Sotul prefera timpul petrecut cu prietenii in detrimentul familiei

Buna seara,

Sunt casatorita de 9 ani dar suntem impreuna de aprovimativ 15 ani. Avem impreuna un baietel, acesta fiind si motivul meu pentru a ma casatori. Nu eram convinsa ca este barbatul potrivit si de aceea am amanat momentul casatoriei desi insistente din partea lui au fost destule. Lui i-a placut si ii place timpul petrecut alaturi de prieteni si bautura. Asta a fost principalul motiv al nehotararii mele. Dar afland ca asteptam un copil si el jurandu-mi ca nu va continua iesirile cu prietenii la bautura dupa ce ne casatorim, am acceptat sa facem acest pas. Din pacate fericirea nu a durat mult...vreo doi ani sa zic asa. Dupa care au reinceput iesirile seara cu prietenul(acum a mai ramas unul singur care este necsatorit) la bautura. Problema lui este cand consuma alcool ca nu se mai poate opri. Adica pleaca de acasa seara la 8 si imi zice ca nu sta mult...o ora maxim dar niciodata nu se tine de cuvant...doar o bere si inca o bere...si tot asa pana la 10. Am avut multe certuri pe tema asta. Eu ii spuneam sa mergem de exemplu toti trei in vizita la prieteni de familie seara, nu doar el singur si noi acasa. Dar degeaba, el prefera acest prieten. Acu de la un timp am reusit sa il conving ca iesirile astea seara la baute nu sunt ok dar desi se pare ca a inteles, timpul tot nu si-l dedica noua. Prefera sa stea acasa in bucatarie cu prietenul sau la baute. Deci a inlocuit barul cu bucataria! Atat a inteles din ce i-am spus probabil!
Iar daca sta cu noi seara e mai mult pe telefon fara prea multe discutii. Daca vreau sa-i vorbesc despre ce ma deranjeaza imi spune ca iar incep cu din astea...sa-l mai las in pace.
Am avut o perioada de doi ani in care am locuit in Germania...tot asa toti trei impreuna. Acolo lipsind prietenul de care va ziceam nu am avut probleme. Dar revenind in tara comportamentul lui a revenit la cel initial. Putin timp cu noi si de proasta calitate si mult timp cu prietenul si bautura. Daca vreau sa discut nu am cu cine...pur si simplu nu ma intelege...probabil avem perceptii diferite asupra conceptului de familie. Eu imi doresc timp petrecut impreuna, plimbari, iesiri cu prietenii de familie iar el timp petrecut cu prietenul. Cel putin astea sunt lucrurile vazute din perspectiva mea!
Si am impresia ca eu sunt singura care incearca sa aduca relatia la un punct comun, tot timpul am lasat de la mine sa fie bine! El nu a zis niciodata un simplu Iarta-ma daca era vinovat! Sa nu mai zic de un compliment chiar aruncat asa intr-o doara! Mi-e dor si mie de vremurile cand eram admirata si dorita de el!

Zilele trecute am avut parastasul de 6 saptamani la bunica mea si toata lumea(inclusiv oameni din afara familiei) eram prinsi cu pregatiri pentru mancarea de a doua zi. Pe el in schimb l-a sunat prietenul sa faca un ceaun la noi acasa ca avea pofta si imediat s-a si pregatit sa plece cu el la magazin dupa carne de ceaun. Adica noi toti inclusiv oameni straini familiei nu ne vedeam capul de treaba si el in loc sa ne ajute se pregateste sa ii faca pe plac prietenului cu un ceaun si probabil o bere...doua...zece. Nu m-am putut abtine si cand au venit de la cumparaturi am urlat putin la ei...dar tot degeaba...imi zice..."da ce are? Noi faceam ceaunul mai tarziu dupa ce se termina agitatia!"
Si dupa aceea frazele bine stiute "Hai lasa-ma in pace". De atunci este tacere deplina! Si au trecut 4 zile! De data asta nu mai las de la mine...probabil s-a obisnuit asa...e suparata...las ca-i trece si tot ea vine la mine!

Chiar nu stiu ce sa mai fac...am stiut ca el nu este persoana potrivita de la inceput dar am crezut cand mi-a spus ca o sa se schimbe si lasa iesirile cu baietii.
Eu am nevoie de o persoana iubitoare si devotata familiei iar el probabil are nevoie de o sotie libertina care sa nu-l intrebe unde merge, cu cine sau cand vine inapoi. Zic eu nepotrivire de caracter dar si lipsa de comunicare...pur si simplu nu am cu cine comunica.
Imi doresc o familie fericita in special pentru baietelul meu!

Imi puteti da un sfat? Care este parerea voastra din exterior?

Buna ziua,

Multumesc mult pentru raspuns. Am incercat de multe ori sa vorbesc cu el, sa ii spun ce ma deranjeaza, sa ii explic si chiar sa il intreb cum s-ar simti el daca eu as face asa. Dar degeaba el nu poate intelege, nu vede ce face gresit. Considera ca este ok sa stea cu prietenul seara sau sa plece la bar(fara sa ma anunte) ca doar restul timpului care ramane e cu noi (fizic da, dar psihic nu...e doar pe telefon). Iar sa fac si eu asa nu se poate, doar barbatilor li se cuvine. Presupun ca asa a fost crescut, cu mentalitatea aceasta si nu prea vad vreo sansa sa ii schimb aceasta gandire.
Din punctul lui de vedere totul este perfect, numai eu sunt nebuna si am pitici pe creier. El nu are nimic de obiectat in legatura cu relatia dintre noi.
Am vorbit si despre divort pentru ca nu mai aveam la un moment dat alte idei dar mi-a spus sec "ok du-te si baga divortul"...probabil stia ca nu o sa fac asta.
Mai mult pentru baietelul meu care il iubeste pe tatal lui mai mult decat orice pe lumea asta si nu cred ca ar suporta sa nu mai fie cu noi acasa.
Acum cand stau si ma gandesc la trecut as fi vrut sa nu ma fii casatorit, sa imi cresc baietelul de una singura. Asa stia ca mama sta cu el si tata sta in alta casa si asa i s-ar fi parut normal totul. Dar acum nu cred ca ar accepta asa ceva.
Bineinteles ca si mie mi-ar fi greu dar consider ca nu ar fi ceva imposibil de facut.
Ati intrebat mai sus si de familia mea in care am crescut. Tatal meu a fost si este un familist convins, nu pleca niciodata de acasa seara si nici nu consuma alcool. Se poate sa vina si de aici cerintele mele pentru ca eu consider ca asa este normal.
Probabil o sa devin paranoica in scurt timp, asta daca nu sunt deja. Cand trebuie sa plece seara de acasa undeva cu treaba stiu ca in 90% din cazuri o sa se opreasca si la bar...nu se poate abtine si probabil chiar ii face placere. Si bineinteles nu anunta unde intarzie.
De terapie in cuplu nu cred ca poate fi vorba din moment ce pentru el e totul ok...nu cred ca ar accepta din moment ce nici nu vrea sa vorbeasca cu mine cand deschid acest subiect.
Dupa ce creste copilul mai mare si o sa poate sa inteleaga mai bine, o sa divortez. Asta o vad si eu ca fiind singura solutie. Sper din tot sufletul sa inteleaga pentru ca deocamdata tatal este idolul sau. Si mi se pare ca incepe si el sa faca diferente destul de mari intre fetite si baieti. Baietii le stiu pe toate iar fetele nu. Imi spune de exemplu "tu esti fata, nu stii".
Nu stiu de unde vine aceasta conceptie poate este normal la varsta lor. Eu nu am facut si nu i-am spus niciodata nimic care sa injoseasca femeile sau barbatii. Niciodata nu discut neintelegerile dintre noi in prezenta copilului.

Si da se pare ca este adevarat ca femeile se sacrifica pentru fericirea copilului, nu as putea sa il fac sa sufere asa mult, chiar daca asta inseamna o viata nefericita pentru mine.

Va multumesc inca odata si va doresc o zi frumoasa.

Va multumesc din suflet pentru raspunsuri. O sa analizez situatia si sper sa pot lua cea mai buna decizie. La un moment dat chiar credeam ca o iau eu razna si cerintele mele fata de partener sunt ireale. Are vreunul dintre dumneavoastra cabinetul in Arad? As fi interesata sa fac cateva sedinte de terapie, singura bineinteles.
O seara frumoasa va doresc!

Adevarul este ca aveam nevoie de o confirmare a faptului ca nu sunt nebuna. In ultima vreme stateam tot mai mult sa ma gandesc daca intr-adevar am vreun motiv sa ma plang. Dupa cum spuneam si mai sus pentru orice intamplare nu stiu cum le sucea dar tot eu eram vinovata. Si chiar nu mai stiam ce sa cred. Intr-adevar in rest este un om bun.
Citeam de dimineata o poveste a unei femei care a ajuns batuta si umilita si povestea ei a inceput la fel...cu manipularea emotionala...cate-un pic. M-am regasit intru totul la inceputul povestii...sper sa nu ma regasesc si la final. Si mai stiu ca totul depinde de mine dar e greu...o sa caut o consiliere poate asa o sa devina lucrurile mai clare in capul meu...deocamdata sunt toate amestecate.

"Vreaufericire", nu esti singura in aceasta situatie. Nu stiu cum au decurs lucrurile de la ultima postare, probabil e o perioada grea. Ma confrunt si eu cu aceeasi suferinta in viata de cuplu si cu aceeasi dilema: sa ne despartim/ sa mai astept? Eu si sotul meu avem amandoi 40 de ani. Iesirile acestea cu prietenii nu au fost din totdeauna, ci de vreo 2-3 ani, de cand are in nou grup de prieteni. Nu mai simt ca mergem amandoi in aceeasi directie, pare ca am luat-o pe cai diferite: eu muncesc, invat, fac a nu stiu cata scoala ca sa asigur bunastarea familiei pe termen lung. Gatesc pentru copil, tin cure de slabire, ma duc la sala ca sa ma mentin cumva. Desigur, el imi vede o gramada de defecte si considera ca si el face foarte multe lucruri si ca e mai loial familiei decat multi tati. Si totusi nu reusesc sa-l fac sa inteleaga ca pentru mine e inacceptabil sa lipseasca seara de acasa mai des de 1 data pe saptamana. Iar in weekend, ne plimbam prin parc si hodoronc tronc se grabeste ca trebuie sa plece la prieteni sa-i ajute cu ceva. Ca el asa a invatat in familie, sa ajute oamenii. Dar eu? De ce nu intelege ca in timpul meu liber trebuie sa stea cu noi, si sa se vada cu prietenii in alt timp? Imi reproseaza ca cu mine nu are ce vorbi, ca eu mereu il cert si il cicalesc. Asa e, pentru ca mi se pare normal sa contribuie si el la ordinea din casa.
As vrea sa intreb un lucru catre persoanele de specialitate de pe acest forum: este aceasta o perioada temporara? O sa treaca peste cativa ani? O sa-si dea vreodata seama ca timpul petrecut cu prietenii e mai putin valoros decat cu noi? Sau eu gresesc si ar trebui sa-i dau aceasta libertate?

Pentru vreaufericire : Am o problema asemănătoare cu soțul și am studiat și cartea, , Psihopatul de alaturi".Am descoperit multe.