Tulburarea Afectiva Bipolara (Psihoza maniaco-depresiva)

Ma bucur Miramar ca ai reusit sa rezolvi problema cu medicamentele in timp util.

Deunazi, dupa ce am citit comentariul Cristinei, m-a cuprins o stare infrigurata de tristete si deznadejde. Si asta pt ca doi tineri care se iubesc si vor sa fie impreuna si sa ramana impreuna toata viata se despart. Se despart nu pentru ca unul din ei a gresit sau doreste s-o termine...nu... Se depart datorita unei boli care apare pe neasteptate fara a fi vinovat nimeni. Parintii vor, fara indoiala, binele copiilor lor, dar uneori se mai si inseala. Nu pentru ca nu ar avea experienta de viata şi ar da sfaturi nepotrivite...nicidecum...e vorba de mentalitatea lor care nu mai corespunde cu cea a copiilor, e vorba de acea bariera dintre generatii care a fost, este si va fi intotdeauna.
Revenind la factorii care declanseaza boala, la cauzele apariutiei ei, ma intreb : oare cine este vinovat ?
Bolnavul, pentru ca a dus o viata dezechilibrata si dezordonata?
Parintii, pentru educatia, strictetea si severitatea educatiei pe care au impus-o? sau poate e vorba de o "mostenirea" sau "zestrea" genetica, acea amprenta genetica pe care suntem sortiti inca de la proiectie si concepere sa ne-o insusim fara voia noastra?

Sau poate doar conditia sociala, mediul in care traim si stresul cotidian, spaima si grijile zilei de maine, amenintarea care, precum o gheara, sfasie sperantele si visele tinerilor din ce in ce mai debusolati si mai tristi ca viata lor nu e asa cum si-ar fi dorit-o.

In alta ordine de idei, simt ca, odata cu venirea primaverii, ochii mei se bucura de expozia verdelui si a luminii, cladura patrunde si ea in sufletul meu precum o blanda felina domestica ce-si ia locul sau preferat in fotoliu, se cuibareste si incepe sa toarca. Sezatiile traite, placute ce-i drept, ma pun pe ganduri: de fiecare data inaintea unei decompensari, semnele raman aceleasi: somn din ce in ce mai putin, energie din ce in ce mai debordanta si deloc solicitanta, usurinta cu care o discutie se leaga cu o persoana straina, senzatia de potenta si plenitudine pe toate planurile, senzatia de grandoare, toate acestea ma fac sa cred in inevitabilul aparitiei maniei. Din tot sufletul sper sa fie o simpla si usoara hipomanie, sau doar ceva trecator, fara urmari.
In caz contrar, si prea tarziu, stiu ca o sa sfarsesc cu o internare de cateva saptamani la sectia "agitati" din spital. Iesirea din manie se face destul de greu, cu multi inhibitori, benzodiazepine, care, pe langa stabilizatorii de stare pe care-i iau acum, ma vor transforma intr-un zombie foarte agitat.

Recent am aflat ca Fundatia Estuar are si aici, in Constanta o filiala.
Sunt foarte curios sa vad despre ce este vb sau daca pot obtine un sprijin, o directie, o orientare.
Daca cineva cunoaste catusi de putin Fundatia Estuar, mi-ar placea sa aflu cam cu ce poate fi de folos bolnavilor. Pe site-ul lor pare a fi totul OK.
Mi-ar fi necesar un ajutor psihoterapeutic, ceva motivant care sa-mi stimuleze mentinerea echilibrului, si nu ceva ce-ar implica efort financiar. Nu am fost si nici nu voi fi o povara pt nimeni şi nu as avea nevoie de ajutor material. Cel putin, nu inca.
Eu ma refer la acea "vorba buna" pe care ti-o spune un prieten adevarat, cea care te impinge sa muti muntii, care te determina sa renunti la vicii si obiceiuri rele, acea psihoterapie (pt ca in finala la asta se reduce) pe care nu o gasesti pe toate drumurile si nu oricine poate s-o practice...la acest lucru fac referinta ma rog, e doar parerea mea..
Voi incheia aici pentru ca am observat ca am prostul obicei de a posta comentarii nejustificat de lungi.
Inca odata, la toata lumea, sanatate maxima si toate cele bune sa fie.

Un alt lucru extrem de frustrant si deloc de neglijat este faptul ca atunci cand esti in depresie, nevoia, dorinta sau apetitul sexual scade la zero.
Inchipuiti-va, un sot, un prieten, un iubit care in intervalul a 2-3 luni ajunge sa nu mai poata efectiv sa faca dragoste cu partenera. Si asta nu ca nu si-ar dori-o..NIcidecum. In functie de cat de severa este depresia, se poate confunda lispa apetitului sexual cu insasi disfunctia sexuala.
Partenerul nu mai poate obtine o erectie, dupa incercari si tentative esuate, chiar nu-i mai arde de aceste eforturi in van, si incepe sa intre intr-un cerc afectiv vicios, care-i alimenteaza depresia si deznadejdea ca nu-si mai poate satisface partenera. Este groazanic, frustrant si "hopeless".Uneori, sotia, iubita, prietena poate fi de ajutor doar prin simplul fapt ca i-i poate intelege starea partenerului si sa-l incurajeze spunandu-i ca va trece si ca va fi bine.In nici un caz nu trebuie sa-l blameze sau sa toarne sare pe rana.
Din fereicire, exista antidepresivele..Cu ajutorul lor, se poate iesi din depresie relativ repede dar este foarte necesar a se opri medicatia antidepresiva la timp in vederea evitarii "virarii" in (hipo)manie.
Asadar, doamnelor sau domnisoarelor, nu va lasati balta partenerul, indiferent de cat de adanca este depresia. Exista perioade de remisie in care nu exista absolut nici o diferenta fata de cum era inainte.
Va urez o primavara frumoasa.

Un alt lucru extrem de frustrant si deloc de neglijat este faptul ca atunci cand esti in depresie, nevoia, dorinta sau apetitul sexual scade la zero.
Inchipuiti-va, un sot, un prieten, un iubit care in intervalul a 2-3 luni ajunge sa nu mai poata efectiv sa faca dragoste cu partenera. Si asta nu ca nu si-ar dori-o..NIcidecum. In functie de cat de severa este depresia, se poate confunda lispa apetitului sexual cu insasi disfunctia sexuala.
Partenerul nu mai poate obtine o erectie, dupa incercari si tentative esuate, chiar nu-i mai arde de aceste eforturi in van, si incepe sa intre intr-un cerc afectiv vicios, care-i alimenteaza depresia si deznadejdea ca nu-si mai poate satisface partenera. Este groazanic, frustrant si "hopeless".Uneori, sotia, iubita, prietena poate fi de ajutor doar prin simplul fapt ca i-i poate intelege starea partenerului si sa-l incurajeze spunandu-i ca va trece si ca va fi bine.In nici un caz nu trebuie sa-l blameze sau sa toarne sare pe rana.
Din fereicire, exista antidepresivele..Cu ajutorul lor, se poate iesi din depresie relativ repede dar este foarte necesar a se opri medicatia antidepresiva la timp in vederea evitarii "virarii" in (hipo)manie.
Asadar, doamnelor sau domnisoarelor, nu va lasati balta partenerul, indiferent de cat de adanca este depresia. Exista perioade de remisie in care nu exista absolut nici o diferenta fata de cum era inainte.
Va urez o primavara frumoasa.

Vorbeam deunazi cu o prietena despre aceasta problema si-mi spunea ca ar fi in stare de orice sa faca numai sa-l ajute pe iubitul ei sa se vindece de aceasta "afectiune". Din vorba in vorba, am aflat ca iubitul ei este deja la a treia facultate si un master si este cat de cat OK. Stau si ma intreb uneori : Chiar ne ajuta cu ceva sa avem studii mai mult decat ne este necesar ? Chiar atat de mare e setea de cunoastere, incat e nevoie de mai multe facultati spre a o potoli ?
Personal, consider ca studentia e o etapa de continuare a procesului de formare si conturare a personalitatii, a sistemului de volari si principii, proces care incepe din pubertate, trece prin adolescenta si continua chiar si la maturitate.. A fi student, in primul rand, presupune a intra in contact cu alte persoane de varsta apropiata de a ta, de a socializa, de a-ti face noi prieteni si de a incepe sa-ti traiesti viata ca o persoana adulta (majora). De aici, intervin alte probleme si situatii complexe care trebuiesc rezolvate dintr-o alta postura, un pic independenta, si prin urmare, studiul cade pe planul doi, daca nu mai jos.Se stie ca studentul invata numai in sesiune, iar daca nu are o restanta, nu are prestanta..
Dupa parerea mea, experienta (acumulata prin practica) atarna mai greu in balanta decat teoria..
Cred ca e mai bine sa cunosti multe despre putine decat putine despre multe (o fi si vreo zicatoare-proverb-cimilitura care sa sune asa ?).
Revenind la subiect, am convingerea ca fiecare om trebuie sa se ajute singur sau, cand e nevoie, sa accepte ajutorul dezinteresat al celorlalti. NU sunt de acord cu sintagma Ce ti-e scris in frunte ti-e pus sau Ce-i al meu e pus de-o parte, Soarta, Ursitoare, Mos Craciun etc
Fiecare om e stapan pe propriul lui destin iar norocul (sansa, oportunitate) si-l poate face singur.
El trebuie doar sa intinda mana si sa ia para, nu sa astepte sa-i cada singura in propria-i cavitate bucala.
In orice caz, ce-am scris e doar o parere, o opinie pe care nu intentionez sa o impun nimanui sa o impartaseasca cu mine. Scriu uneori cand am un pic de timp si nu am timp mai deloc, de aceea gandurile mele sunt sub forma bruta..NU am timp sa le slefuiesc, sa le remodelez sa le finisez...
Tot ce-i aici este spontaneitate pura a gandurilor mele ne-gandite si regurgitate in modul cat mai natural cu putinta..Cenzura nu e buna nicicum, nicaieri si niciodata, atat timp cat nu da in vulgar-ordinar..
Lasand astea la o parte, voi ce mai faceti ?
Nu ati mai dat un semn de viata de mult..
Cristina ? Mai spune-ne si noua despre cum iti mai este ?
Sanatate tuturor.

Ma bucur ca macar din cand in cand cineva mai spune cite ceva aici.Adrian nu ai in totalitate dreptate(doar vreo 80%).Depinde de om.Eu stiu ca imi place sa invat dar crede-ma ca daca nu eram nevoita(am peste 40 de ani) nu mai faceam o a doua facultate la varsta asta.Vreau tare mult sa pot sa imi ajut semenii si mai ales pe fiica mea care nu se stie din ce cauza(nu este genetic) sufera de aceasta afectiune(boal afectiva bipolara).As da orice sa existe un tratament standard si pt.aceasta afectiune si fiecare dintre voi sa aiba o viata normala...Va doresc numai bine si echilibru.

Noris_keane, ai dreptate, intr-o masura destul de mare. Mi se pare tare greu pentru cei care sunt constienti de boala si incearca sa duca o viata normala si nu sunt lasati. De catre cei din jur, cu prejudecati si fara a sti ca o asemenea afectiune nu e vina celui in cauza. Am citit mult ceea ce ati scris si cred ca sunteti puternici si foarte rabdatori. Fata de cei din jur si fata de voi. Mi-ati dat niste lectii de viata si va multumesc pentru asta. Eu sunt bine, incep sa-mi revin, dar ma doare sufletul ca omul pe care il iubesc nu a fost lasat sa imi fie aproape. As fi stat langa el, oricum ar fi fost! Ma rog pentru el si pentru voi toti. Dumnezeu sa va apere si sa sa av dea echilibru, cum spune Miramar. As putea ajuta cumva, exista vreo asociatie a celor cu afectiuni bipolare? As vrea mult sa ma implic. Pentru curajul si demnitatea voastra.

<"Adrian nu ai in totalitate dreptate(doar vreo 80%).Depinde de om.Eu stiu ca imi place sa invat dar crede-ma ca daca nu eram nevoita (am peste 40 de ani) nu mai faceam o a doua facultate la varsta asta.">

Cum am spus si in postul de mai sus, e doar parerea mea, lucru care inseamna ca asa cred eu, nu ca este un lucru general valbil sau un adevar absolut.(si ca dreptatea este a mea) si ma citez :
// ""In orice caz, ce-am scris e doar o parere, o opinie pe care nu intentionez sa o impun nimanui sa o impartaseasca cu mine. ""//
Eu am venit tot timpul cu justificari pt fiecare afirmatie..

Si Miramar, de ce esti nevoita sa faci a doua facultate la varsta asta? La ce iti foloseste? Te ajuta sa devii un om mai bun?
Spui ca pentru a-ti ajuta semenii? Da-ne cateva detali.
Oricum, la modul in care se mai face invatamant universitar in Romania...prefer sa ma abtin sa comentez...e mai bine...

Ca intotdeauna pe thread-ul deschis de mine, o sa incep cu justificari pentru ca nu am fost bine inteles:
M-am nascut si am crescut intr-un sat mic, inconjurat de padure, undeva departe in inima jud. Tulcea, la tara, deci. Am avut o copilarie foarte frumoasa, normala si fericita, alaturi de fratele meu mai mic si de parinti. Bunciul era cu oile plecat toata ziua si bunica, cu treburi pe langa casa si cu nepotii-ceilalti verisori ai mei.
Eu si cu fratele meu am crecut pana la 14 ani numai la tara, mama invatatoare, tata profesor, cu cheia de la apartament la gat si cu copii vecinilor langa noi. Cateva cuvinte si despre ai mei..
Parintilor mei le port si le voi purta un mare respect pentru felul in care ne-au educat si bineinteles ne-au invatat sa devenim persoanele care sutem acum. I-am iubit, ii iubesc si ii voi iubi pana se vor stinge, indiferent de deciziilor lor trecute sau viitoare.Sunt genul de parinti care si-ar da sufletul numai sa fie copii teferi..genul de oameni care iarta si iubesc neconditionat, acele fiinte la care te poti intoarce ca un fiu risipitor, stiind ca parintele iarta tot si te reprimeste cu bratele deschise, sunt cei mai buni parinti pe care ii poate avea cineva si multumesc Cerului ca ei sunt parintii mei si nu altii.
Dupa care, odata cu venirea evenimentelor din dec 1989, a intervernit si posibilitatea de a pleca in orice alt judet la orice liceu.
Am studiat cei patru ani la Liceul nr. 1 din Constanta, la clasa de elita de mate-info. Olimpic pe tara la fizica (am reprezenat Constanta la fizica la olimpida pe tara) in a X-a si a XI, m-am orientat catre ASE, ca deh, era mai practica meseria de economist decat cea de fizician sau profesor de fizica.
Asa ca am facut Relatii Economice Internationale care numai modul in care suna, promitea multe. Spre dezamagirea mea si a multora, nu a fost asa. Nici pt mine, nici pt alti colegi de liceu care au mers la alte facultati. Ceea ce a ramas cu caracter solid dupa toti cei 18 ani de studiu, (am si un master in dreptul afacerilor), a fost ceea ce am invatat in liceu. Toata cultura mea generala isi are originea in anii de liceu. De altfel cea mai frumoasa perioada a vietii tot in liceu ramane.
De multe ori m-a batut gandul sa fac si a doua facultate - Dreptul..
Pt ce? cunosc legile, drepturile si obligatiile (nu toate - cele ce ma privesc) mai bine ca oricare jurist - din bransa in care lucrez eu (Administratie Publica). Aproape nimic din ceea ce am invatat dupa liceu nu am gasit trebuinta. Si atunci, ma intreb: ce rost ar avea sa fac a doua sau a treia facultate, sa am dubla tripla calificare si sa nu termin doctoratul tot in domeniul economic, sa urc in ierarhia pentru care m-am specialiat(ma refer la locul de munca) in momentul cand am renuntat la amalgamul de cunostinte din liceu si am trecut pe un segment anume din acest domeniu?
Nu stiu daca am dreptate sau nu, dar eu asa gandesc. Ceea ce gandesc, nu este impus nimanui, iar daca cineva crede ca gresesc, este liber sa vina cu contra-argumente, nu sunt absurd.
Dimpotriva, sunt foarte deschis. Chiar cred ca niciodat omul nu este pe deplin documentat, doar cat traieste invata -vb proverbului- si daca cineva dorestye sa studieze, nu am nimic impotriva...ceea ce regret este faptul ca in acei 4 ani de facultate, as fi putut invata sa fac altceva mult mai bine..Se stie ca o functie de conducere necesita studii superioare...dar cunosc oameni care doar cu liceul (altii chiar fara) au ridicat imperii financiare...in fond si la urma urmei, numai daca dispui, poti sa si lasi ceva in urma ta...si asta este valabil doar in societatea romaneasca...
Din pacate, nu mai am timp...ca de obicei..
Multa sanatate, tuturor..

Si daca tot am clarificat situatia, vin cu promisiunea ca pe viitor, comentariile mele nu vor depasi mai mult de 7-8 randuri. Scuze pt marimea lor, dar am vrut sa ma fac pe deplin inteles.
Pana data viitoare, numai bine.

Am ales sa fac a doua facultate(aceasta fiind Farmacia) dupa cum am spus si pentru a putea sa-mi ajut mai mult copila diagnosticata cu aceasta afectiune si pentru ai ajuta pe alti bolnavi.Ca si tine fiica mea a avut o copilarie fericita, a fost f. echilibrata si boala aceasta a picat ca un traznet peste noi!Eu consider ca nimeni nu o poate ajuta mai mult decat noi(familia) si de aceea fac tot ce pot si ce cred eu ca este mai bine in acest sens...Aici nu este vorba de neintelegeri ci mai curand de opinii si discutii care sa ne ajute sa ne cunoastem si sa ne ajutam (atat cat putem) unii pe altii.Cred ca cel mai inportant este sa iti placa ceea ce faci(sa faci orice ai face cu tragere de inima) si sa te simti bine in pielea ta!Nici o scoala nu te face mai bun ci eventual mai destept si mai competent, restul tine numai de tine...Toate cele bune!!! Pe curand.

Intr-adevar, Miramar, boala nu alege si din pacate aceasta este o mare tragedie...
Iar ceea ce este cu adevarat important este sa ne cunoastem si sa ne ajutam unii pe altii, exact cum ai spus.
Acesta si ameliorarea (poate chiar vindecarea) bolii trebuie sa fie scopul final.
Pana data viitoare, multa sanatate.

Sper ca sunteti cu totii bine, caci vad ca sunt putine comentarii in ultima vreme.Eu mai intru si pe un forum din Franta legat de bolile psihice si vreau sa va spun ca sunt multe persoane care datorita unui tratament adecvat asociat cu psihoterapia duc o viata normala si nu au avut decompensari de zeci de ani!!! Deci se poate! Sub nici o forma si nici un pretext nu intrerupeti tratamentul si incercati sa va gasiti si un bun psiholog...iar cu speranta de mai bine si ajutorul celor apropiati (caci deocamdata mentalitatea societatii romanesti nu permite un ajutor mai larg) continuati sa traiti in pace si echilibru! multa sanatate tuturor!

Interesant acest mod de a lua legatura cu oameni care au afectiuni apropiate de a ta.Sint Ramona si am agorafobie de 3 ani. Acum sint in Italia de 3 luni dar nimic nu s-a schimbat in viata mea(ma refer la fobie).totusi simt o liniste sufletesca profunda, pt.ca aici sint cu sotul meu si fiica mea.urmez acelasi tratament din tara, am aceleasi senzatii de frica dar cumva m-am consolat cu ideea.

Ramona eu cred ca ar trebui sa incerci(si cu ajutor specializat) sa iti invingi fobia, nu sa te consolezi cu ideea.Usor de zis...Cu ajutorul unui psiholog poti asta cred pt.ca mai intai trebuie sa vezi care sunt cauzele fobiei tale si sa incerci apoi sa le demontezi una cate una.Faptul ca esti impreuna cu ai tai iti da un sentiment de siguranta si confort sufletesc si asta este un bun inceput.Sunt sigura ca iti vei reveni dar sa stii ca este foarte important sa vrei asta si sa iti cunosti foarte bine boala ca sa poti invinge.Curaj mult, perseverenta si numai bine!

Miramar, pe cand si la noi in farmacii Carbonat de Litiu?
Daca stii sau auzi ceva, te rugam sa ne tii la curent.
In numele tuturor bipolarilor iti multumim anticipat.
Sanatate maxima.

Din punctul meu de vedere (si din al altor bipolari), ajutorul primit din toate partile posibile este binevenit...numai ca nu prea are efect curativ...cel mult iti modifica pe timp scurt starea afectiva dupa care revine starea depresiva.( eu am incercat si terapia cognitiv comportamentala cu un bun psiholog) Am fost foarte incantat de idee la inceput, dar dupa cateva sedinte am ajuns (din nou) la concluzia ca e vorba numai de dezichilibrul chimic din creier.. Pai cum as putea sa fac eu compromisuri sau artificii de schimbare a personalitatii si a mentalitatii la 31 de ani? Cel mult sa-mi putea sa-mi schimb modul de viata, sa renunt la vicii si obiceiuri (ne)sanatoase, dar sa ma schimb eu ca om-persoana...sa-mi fie cu iertare...
Intotdeauna mi-am argumentat afirmatiile, asa ca n-o sa ma dezmit nici de data asta..
Mi-aduc aminte de o fosta colega de-a mea din facultate, R. Auzisem de ea de la prietena mea de atunci care a intalnit-o cand era in manie. Atunci eram sanatos tun si mi-aduc aminte cu amaraciune ca am ras de ea pt ca o luase razna, adica innebunise (asa percepeam eu atunci - si nu pot sa condamn lumea sa ma categoriseasca si pe mine la fel, asta e mentalitatea romanului). Dupa cateva luni, ma trazneste si pe mine un episod psihotic atipic, in sesiunea de vara, examenul de matematica, dupa multe nopti nedormite si situatii conflictuale intre sentimente si mentalitate, am cedat...

Dupa 2 luni, intalnesc la spital, la coada la laboratorul de sanatate mintala (asa se chema, nu psihiatrie)... o fata scunda, putin implinita, ochelari pe nas, cu semnele tipice depresiei: umerii lasati in jos, capul un pic plecat, mainile unite, o mimica tipica depresivilor, cu sprancenele un pic ridicate, de parca toata greutatea pamantului apasa pe umerii lor.
Am intrat in vorba, (mi-ar trebui sute de pagini sa pot scrie ce-as vrea sa spun de la inceput si pana mai tarziu), am aflat ca si ea e "la fel"..
Trec peste cativa ani buni (10 ani, daca nu ma insel, timp in care am pastrat legatura, eram si vecini), mi-a spus ca munceste si la locul de munca a intalnit pe cineva de care s-a indragostit, pe care-l iubeste si el ii imparteseste sentimentele..Nimic nelalocul lui pana acum...Numai ca sotul (de alta nationalitate) ei o iubea foarte mult si isi dorea extrem de mult un copil cu ea. R. ii spusese sotului de boala, era normal, el o acceptase fara nici o prejudecata (ce inseamna se fii de alta nationalitate, domnule, nu ca romanul, un popor de 2 lei, ca mentalitate, loialitate, promiscuu prin definitie si trasaturi de neam, si de o moralitate indoielnica tipica - lasand putinele exceptii deoparte si stiu ca imi atrag dusmani, dar cine poate sa ma contrazica, il invit cu placere s-o faca).

Sa nu deviez de la subiect (scuze, dar nu m-am putut abtine), spuneam ca cei doi isi doreau enorm un copil si erau gata sa isi asume aproape orice risc.
Asa ca R. incepe tratamentul cognitiv-comportamental cu un excelent psihoterapeut din Bucuresti, dupa ce a fost tratata aici In Cta de Prof. Univ. Dr. Carol Friedmann, (un adevarat profesionist, de altfel) pana atunci cu pilule.

R. ramane insarcinata si opreste complet tratamentul medicamentos, accentuand cu psihoterapia, in speranta de a nu se decompensa, cel putin putin pana la nastere.
Mi-aduc aminte si acum cat era de incantata si de exuberanta era de beneficiile psihoterapiei, de cate inhibitii si pareri preconcepute a scapat, de cat de bine se simte cu noul mod de tratament fara pastilele care creeeaza dependenta.

Dupa cateva luni, o sun si imi spune ca a facut o depresie severa, foarte puternica ce a necesitat spitalizare.. Era un pic adormita, dar deloc agitata, cu capul pe umeri si constienta de realiatate..
Peste 3 saptamani sun din nou, tocmai in ziua in care.
Imi raspunde mama ei, intr-o criza violenta de plans, si-mi spune ca scumpa ei copila, R., a cazut de pe balcon de la etajul 8 si a murit

NU mai am nimic de comentat cu privire la suicidul lui R., in afara de faptul ca datorita depresiei, aprox.23% din bipolari comit suicid.
Asta este realitatea cruda, iar sfatul meu este sa nu lasati depresia sa va controleze deciziile majore in viata.
Mult bine tuturor.

Intr-adevar, la multi bolnavi psihic apare ideea si chiar tentativa de suicid.
Si la schizofrenici exista riscul sinuciderii.
Eu insami am avut trei tentative, spre norocul meu nu am fost prea convinsa sa o fac cu adevarat, drept urmare am spus imediat ca ma intoxicasem cu pastile, asa incat mi s-au facut spalaturi si am scapat.
Si acum am momente cand mi se pare viata foarte grea: eu manifest un fel de "lene", imi este greu sa fac orice, ma chinuie efortul, dar vreau sa ii ajut pe toti care au ganduri morbide si de suicid sa renunte la aceasta, caci viata este totusi atat de frumoasa si pe deasupra ne mai asteapta si cea viitoare, viata vesnica de care vom avea parte daca suntem rabdatori pe pamant.
Nu disperati, fratii mei, niciodata omului nu i se damai mult decat poate duce! Depresii apar si la schizofrenici, sunt depresii endogene, din nastere adica. Apar si halucinatii si idei maniacale sau delirante.
Eu am noroc ca am o forma in care mi-am pastrat luciditatea intacta.
Sunt insa suspicioasa, nu mai am halucinatii si, cum am zis, ma chinuie orice treaba sau efort, cu toate astea traiesc si eu cu voia Lui Dumnezeu pe acest pamant frumos de unde incepe raiul.

Buna tuturor! Sa stiti ca psihoterapia te poate ajuta dar in nici un caz nu este ea singura solutia.Boala afectiva bipolara este o afectiune cronica si dupa cum a spus si Adrian este vorba de chimismul creierului ce poate fi scimbat intr-un sens sau altul numai cu tratament medicamentos...Psihoterapia daca vreti este un adjuvant si poate completa doar ceea ce fac medicamentele in nici un caz nu le poate inlocui.Pentru consumatorii de litiu(ca sa zic asa mai in gluma)din tara noastra, vestile sunt extrem de proaste; nu numai ca nu se mai fabrica la noi dar nici macar nu se importa si nici nu cred ca se va rezolva in curand aceasta problema.Eu doar va pot anunta cand plec eu sau vreun prieten in afara(ca sa iau pt.fiica mea ) si sa va aduc si voua!Probabil asta se va intampla peste vreo 2 luni.In rest nu disperati asa cum spune si Anastasia(chiar daca sunt zile cand vi se pare ca ni s-a dat mai mult decat putem duce).Am numai ganduri bune pt.voi toti si doresc sa va fie bine!!!Pe curand.

Multumesc marimar.o sa incerc sa fac mai mult pt mine.Am incercat psiholog in tara dar probabil nu am gasit omul potrivit (se vedea ca nu face meseria din placere), pt.mine a fost un chin ca mai tare m-a descurajat.Aici.in Italia deocamdata nici nu ma pot duce, pt.ca nu stiu limba f.bine.Mai tirziu cu siguranta voi merge.te pup si-ti doresc multa sanatate!

Aha tu Marimar aminteles ca esti farmacista. unde pot gasi CAL_MAG GNLD si FORMULA IV.am inteles ca acest med face minuni dar nu este pe piata. Aici nu l-am gasit. Multumesc din nou si tot inainte!

Ramona aceste produse sunt din categoria celor care se cumpara pe internet, sunt produse naturale.CAL_MAG este o combinatie de calciu si magneziu(nu stiu un ce dozaj) si sunt produse ale Golden NeoLife Diamite iar Formula IV este prezentat ca fiind un integrator cu vitamine si minerale in uleiuri vegetale selectionate cu multiple actiuni printre care si cea de trofic al sistemului nervos central si periferic.Am gasit aceeasi Formula IV produsa si de Healt Inc.Swindon, Marea Britanie; comenzi si informatii Gabriela Parpala Tel.021 243.11.90 sau 0722 766.599.Asta este ce am gasit eu pe Google, pt. ca in farmacii nu se gasesc aceste medicamente.Tot pe net am gasit si adresa unui cabinet de psihoterapie on line dar sincer nu stiu ce sa zic despre psihoterapia de acest tip, oricum eu iti dau adresa si vezi tu?!-.Cam atat am pentru tine. Tuturor numai bine si sanatate! Bucurati-va cat puteti de perioadele de remisie, iar pe celelalte va doresc sa le depasiti cu stoicism.Daca va pot ajuta.sunt aici!

multumesc, Miramar, esti o dulce! o sa incerc sa gasesc ceva. oricum eu acum am descoperit net. si am senzatia ca chinul meu nu va dura chiar o vesnicie cum am crezut pina recent. Acasa eream un pic mai izolata dar, spre norocul meu, am reusit cu greu sa ma rup de acel "glob"in care am stat aproape 6 ani Numai bine si ne mai auzim, sper, ca mie i-mi face deosebita placere. cu respect:Ramona

Buna!Ma numesc mihaela si am fost diagnosticata cu tulburare afectiva sau depresie cronicizata in urma unei incercari de a ma sinucide si a unei caderi nervoase.
Fac tratament de aprope doi ani cu deparkine, injectie rispolept consta de 50mg si prozac.
M-am ingrozit citind mesajele voaste legate de tulburarea afectiva bipolara si oare cum as putea scapa de tratament si cum as putea sa stiu daca simptomele vor reveni?

vreau sa mai adaug ca nu am incredere in mine si am tendinta de a ma izola, ma integrez foarte greu. Dupa ce am avut caderea nervoasa in urma unui, cred eu, efort intelectual ridicat si izolare de societate, ma duceam ca o fanatica la biserica si refuzam sa ies din casa, am fost nevoita sa renunt la serviciu si am stat 2 ani acasa. Mi-am gasit foarte greu un serviciu si un prieten, am inceput sa ma integrez cat de cat dar imi este frica sa nu mai am o astfel de cadere.
Cred ca in acea perioada am avut si ceea ce s-ar numi halucinatie, in sensul ca am avut senzatia unei intoarceri in timp, efectiv am simtit cum Dumnezeu parca mi-a luat tot ce mi-a dat la un moment dat.
As vrea sa clarific mai bine acest lucru, dar nu stiu cum pentru ca am o gramada de nelamuriri legate si de caderea mea nervoasa si de credinta si de aceasta boala care ma sperie si sper din tot sufletul sa nu se mai repete.
Mentinez ca fumez un pachet de tigari pe zi si beau cam un litru de cafea, nu pot fara ele sunt dependenta.
Va multumesc si multa sanatate!

Draga mea, eu am 31 de ani si am schizofrenie.
Nu te mai speria, si eu am trecut prin fanatism religios cu halucinatii auditive legate de cele sfinte.
Sunt farse pe care ni le joaca creiertul, dar medicul meu psihiatru imi spune ca noi nu ne identificam cu mintea, ea este duar un instrument pentru suflet.
Daca ai o viata linistita, fara stres, oboseala sau suparari, nu vei mai avea probleme.
Eu tot de la efort in telectual m-am inbolnavit, la 16 ani dar acum stau linistita si sunt intr-o forma foarte buna,
Nu te mai speria, inca o data iti spun pentru ca sugestia este importanta, de frica ti se pare ca ai simptome mai multe de cat ai de fapt.
E bine sa credem in Dumnezeu, el este salvarea noastra, dar nu exagera cu statul in biserica sau cu rugaciuni prelungite pentru ca te pot obosi. Iisus oricum te vegheaza si nu poti pati nimic daca Il chemi.
Mai ai si inger pazitor.

Multumesc pentru incurajare.Si eu am obsesia ca sunt lenesa, imi vine foarte greu sa fac ceva, uneori chiar trag o portie de plans ca sa prind curaj.
Viata linistita nu prea duc pentru ca ma stresez foarte tare, sunt foarte agitata si am capul plin de ganduri negre.Mereu exista ceva pentru care imi fac probleme si frici.
Si eu mai am o speranta ca cineva acolo sus nu ma va parasi, numai ca eu cred ca trebuie sa fac si eu ceva in sensul asta si sunt putin cam debusolata.As vrea un serviciu mai bun, as vrea un copil dar mi-am dat seama ca deciziile importante trebuie evitate in aceasta perioada.Si totusi nu pot sa stau cu mainile in san, foarte greu imi gasesc ocupatii si am sentimentul inutilitatii a tot ceea ce fac.
Comunic foarte greu si ma supar foarte repede, pe mine ca nu sunt in stare sa fac un lucru.
De cand am avut caderea aceea paraca nimic nu mai are nici un sens.Ma entuziasmez sa fac diverse si nu ma tine nimic mai mult de trei zile, renunt.
Oricum cred ca trebuie sa cer si parerea unui psihoterapeut pentru ca nu mai stiu ce este bine pentru mine, am mereu impresia ca trebuie sa ma sacrific pentru cei din jur si eu ma multumesc cu o cafea si o tigare.
Iti multumesc, inca o data pentru raspuns, am inteles ca sunt cazuri mult mai grave si totusi exista si zile bune cand vezi toate minunatiile din jur.
Nu stiu pentru ce ma duc la serviciu, in mod sigur ca sa ma intretin si sa am o ocupatie altfel m-ar chinui teribil gandurile.
Eu cred ca totusi aceste farse pe care ni le joaca creierul au legatura si cu Divinitatea, oare nu cumva Dumnezeu ne trage de maneca?

Buna!Spuneti-mi este posibil ca Dumnezeu sa comunice cu tine numai in felul inteles de tine si sa-ti transmita un mesaj?Cand am avut caderea aceea prin mijloacele numai de mine intelese (daca le-as spune ar fi simple pareri sau semne)Dumnezeu mi-a transmis ca am sa mor neavand linistea aceea sufleteasca, mereu in cautare si zbucium.Adica viata mea nu va fi o inaintare in intelepciune, o continua invatare, la mine totul se repeta fara nici un sens...o continua cautare. Asta am inteles eu atunci prin mesajele transmise de El si sincer mai am o speranta ca totusi ma va ierta si ma va ajuta.Poate totusi m-am inselat, desi de mica am crezut In Dumnezeu si mi-a calauzit pasii, de aceea tind sa cred ca ceea ce mi s-a intamplat e real.A fost ca si cum mi-ar fi luat tot ce mi-a dat pentru ca nu am stiut sa ma folosesc de ele.
Nu stiu pentru ce sa ma mai rog, nu stiu daca chiar sunt bolnava, multe lucruri le fac mecanic pentru ca trebuie dar pentru ca simt.
Doamne ajuta!...nu vreau sa cred ca am facut numai ce am vrut eu, asa mi se reproseaza, ma straduiesc din greu sa-mi gasesc ocupatii prieteni care sa ma inteleaga si pasiuni.Imi doresc tare mult si oricat de tarziu vor aparea sper sa nu ma lase!
Va multumesc, astept raspunsurile voastre, si tind sa cred ca "acea cadere", "depresie cronicizata" a fost un verdict dat de Dumnezeu asupra mea, adica un mort viu.
Totusi, sincer, mai am o speranta care ma tine in viata.
Numai bine, Mihaela!

Pentru ca am avut convingerea ca atunci cand iti doresti cu toata fiinta ta ceva, din tot sufletul, vei primi. Atunci, cand am primit, m-am speriat atat de tare (ca proverbul: "ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa obtii")incat...s-a intamplat ce s-a intamplat, am pierdut tot si am avut impresia, am simtit ca Dumnezeu m-a parasit.
Simt ca as putea sa fac mai mult, dar nu stiu de unde sa incep, ce sa-mi doresc!

Si eu am trait senzatia ca timpul are o alta dimensiune, odata ca se dilatase aveam rabdare in tot ceea ce faceam (s-a intamplat dupa ce m-am spovedit la un preot) apoi dupa cativa ani(3) am avut impresia ca se comprima, ca ma intorc in urma cu 3 ani, totul se derula foarte repede pana si lucrusrile le puneam in mod inconstient la locul unde fusesera in urma cu 3 ani.
Am avut atunci o durere puternica in suflet, un gol imens...m-a tinut catva timp, pentru mine viata luase sfarsit.
De atunci imi este teama sa nu-i pierd pe cei dragi.
Numai eu sunt vinovata pentru ce s-a intamplat si ma straduiesc sa schimb ceva.
O alta dimensiune?Dumnezeu mi-a luat ce mi-a dat?Nu stiu.

Sa gandesc pozitiv?Sa inlocuiesc fiecare gand negativ care-mi trece prin minte cu unul pozitiv benefic mie. Da! Dar eu nu mai stiu ce este bine pentru mine.

Draga Mihaela, nu te speria daca ai senzatii bizare, cum ai spus tu cu intoarcerea in timp sau ce mai simti tu.
Dumnezeu nu iti ia nimic, starile astea sunt din boala, cand le mai ai, ignora-le nu ler incuraja.
Nici nu este nevoie sa te rogi prea mult la Dumnezeu, pentru ca El stie cel mai bine de ce ai tu nevoie.
Este bine ca mergi la serviciu, asa sa faci, sa iti tii mintea ocupata.
Mult curaj!