Fracturile rotulei

Fractura este definită ca întreruperea continuităţii osoase ca urmare a traumatismelor sau, în cazul fracturilor de stres, mişcărilor repetitive, întâlnite în rândul militarilor şi sportivilor. (5)

Rotula sau patela este un os sesamoid, scurt, pereche, cu forma triunghiulară şi este localizat la nivelul membrului inferior, între tendonul cvadricepsului şi ligamentul infrapatelar. Astfel, se găseşte între extremitatea inferioară a femurului şi extremitatea superioară a tibiei, făcând parte din articulaţia genunchiului şi acţionând ca o pârghie pentru mişcarea de extensie a acestuia, mărind forţa cvadricepsului. Din punct de vedere anatomic, rotula prezintă două feţe, una anterioară, superficială, palpabilă şi una posterioară, articulară, venind în contact cu extremitatea inferioară a femurului, două margini, un vârf orientat inferior şi o bază orientată superior. (3, 6)

Poziţia superficială a patelei o face susceptibilă fracturilor, incidenţa lor fiind de 1% din totalul fracturilor oaselor scheletului uman, având severitate variabilă. Acestea apar mai frecvent la persoanele de sex masculin faţă de cele de sex feminin, în proporţie de 2:1, preponderent între 20-50 de ani. Aceste fracturi devin problematice atunci când nu este restabilită congruenţa articulară, este afectată funcţionalitatea extensiei genunchiului sau articulaţia devine rigidă. (1, 2)

Mecanisme de producere

Fracturile rotulei se produc fie printr-un mecanism direct, prin compresiune, de exemplu ca urmare a accidentelor rutiere sau prin cadere, fie prin mecanism indirect, prin tracţiunea în axul longitudinal al cvadricepsului. Mecanismul indirect se asociază frecvent cu fracturi transversale, în timp ce mecanismul direct va determina fracturi cominutive, articulare, deschise, asociate cu afectarea ţesuturilor moi. (3)

Clasificare

Fracturile patelei trebuie descrise în funcţie de orientarea şi poziţia fracturii, gradul de cominutivitate şi de deplasare. (3)

Astfel, se pot clasifica în fracturi stabile, nedeplasate şi fracturi instabile, deplasate, care necesită intervenţie chirurgicală. Dacă osul este fracturat în mai mult de trei părţi, fractura se numeşte cominutivă, iar dacă focarul comunică cu mediul extern printr-o plagă, atunci fractura este deschisă, existând un risc crescut de infecţie, de aceea este necesară începerea imediată a tratamentului.

 

Fracturile rotulei, în funcţie de cele trei elemente amintite mai sus, se clasifică în:

• transversală fără deplasare;
• transversală cu deplasare;
• polară inferioară;
• polară superioară;
• cominutivă fără deplasare;
• cominutivă cu deplasare;
• verticală;
• osteocondrală. (2, 3, 4)

Semne şi simptome

Tabloul clinic al unui pacient cu fractură de rotulă va fi caracterizat de:

• durere localizată la nivelul feţei anterioare a genunchiului;
• edem local;
• impotenţă funcţională tradusă clinic prin imposibilitatea realizării mişcării de extensie a genunchiului şi imposibilitatea mersului;
• deformarea regiunii;
• echimoze în zona genunchiului. (1, 4)

Diagnostic

Diagnosticul unei fracturi este pus prin corelarea informaţiilor obţinute în urma efectuării unei anamneze corecte, a unui examen fizic amănunţit şi investigaţiilor radiologice. Anamneza ne va orienta spre o fractură datorită relatărilor pacientului, care reliefează apariţia simptomelor după o căzătură, după un accident rutier sau prin hiperflexia genunchiului, evidenţiindu-se astfel mecanismul de producere. În plus, în urma anamnezei, medicul va cunoaşte istoricul patologic al pacientului şi afecţiunile asociate. Examenul fizic va dezvălui, în urma inspecţiei, edemul, echimoze, gradul de deformare al regiunii genunchiului, iar în urma palpării, medicul poate distinge fractura şi impotenţa funcţională prin imposibilitatea efectuării unor mişcări. De asemenea, examenul fizic evidenţiază dacă fractura este deschisă, în acest caz reprezentând o urgenţă chirurgicală. Investigaţiile radiologice sunt cele ce stabilesc diagnosticul de certitudine, fiind necesare radiografii cu incidenţa antero-posterioară, de profil şi axială. (1, 2, 4)

Tratament

Scopul tratamentului este de a restabili congruenţa articulară şi funcţionalitatea mecanismului extensor al genunchiului. Tratamentul poate fi ortopedic (conservator) sau chirurgical, în funcţie de tipul fracturii.

Indicaţiile tratamentului ortopedic sunt fracturile fără deplasare şi cele care prezintă un mecanism extensor intact. Această metodă de tratament constă în imobilizarea în aparat gipsat femuropodal, timp de 4-6 săptămâni.

Indicaţiile tratamentului chirurgical sunt:

• afectarea funcţionalităţii mecanismului extensor al genunchiului;
• fracturile deschise;
• fracturile cominutive, fracturile articulare cu deplasare mai mare de 2 mm;
• fracturile deplasate mai mult de 3 mm;
• fracturile osteocondrale.

                                                                                                                           
Acest tratament constă în reducere deschisă şi fixarea fragmentelor cu broşe Kirshner sau cu şuruburi stabilizate cu ajutorul unei sârme în forma cifrei 8, procedeu numit hobanaj. De asemenea, se poate recurge la patelectomie parţială, în cazul fracturilor polare superioare sau inferioare şi la patelectomie totală, tehnică recomandată pentru fracturile cominutive.

După tratament, un pas important în restabilirea funcţionalităţii membrului inferior constă în recuperarea medicală, pentru reducerea riscului apariţiei complicaţiilor. (1, 2)                      

Complicaţii

Complicaţiile fracturilor localizate la nivelul patelei sunt:

• infecţia;
• deplasarea fragmentelor sau refracturare – apar în 10-20% din cazuri;
• rigiditatea articulară;
• durerea cronică;
• pseudartroza – fractura nu se vindecă în timpul maxim admis şi survine în 2, 5-12, 5 % din cazuri. (1, 2)