ca am o 'problema', autoanalizandu-ma indelung tind sa cred ca vine din copilarie- am fost un copil alintat, dintr-o familie modica dar care a satisfacut mereu toate 'poftele', mai putin emotive.Proasta comunicare in special cu mama- cea cu 'nu esti buna de nimic nu o sa realizezi nimic in viata, fara mine nu o sa ai nimic.." an de an pana la cei 19impliniti acum 2 ani, relatiile cu colegi de scoala erau nefavorabile- surplusul meu de kg si proasta educatie a majoritati ma faceau sa ma simt mereu in plus, urata inumana demna de dispret. Toate gandurile negative, caracterizari si critic au devenit cu trecerea anilor tot mai profunde adunand ceea ce mi se spunea cu autosugetia si auto critica. Am reusit cat de cat sa pastrez un suras sau impresia de 'nu-mi pasa' fata in afara celor 4 pereti. 'Boala ' a ajuns la limita suportabilitatii in prezent, motiv pt care incerc sa caut ajutor, raspuns. in urma cu 2 ani tatal meu a descoperit ca are cancer la prostata, au urmat 9 luni de 'plimbari' prin clinici- luni de suferinta ptr el mai multa decat ptr mama sau eu, fiecare dintre noi a incercat sa pastreze masca sperantei si convingerea ca o sa invinga boala, in particular fiecare isi ascundea durerea. In aceste luni am cunoscut un tip pe net, am inceput sa vb cum vb si cu alte pers, destul de rpd am ajuns sa pot sa ii vorbesc despre problemele din viata mea, a fost un sprijin imens, stalpul care ma ajuta sa depasesc fiecare zi stand in picioare inca.Nu am vrut sa accept si sa cred atunci cand a spus ca s-a indragostit de mine.desi si eu simteam acelasi lucru, intr-un final am acceptat si prietenia noastra a devenit o 'relatie de iubire la distanta'. La sfarsitul veri trecute tatal meu a decedat, ultimele luni de viata si rapiditatea cu care boala a avansat au fost devastatoare, sa vezi un om obisnuit sa alerge zilnic, puternic fizic, mereu surazator, cu chef de viata transformandu-se intr-un schelet de 35kg, ce nu se mai poate deplasa, nu se poate spala, si mananca mai putin decat un copil de 3 ani, cu vocea stinsa si privirea evitand sa-ti intalneasca privirea. Mi-am reprimat toata durerea pierderi, am incercat sa par putin afectata de situatie, cerebrala, nepasatoare-in sensul ca nu am varsat nici o lacrima in timpul inmormantari iar dupa am incercat sa o motivez si sa-i ridic moralul mamei mele, devastata. Eu aveam norocul de a stii ca exista cineva care ma iubeste si e langa mine desi era departe, la sf anului a urmat si intalnirea dintre noi-moment in care am realizat ca urma si sfarsitul 'povestii'. La incp primaveri mama a reusit sa plece la munca in strainatate si astfel au incetat acele mici excese zilnice de alcool ale sale, eu am ramas singura acasa, prieteni dintotdeauna am vut f putin, ca toate tiparele cea mai buna prietena a decis sa gaseasca un pretext banal ptr a inceta a imi mai vorbi, a facut-o intr-o maniera murdara folorindu-se de fantasme, de iluzia ca eu si iubitul ei am fi avut o relatie, imediat dupa a urmat si 'disparitia' celui pe care il iubeam. A incetat sa se mai conecteze, sa mai sune, si-a schimbat nr de tlf, fara sa spuna nimic. A m inceput sa beau, zilnic, cateva sticle de vin, erau zile cand era suficient sa beau un pahar si adormeam plangand beata.MI-E RUSINE DE MINE, MI-e rusine sa ma privesc in oglinda, am o parere extrem de proasta despre mine, consider ca nu sunt demna de nimic, de nimeni, ca nu sunt 'suficienta' pt nimeni. Mi-e rusine ca traiesc din bani trimisi de mama, nu mi-am continuat studiile din cauza banilor, nu sunt capabila sa-mi gasesc nici un job, nu am nici pregatire dar in principal totul porneste de la frica de -a ma prezenta la un interviu, de teama de a nu fi respinsa. Asa ma simt respinsa, am incercat sa ma tin in frau, acum beau mai rar, si ma opresc la 2 pahare, dar starea mea psihica se inrautateste in fiecare zi mai mult, deseori m-am gandit la suicid-singurul motiv pt care nu am indraznit e mama, nu vreau sa o las cu datori, nu vreau sa o supar, nu merita sa mai treaca si prin asta. Daca mama ar inceta sa mai existe nu as avea nici cel mai mic impuls in a nu termina cu tot ce trebuie sa traiesc acum.Nu am nici un rost, nu folosesc nimanui, tlf suna foarte rar, nu exista nici un prieten care sa ma asculte, sa ma sprijine. Plimbarile nu ma mai ajuta din contra ma deprim si mai rau sa ies pe strada si sa vad cupluri, sau grupuri de prieteni plimbandu-se sau discutand la o cafea. Eu nu am pe cine suna si chema la o cafea, putinele si rare zile in care ma intalnesc cu cei 2 prieteni care mai ies cu mine, se petrec in atmosfera 'ei vorbesc-eu ascult', incercand sa ii motivez pe ei, si sa ii ajut in problemele lor, as vrea sa vorbesc si eu despre mine, dar ei nu asculta, cand e vorba despre mine nu mai ramane timp, sau isi amintesc ca au uitat sa mai spuna ceva despre ale lor. Ma simt intimidata, folosita, ard oxigenul altora, imi lipseste motivatia, uneori ma simt plina de energie, parca imi revine cheful si pofta de a trai- dureaza doar 10 15min, dupa care ceva ce vad sau aud ma face sa revin la starea de dinainte. Vreau sa fiu ca altadata, sa pot sa imi gasesc acea parte din mine care a amortit, vreau sa am incredere in mine, sa sper ca o sa vina intr-o zi si randul meu la masa veseliei.vreau sa nu ma mai culpabilizez ptr toate lucrurile negative din viata oamenilor pe care ii iubesc, sa nu ma mai simt vinovata de decesul tatei, desi stiu ca nu eu l-am omorat si ca nu a depins de mine, am incercat sa fiu alaturi de el mereu, sa il fac sa rada dar ma simt vinovata ca ieseam din camera sa atunci cand imi spunea sa-l las singur, ii cer iertare in fiecare zi.nu stiu ce sa fac, unde sa merg cum sa ies din 'cusca' pe care in mare masura cred ca mi-am constuit-o singura.

Draga Yvette, imi pare foarte rau ca nu te simti bine!
Incearca sa mergi la un psihiatru care sa te ajute sa renunti la alcool.
Eu inteleg ca te-ai apucat de baut de suparare, dar alcoolul nu face decat sa te deprime si sa iti altereze creierul.
Nici eu nu lucrez, sunt pensionata medical ( avand duar 32 de ani)
asta nu este cel mai rau lucru. poate cu timpul vei gasi ceva, o jumatate de norma inati. Incearca intai cu voluntariat ca sa prinzi curaj.
Nu deznadajdui niciodata, poate se vor ivi si prietenii in viata ta.
Si eu sunt destul de izolata, stiu cum este.
Fii atenta trotusi cu cei poe care ii cunosti pe net, pot fi periculosi si dubiosi. vad ca ai primit niste numere de telefon, evita sa te intalnesti cu persoane necunoscute.
Mergi la un specialist, el poate sa iti recomande si un centru de zi unde poti cunoaste oameni care au si ei unele probleme si cu care sa poti schimba pareri.
Nu te lasa, esti tanara, ai nevoie de ajutor.
Cauta un doctor bun. Iti doresc multa, multa sanatate si pace sufleteasca!

Buna seara Yvette! Ce spui tu seamana a un pic de depresie.Intr-adevar ai nevoie de un psihiatru nu de un psiholog.Si faptul ca stai singura inrautateste situatia.De obicei femeile nu beau singure decat la varste in jurul a 40 ani.Trebuie neaparat sa te vada un dr psihiatru, eventual sa urmezi un tratament in ambulatoriu(adica acasa). Si eu sunt bolnav copt daca asta te ajuta cu ceva.Sunt de putin timp pe forum si, daca te intereseaza ce-i cu mine intra pe subiectul olanzapina apoi clozapina de pe prima pagina.Asculta ce spune Anastasia, ea a trecut prin ce treci tu si poate sa te povatuiasca bine.
Ai grija de tine si daca si fumezi incearca sa te lasi.
Sanatate multa!

as dori urgent informatii despre bolile psihice cu transmitere genetica la copii

Yvette iti inteleg problema, am aceeasi stare, doar ca problemele pe care le-ai intampinat difera de ale mele, eu vreau sa te ajut doar pentru increderea in tine, chiar daca nu ai un aspect fizic placut si lucru asta de darama incearca sa privesti lucrurile altfel si de fiecare data sa vezi un om gandeste-te tu ce ai, si mai putin el ce are, sper sa treci peste problema ta si sa uiti faza cu sinuciderea..

Buna Yvette, Valentin 81 are dreptate cand iti spune ca este posibil sa ai depresie. Din faptul ca spui ca ai pofta si chef de a trai vreo 10-15 min dupa care revii la starea initiala ai grija sa nu fie mici hipomanii care sa te faca sa virezi spre vreo tulburare bipolara. Deci sfatul meu este sa mergi la un psihiatru si sa-i povestesti totul.