Scoala de gandire de la Nancy: Bernheim si Liebault
Scoala de gandire de la Nancy: Bernheim si Liebault
In 1864, un medic de tara, Ambroise August Liebault, s-a stabilit in Nancy, Franta. Si-a deschis un cabinet, tratandu-si pacientii fie prin mijloacele hipnozei, fie cu mijloace medicale.
Deoarece tratamentele sale prin intermediul hipnozei erau gratuite, in mod natural au devenit foarte populare.
Aceste tratamente durau in jur de 10 minute si dr. Liebault explica foarte clar ca nu avea nici un fel de puteri supranaturale. El este primul care a afirmat ca hipnoza este exclusive o chestiune de sugestie – astfel incat a facut primul pas pe o cale cu totul noua!
Hippolyte Bernheim, professor de medicina la Facultatea de medicina din Nancy, a scris un articol in care il discredita pe Liebault, prezentandu-l ca nefiind altceva decat un sarlatan; insa o vizita la clinica lui Liebault l-a convins de contrar, deoarece metodele doctorului dadeau rezultate. Pe urma a introdus metodele lui Liebault la propria clinica, avand un succes egal sau chiar mai mare.
In curand la Nancy, i s-a alaturat lui Liebault si impreuna cu el a fondat cel mai renumit centru de vindecare prin mijloacele hipnozei, din istorie. A declarat un procent de succes de 85% din cazuri, sustinand vindecarea cu succes chiar si intr-un caz de otravire.
Pentru cazurile originale, Bernheim a tinut evidente foarte grijulii si multe dintre ele le-a publicat in lucrarea De la Suggestion – Despre Sugestie – aparuta in 1884. In 1886 a publicat cartea Suggestive Therapeutics care a ajuns sa fie larg utilizata ca ghid pentru hipnoza medicala.
Bernheim si Liebault sunt considerati in general ca fiind fondatorii Scolii de la Nancy, o scoala atat de practica, cat si de gandire. Teoria acestei scoli era ca pana nici oboseala oculara a lui Braid nu era necesara si ca hipnoza este un fenomen pur subiectiv. Cu alte cuvinte, ei au determinat in mod corect ca fortele psihologice si nu fortele fizice sunt cele care provoaca instalarea starii de hipnoza; aceasta teorie fiind actualmente larg acceptata, putem spune ca arta hipnozei a facut in acest fel un pas urias inainte.
Greseala lor cea mai mare, poate, a fost ca au crezut in continuare ca din momentul in care persoana se afla in starea de hipnoza, puterea ii apartinea medicului si nu persoanei respective. La pagina 100 a cartii The Young Freud a lui Billa Zanuso, autorul spune:
Teoria fundamentala a Scolii de la Nancy a fost aceea ca tot ceea ce se petrece si intervine in starea de hipnoza este produsul interventiei puterii de sugestie a medicului, manifestata asupra pacientului.
In ce fel s-ar fi schimbat cursul hipnozei, daca Bernheim si Liebault si-ar fi dat seama ca toate tipurile de hipnoza sunt, de fapt, fenomene de autohipnoza si ca puterile implicate salasluiesc de fapt in mintea persoanei care este supusa hipnotizarii? Formula hipnozei trebuie sa isi aiba sediul in mintea persoanei care intra in starea de hipnoza, nu in mintea hipnotizatorului – fapt evidentiat de lipsa de succes a lui Esdaile in repetarea anesteziei sub hipnoza in Marea Britanie.
Scoala de la Salpetriere: Charcot
In aceeasi perioada in care Bernheim si Liebault studiau hipnoza la Nancy, dr. James Martin Charcot facea experimente de hipnoza in propria clinica, la Salpetriere. El a fost primul care a identificat si etichetat diversele niveluri de profunzime ale starii de hipnoza.
Cu toate ca era unul dintre cei mai avansati neurologi ai vremii sale, Charcot a facut mai multe greseli in aordarea acestui nou subiect. In esenta, el credea ca hipnoza era un fenomen care putea sa fie studiat cel mai bine pe pacientii care sufereau de isterie – afirmand ca hipnoza insasi este o stare patologica. Pe scurt, punctul sau de vedere era acela ca actiunea fizica ar fi reprezentat cauza hipnozei si nu sugestia psihologica si, prin urmare, teoriile sale veneau in conflict cu acelea ale lui Liebault si Bernheim. Alte 2 convingeri ale sale erau legate de inductia somatica a somnului hipnotic prin intermediul atingerii „zonelor hipnogenice” si validitatea teoriei metaloscopice a dr. Burcq.
Cu toate ca ideile fundamentale ale lui Charcot privitoare la hipnoza au fost, probabil, eronate, el a facut o descoperire importanta care a constat in recunoasterea si denumirea diferitelor nivele de profunzime ale starii de hipnoza.
In 1878, Charcot si studentii sai de la academie au demonstrat aceste stadii ale somnului hipnotic, aratand ca subiectul hipnotizat este capabil sa prezinte simptome diferite si sa treaca „teste” diferite in fiecare dintre aceste stadii. Aceasta a reprezentat prima tentativa de clasificare stiintifica a fenomenului transei si din fericire pentru istoricul ulterior al hipnozei, Charcot a realizat si o adaptare a ei.
Cele 3 niveluri larg acceptate ale profunzimii starii de hipnoza au fost denumite si definite pentru prima oara in tratatul lui Charcot, On the Distinct Nororaphy of the Diffrent Phases of Sciences Comprised Under the Name of Hypnotism – Despre nomenclatura distincta a diferitelor faze ale stiintelor cuprinse sub numele de hipnoza.
Denumirile pe care le-a aplicat Charcot acestor stadii, in ordine, sunt LETARGIA, CATALEPSIA si SOMNAMBULISMUL. Diferiti hipnotizatori folosesc alte scale cuprinzand 4, 5, 7 sau mai multe stadii ale profunzimii starii de transa, insa scala in 3 pasi conceputa de Charcot este in continuare cea mai buna din punct de vedere practic.
Charcot s-a bucurat de recunoastere in intreaga lume medicala pentru contributiile sale la domeniul neurologiei si acceptarea de catre el a hipnozei i-a determinat pe multi medici ai vremii sa o accepte si ei. Conceptiile sale gresite au fost si ele acceptate, din nefericire, provocand o anumita intarziere in timp a descoperirii mai multor adevaruri legate de hipnoza; cu toate acestea, a reprezentat inca un urias pas inainte.
Punctul culminant al hipnozei in secolul 19
Liebault, Bernheim si Charcot i-au inspirat pe multi nou-veniti sa patrunda, in aceasta perioara, in studiul hipnozei, iar pe de alta parte, acceptarea, atat de catre publicul larg, cat si de catre lumea medicala, a hipnozei ca stiinta, in intreaga Europa, a devenit realitate. Cu toate ca metodele moderne de hipnoterapie nu erau inca avute in vedere, se faceau mari progrese, in aproape toate domeniile medicale, prin aplicarea hipnozei de catre acesti pionieri din categoria oamenilor de stiinta, care au explorat diferitele aplicatii medicale ale hipnozei. Numele acelora care au realizat cercetari importante sau au inaintat comunicari interesante sunt prea numeroase pentru a le mentiona aici.
Din nou, sa ne temperam cu grija entuziasmul, deoarece multe dintre aceste succese timpurii s-au datorat credintei gresite ca pacientul care se afla in starea de hipnoza era supus sugestiei celui care ii inducea aceasta stare. De vreme ce aceasta era asteptarea, nu putem decat sa speculam cu privire la numarul succeselor care reprezentau intr-adevar rezultatul efectului „placebo” – mai ales de vreme ce majoritatea acestor pionieri foloseau exclusiv sugestia prestigiului, procedura care este acceptabila, avand in vedere intelegerea mult mai restransa a psihodinamicii in epoca respectiva. De asemenea, deoarece majoritatea pacientilor erau convinsi ca medicul reprezenta o autoritate in utilizarea hipnozei, le era foarte usor sa-si imagineze ca se aflau sub puterile autoritatii medicale a zilei. (Charles Tebbetts a numit „terapia asistata moral” ceea ce altii denumesc prin sugestie de prestigiu – utilizarea exclusiva a sugestiei pentru a determina producerea unor schimbari in viata persoanei respective.)
Dupa cum am mai mentionat anterior, daca o persoana flata in starea de hipnoza poate sa-si imagineze ca numai sugestia directa poate sa-l „vindece”, iar aceasta credinta ii determina convingerea totala ca sugestia hipnotica ar putea sa insemne totul, precum si asteptarea ca vindecarea sa fie de lunga durata, atunci schimbarile sunt intr-adevar definitive. Practicand hipnoza timp de peste 6 decenii, Charles Tebbetts a ajuns la concluzia ca numai sugestia directa nu poate sa elimine definitiv un simptom daca persoana respectiva nu are o dorinta foarte puternica prin care sa motiveze schimbarea si daca problema nu reprezinta rezultatul unui eveniment traumatizant din punct de vedere emotional. In lumina acestor considerente, Charles Tebbetts a crezut ca hipnoza trebuie sa fie utilizata pentru a ajuta persoana respectiva sa-si descopere problema si sa se elibereze de ea.
Cu toate ca au crezut, in mod gresit, ca subiectul se afka „sub puterea lor”, daca acesti oameni de la mijlocul secolului al 19-lea ar fi folosit hipnoza pentru a cauta cauzele problemelor (asa cum procedeaza in zilele noastre un hipnoterapeut cu pregatire competenta) si apoi ar fi brodat pe marginea conceptelor de credinta, imaginatie, convingere si asteptari – in loc sa sugereze la modul simplist alungarea simptomelor – hipnoterapia ar fi capatat in mod sigur un alt curs in timpul secolului 20. Insa chiar si in conditiile progreselor realizate, lipsa de intelegere a elementelor cheie ale artei hipnozei s-a concretizat prin aceea ca hipnoza a ajuns la o rascruce de drumuri istorica – iar Freud a abordat exact directia gresita.
Breuer si Freud: Progresele si regresia hipnozei
In anul 1880, un anume doctor Joseph Breuer trata o tanara care suferea de isterie, cand a descoperit ca pacienta sa putea sa vorbeasca distinct si rational, aflandu-se in starea de hipnoza, insa se opunea cu mai multa hotarare unei conversatii cu caracter personal cand se afla in starea de constienta. Medicul a incercat sa-si dirijeze intrebarile in sensul cauzei simptomelor de care suferea pacienta sa – imposibilitatea ei de a bea apa dintr-o cana – si a descoperit ca aceasta isi putea aminti cauza. In starea de veghe, acest lucru ii era imposibil. Imposibilitatea ei de a bea apa dintr-o cana isi avea originea iintr-o ocazie cand i se facuse rau vazand un caine band dintr-o cana pe care o folosise ea; iar cand acest fapt i-a fost explicat in starea de veghe, tanara si-a amintit incidentul si si-a recapatat capacitatea de a bea dintr-o cana! Cu alte cuvinte, din moment ce a fost descoperita cauza fundamentala a simptomelor sale psihosomatice, acestea au disparut.
Aceasta este baza atat de hipnoanaliza, cat si pentru psihoanaliza. A fost vorba despre utilizarea unei tehnici de hipnoterapie si nu a sugestiei de prestigiu si urmarea a fost obtinerea unor rezultate mult mai durabile.
O alta contributie pe care a adus-o Breuer in domeniul hipnoanalizei a fost descoperirea asociatiei libere. Folosind-o, este posibil ca analistul sa obtina informatia pe care in alte conditii nu ar putea s-o obtina, din cauza opozitiei, a modestiei, blocajelor mentale sau a insuficientei profunzimii starii de hipnoza. Si tocmai capacitatea de realizare a unor asociatii libere, in stadiile usoare ale somnului, a fost cea care l-a condus in curand pe Sigmund Freud la descoperirea psihanalizei.
Freud a fost atras de Breuer in cercetarile sale, dupa ce studiase hipnoza si la facultatea din Nancy, si la Salpetriere; dar nu crezuse tot ce i se predase.
Potrivit lui Billa Zanuso, autorul cartii The Young Freud – el nu era de acord cu Charcot asupra a 2 aspecte importante. In primul rand, Freud respingea teoria potrivit careia hipnoza ar fi fost utila numai in cazul subiectilor care sufereau de isterie. In al 2-lea rand, el nu credea ca erau necesare nivele mai profunde ale starii de hipnoza pentru realizarea unei schimbari; dimpotriva, sugestiile puteau sa fie acceptate si evenimentele din trecut puteau sa fie readuse in memorie chiar si intr-o stare de hipnoza mai superficiala. Din nefericire pentru viitorul hipnozei la vremea respectiva, Freud pare sa fi fost un artist slab in privinta indicerii starii de hipnoza. El recunostea ca se plictisea repede de „monotonia sugestiilor de somn”. (A se retome ca unii experti din zilele noastre considera ca nivelurile mai profunde ale starii de hipnoza pot sa garanteze o probabilitate mult mai mare de succes pe termen lung; insa chiar si acum acest subiect se afla in continuare in dezbatere.)
Lucrand cu un pacient, Freud nu reusea sa-i induca transa hipnotica si aproape ajunsese la disperare, cand – in disperare de cauza – i-a venit ideea sa incerce asocierile libere in starea de veghe. Cazul s-a dovedit a fi un succes si dupa toate aparentele, Freud a primit cu bratele deschise ocazia de a elimina hipnoza dintre metodele sale, creand si facand publica tehnica psihanalizei. Pe urma a spus ca psihanaliza era, din acel moment, „executorul mostenirii lasate de hipnoza”.
Din moment ce rezistenta subiectului putea sa fie invinsa si fara hipnoza, a fost pierdut un alt punct de atractie al hipnozei, iar Freud s-a facut promotorul abandonarii utilizarii hipnozei. Cu toate acestea, potrivit lui James Russell, doctor in stiinte, autor al lucrarii Psychosemantic Paranthetics – Parentetica psihosemantica ( si cercetator in domeniul hipnozei), Freud a mai continuat sa foloseasca forme ale hipnozei chiar si dupa ce, aparent, ar fi renuntat la utilizarea ei. Cu toate acestea, le recomanda de-acum multor practicieni sa renunte la hipnoza, spunand ca simptomele psihosomatice slujeau o importanta functie economica in contextul vietii psihice a pacientilor, astfel incat utilizarea hipnozei prin intermediul sugestiilor de prestigiu pentru inlaturarea simptomelor ar fi reprezentat ceva irational.
Asa cum stim astazi, numai sugestia este adeseori insuficienta pentru obtinerea unor rezultate definitive, chiar si in cazul starilor hipnotice profunde; astfel, descoperirea a numeroare „reveniri” si simptome de conversie in aceasta perioada istorica aproape ca a reusit sa dea o lovitura mortala artei hipnozei. Din sutele de articole care au fost literalmente publicate pe aceasta tema anual, numarul lor s-a redus la cateva zeci.
In ciuda progreselor extraordinare, Freud a reusit sa dea hipnozei o regresie hipnotica in timp, valurile de interes pe care le starnise reducandu-se la niste unde timide.
Cea mai frecventa greseala a pionierilor
Exista un fir rosu care uneste toate relatarile prezentate pana acum in cadrul acestui capitol: toti acesti cercetatori credeau ca detineau puterea – si ca persoanele supuse la experimentele lor renuntau la liberul lor arbitru si se supuneau hipnotizatorului (de unde si termenul de subiect).
Nicholas Spanos si John Chaves au scris urmatoarele in cartea lor, Hypnosis: The Cognitive-Behavioral Perspective:
Istoria hipnozei cuprinde referinte repetate la asa-numitul efect clasic al sugestiei, aparenta absenta a actului volativ din comportamentul subiectilor in timpul hipnozei. Aceasta aparenta lipsa a vointei nu a fost reprezentat o problema pentru oamenii de stiinta si practicienii care au subscris la teoria starii mentale. Dat fiind ca persoana era considerata un obiect sau un organism, observatorul stiintific nu facea decat sa inregistreze dovezile a ceea ce se petrecea, dupa toate aparentele, cu organismul respectiv. Prin urmare, era irelevant sa se puna intrebarea daca subiectul realiza din propria vointa o anumita activitate.
Ia aminte la ultima afirmatie: „Prin urmare, era irelevant sa se puna intrebarea daca subiectul realiza din propria vointa o anumita actiune.” Autorii mentionati mai subliniaza, la pagina 79 a aceleiasi lucrari, faptul ca atat Mesmer cat si Puysegur sustinusera ca rezultatele depindeau de „capacitatea speciala a abilitatilor supranaturale” ale hipnotizatorului care ar fi determinat persoana „magnetizata” sa se comporte, practic, ca un robot. Ei mai spun, in continuare:
… o cercetare a scrierilor influente din ultima jumatate a secolului al 19-lea impune concluzia ca neajutorarea de partea subiectului era considerata o caracteristica importanta a unei sedinte de hipnoza incununata de succes. Ideea ca pierderea vointei ar fi reprezentat dovada suprema ca subiectul era hipnotizat a venit din teoriile influente ale vremii.
A fost acesta un gen de hipnoza centrata pe client? Nu cred!
Poate ca daca unul dintre pionierii nostri ar fi inteles toate componentele formulei hipnozei, ar fi ajuns si la concluzia ca toate tipurile de hipnoza reprezinta, in realitate, o hipnoza indrumata sau viceversa. Ori, daca macar Freud ar fi realizat un salt istoric si si-ar fi dat seama de acest lucru, atunci atat istoria hipnozei, cat si istoria psihologiei, ar fi fost pentru totdeauna alta.
Secolul 19-lea a debutat in conditiile in care hipnoza se afla din nou in Evul Mediu – insa acest secol avea sa cunoasca o evolutie uimitoare a hipnozei, pe parcursul ultimelor sale decenii.
-Continuarea in articolul urmator-