Soțului meu nu îi pasă de mine

Suntem împreună de aproximativ 4 ani și avem un băiețel de 1 an și 4 luni, soarele amândurora. (Nu suntem căsătoriți) Conflicte, au mai fost, însă de la un timp, se greșește mult, se găsesc soluții, însă în ziua următoare, o luăm de la capăt cu altele. Îmi doresc din inimă să fie bine, însă nu pot să îmi las demnitatea călcată în picioare, eu îi spun asta lui ca să îi arăt că sunt un om corect, însă degeaba.
Vă voi povesti pe scurt, ultima tensiune.
Într-o seară se întoarce de la serviciu foarte târziu la aproximativ 4 ore distanță decât obișnuia, de obicei. Nu i-am spus nimic, pentru ca la 2 zile să văd atunci când se uita el în telefon un ultim mesaj de la sora lui sugestiv că s-au văzut. Nu i-am spus nimic.
A mai trecut o zi și nu știu ce mi-a fost în cap și l-am întrebat de ziua aceea, de ce a întârziat, eram curioasa dacă-mi povestește. A povestit niște lucruri total inversul la ceea ce a fost, i-am spus că am văzut mesajul și mi-a spus că de ce nu i-am spus că știam că s-a văzut cu sora lui, că-mi spunea.
Nu înțeleg de ce a ascuns fața frumoasă a lucrurilor, întotdeauna le-am arătat respect alor lui, deși în trecut, se legau de orice la mine. Orice făceam nu era bun.
I-am spus că mă simt rănită din cauza faptului că a ascuns un lucru atât de banal și frumos față de mine, iar el a reacționat total invers față de cum mă așteptam. I-am pus o întrebare directă dacă i se pare corect față de mine, acest lucru și cum ar fi reacționat el, dacă eu aș fi ascuns asta. Nu am primit niciun răspuns, deși eram în fața lui, el a continuat să se uite la televizor. Am mai încercat de multe ori, e de neatins, iar asta mă doare enorm. Pentru că face să fie vina mea, ca și cum eu am ceva împotrivă, însă din suflet vă spun că nu am avut acest comportament vreodată.
Conflicte, au fost multe, dacă s-a greșit, întotdeauna eu am fost vinovată. Ba că nu am pus problema corect, ba că plâng, iar lui nu îi place asta. Nu s-au privit constructiv încercările mele de a comunica și de a găsi soluții. Dacă îi spun că am să plec, nu refuză, nu mă oprește, din contră, mă încurajează.
Având pe cel mic mi-e greu, nu vreau să-l privez de beneficiile unui tată și rămân. Ce atitudine ar trebui să am?
Am exagerat întrebând? Exagerez când îi spun că îmi doresc prietenie și iubire? De ce mi-ar contesta valorile interioare, când i-am demonstrat întotdeauna că le am, și sunt acolo?
Am ajuns să mă explic foarte mult față de el, lui nu îi place că sunt nefericită, i-am explicat ce mă doare, însă dacă e să avem o conversație întotdeauna el începe cu "mă deranjează", orice propoziție ar începe cuvintele acestea o preced.
Mă doare să văd de la omul cu care am o familie și un posibil viitor că nu mai vede nimic bun în mine, mă consum și tot încerc să înțeleg, cu ce greșesc, de fapt?

Bună ziua!
Mulțumesc mult pentru răspunsuri, am sa tin cont. Sunt încrezătoare că o vom scoate la capăt.