Manual de psihoeducaţie în depresie
Diagnosticul de depresie. Tipuri
Care sunt tulburările afective? Ce diagnostic pot primi când am „depresie”?
Tulburările afective conţin următoarele entităţi diagnostice:
-tulburare depresivă majoră, episod depresiv major unic,
-tulburare depresivă majoră recurentă,
-tulburare bipolară I,
-tulburare bipolară II,
-tulburarea distimică
-tulburarea ciclotimică
-tulburarea depresivă fără altă specificaţie/ tulburare bipolară fără altă specificaţie
-tulburare afectivă datorită unei condiţii medicale generale
-tulburare afectivă indusă de o substanţă.
În toate cele de mai sus pot fi prezente fie episoade fie doar simptome depresive.
Alte posibile diagnostice pot fi:
-tulburarea de adaptare cu simptome depresive
In continuare vom detalia:
Tulburarea depresivă majoră (TDM)
Dacă sunt prezente în ultimele 2 săptămâni criteriile de mai sus (5 sau mai multe) atunci este posibil să primiţi diagnosticul de tulburare depresivă majoră, actual episod depresiv major unic. Dacă aţi mai avut un astfel de episod în trecut (cu cel puţin 2 luni în urmă), fără alte tipuri de tulburări psihice, atunci vorbim de tulburare depresivă majoră recurentă.
TDM este una din cele mai importante boli psihice, atât prin severitate cât şi prin frecvenţă. Prevalenţa pe durata vieţii în populaţia generală este de 10-15% la femei şi de 5-12 % la bărbaţi.
Debutul primului episod poate fi oricând, cu o vărstă medie de aproximativ 40 de ani.
Se observă că raportul femei/bărbaţi este de 2/1, însă după vârsta de 50 ani, rata femeilor devine egală cu cea a bărbaţilor. Frecvenţa de două ori mai mare a depresiei majore la femei este universală indiferent de cultură sau ţară.
Motivele sunt presupuse a fi legate de:
- diferenţele hormonale (lipsa estrogenilor după menopauză creşte riscul apariţiei depresiei, iar estrogenii au rol antidepresiv),
-de efectele naşterii copiilor (depresia post-partum apare la 10-15% din femeile care nasc) ,
-de diferenţele privind stresul psihosocial la femei faţă de bărbaţi (roluri sociale multiple, divergente)
-de modelele comportamentale de neajutorare învăţată (femeile sunt mai încurajate prin educaţie mai degrabă să plângă decât să îşi exprime direct furie sau nemulţumirea şi să ceară/aştepte ajutor decât să caute în mod activ o soluţe la probeleme)
TDM este o tulburare în care factorii genetici joacă un rol important. Depresia majoră se transmite familial, adică predispoziţia de a face boala în cursul vieţii se moşteneşte.
TDM fiind mult mai frecventă la rudele unei persoane bolnave faţă de restul populaţiei (de 1, 5-3 ori mai frecvente). Nu există o singură genă care să determine tulburarea, ci mai multe locusuri (segmente de gene) care sunt influenţate de factori de mediu (transmitere poligenică multifactorială).
Astfel, dacă aveţi o rudă apropiată care suferă de TDM, riscul ca dumneavoastră, trecând prin experienţe stresante de viaţă, să faceţi un episod depresiv este mai mare decât la celelate persoane.
TDM este o tulburare episodică şi recurentă, adică bolnavii tind să recadă.
Factorii de prognostic pozitiv, implicaţi în rezolvarea favorabilă a depresiei şi în necronicizarea ei sunt:
-vârsta tardivă de debut
-necesitate de internare în spital doar pentru perioade scurte de timp
-tratament medicamentos profilactic
-istoric de prietenii stabile
-funcţionare familial stabilă
-funcţionare social bună anterior debutului
-absenţa altor tulburări psihice
Episoadele depresive majore pot fi uşoare, moderate sau severe. Cele severe pot avea sau nu elemente psihotice (idei delirante, halucinaţii, comportamente bizare, dezorganizate etc.). Dacă apar idei de suicid sau elemente psihotice, atunci medicul va pune un diagnostiv de episod depresiv major sever şi va recomanda tratament în spital.
Episod depresiv major cu elemente melancolice. Melancolia
Melancolia este unul din cei mai vechi termeni psihiatrici, fiind folosit chiar de Hippocrate (460-370 î.Chr.) pentru a descrie dispoziţia “neagră” (melas-negru) a depresiei.
El este încă folosit astăzi pentru a descrie depresiile caracterizate de:
- o anhedonie severă (lipsa capacităţii de a simţi fericire; lipsa plăcerii),
-lipsa reactivităţii la stimuli plăcuţi (nu se simte mai bine, chiar şi pentru perioade scurte de timp, dacă se întâmplă ceva pozitiv)
-o stare de tristeţe aparte, diferită de cea resimţită după moartea cuiva drag
-stare mai proastă dimineaţa
-lentoare psihomotorie sau agitaţie
- treziri matinale precoce,
-scădere în greutate
-sentimente profunde de vină (deseori exagerate şi legate de evenimente lipsite de importanţă). Aceşti pacienţi au frecvent idei de suicid.
Melancolia este frecvent numită “depresie endogenă” pentru că apare fără să fie precedată de un eveniment de viaţă stresant. Răspunde bine la administrarea de medicamente antidepresive.
Episod depresiv major cu elemente atipice. Depresia atipică
Este un tip distinct de depresie în care predomină hipersomnia şi mâncatul excesiv (adică invers faţă de pacientul depresiv tipic).
Pe lângă aceste trăsături mai sunt prezente:
- reactivitatea dispoziţiei (se simte bine pe moment dacă intervine sau se aşteaptă la un eveniment favorabil, fericit),
- lentoare psihomotorie excesiva (îşi simte mânile şi picioarele grele, ca de plumb)
- sensibilitate la rejecţie interpersonală care duce la deficite în plan social şi ocupaţional (reacţionează emoţional excesiv, de exemplu cu crize de furie sau crize de plâns dacă simte că este respinsă sau că cineva nu o mai place, nu o apreciază sau nu mai doreşte o relaţie cu ea).
Se asociază, mai frecvent decât în alte tipuri de depresie, simptome de anxietate, atacuri de panică, abuz sau dependenţă de substanţe (de exemplu alcool) şi multiple acuze somatice fără o cauză medicală determinabilă (tulburări de somatizare). Sunt de obicei paciente (predominant femei) mai tinere decât pacientele depresive obişnuite, care răspund greu la tratament şi parţial medicamentos şi pot să aibă un patern sezonier al simptomelor (mai sever iarna). Au asociate anumite tulburări de personalitate (sunt persoane impulsive, foarte sensibile, care se supără uşor şi au reacţii exagerate etc.) şi care au nevoie, pe lângă terapie medicamentoasă, şi de psihoterapie.
Episod depresiv major cu elemente catatonice
Sunt pacienţi sever deprimaţi, care zac la pat, nu se mişcă sau rămân în poziţia în care sunt aşezaţi, se agită fără scop sau tot repetă aceleaşi gesturi, care nu mai mănâncă, nu mai vorbesc şi nu mai răspund la ceea ce li se spune. Aceste trăsături sunt un factor de gravitate şi pacientul trbuie internat de urgenţă la spital pentru evaluare şi tratament.
Depresia sezonieră
Există un grup de pacienţi care au tendinţa de a avea simptomele episodului depresiv major în timpul unui anumit anotimp, de obicei iarna. Paternul persistă cel puţin 2 ani la rând, simptomele neapărând în alte perioade ale anului şi având o asociere sezonieră şi pentru recuperarea din depresie (de exemplu, primăvara).
Ca o particularitate, acest tip de depresie răspunde bine la terapia prin expunere la lumină puternică, timp de 15-30 minute, în fiecare zi.
Depresia post-partum
Multe femei se simt triste, speriate, furioase sau anxioase în primele 4-6 săptămâni după naştere. Multe dintre tinerele mame sunt surprinse cât de slăbite, epuizate, singure sau supărate se simt. Aceste emoţii, deseori fără vreo cauză, sunt opusul a ceea ce tânăra mamă se aştepta să simtă şi o fac să creadă că este o mamă “rea”. Aceste simptome, dacă sunt prezente într-o formă uşoară, sunt consistente cu ceea ce specialiştii numesc “baby blues” şi apar la 70-80 % din femei după naşterea copilului şi dispar în câteva zile fără tratament.
“Baby blues”
În general, în primele 3-5 zile după naştere, pot apărea sentimente de tristeţe, anxietate sau supărare la tânăra mamă. Poate apărea iritabilitate şi nervozitate faţă de copil, de partener sau de ceilalţi copii.
Alte simptome:
-fluctuaţii de dispoziţie
-plâns din senin, fără motiv
-tulburări de somn uşoare, lipsa poftei de mâncare
-dificultăţi în luarea deciziilor
-îngrijorări excesive legate de capacităţile de a avea grijă de copil.
Simptomele apar datorită schimbării rapide şi bruşte a nivelului de hormoni, a dificultăţilor naşterii şi a stresului adaptării la noile responsabilităţi de mamă.
Este nevoie de suport emoţional şi legat de împărţirea responsabilităţilor din partea celorlaţi membri ai familiei şi educaţie privind abilităţile de a fi mamă şi schimbările fizice şi psihice normale din această perioadă.
Depresia post-partum
Dacă simptomele nu dispar, se înrăutăţesc sau durează mai mult de două săptămâni trebuie suspectată apariţia unei depresii post-partum.
Aceasta are aceleaşi simptome principale ca şi depresia majoră, fiind de altfel un subtip al acesteia. Simptomele apar în primele 4 săptămâni după naştere şi au următoarele particularităţi:
-sentimente intense de tristeţe sau nervozitate care afectează nu numai capacitatea de a-şi face treburile în casă sau la serviciu ci şi aceea de a avea grijă de copil
-oboseală, extenuare, dificultăţi severe de somn
-tulburări ale apetitului
-sentimente de vinovăţie excesivă, îndoială
-preocupări că ar putea să îi facă rău copilului (care o sperie)
-grijă şi preocupări excesive faţă de copil sau neglijarea copilului, indiferenţă faţă de acesta cu sentimente de vinovăţie ulterioare
-dacă depresia este foarte severă, pot apărea gânduri de suicid
Depresia post partum necesită tratament, fără de care situaţia se prelungeşte până la ani şi se înrăutăţeşte, punând în pericol viaţa mamei şi a copilului.
Persoanele cu risc pentru depresia postpartum sunt mamele cu:
-antecedente psihiatrice
-istoric de depresie postpartum la o naştere anterioară
-stres recent (deces în familie, mutarea într-un oraş nou, boli în familie etc.)
-lipsa unei suport adecvat familial (femei singure, fără partener etc)
-istoric de tulburări afective în familie.
Depresia postpartum apare la 10-15 % din femeile care au născut recent şi apare şi mamele fără factorii de risc enumeraţi mai sus.
Factorii implicaţi în apariţia depresiei postpartum:
- cauze hormonale:
-- scăderea rapidă a nivelului estrogenilor şi a progesteronului după naştere
-- scăderea rapidă a nivelului hormonilor tiroidieni
- efortul naşterii sau stresul chirurgical asociat cu cezariana epuizează organismul mamei care va vaea nevoie de o perioadă de timp variabilă să se refacă
- după naştere, deprivarea cronică de somn şi stresul îngrijirii copilului pot favoriza sindromul de oboseală cronică şi depresia
- schimbările psihologice: o dată cu apariţia noului copil, mai ales dacă este şi primul, apar schimbări ireversibile în:
- dinamica familiei: relaţiile dintre cei doi parteneri trec de la statutul de iubiţi la cel de mamă şi tată, există afectări ale relaţiei sexuale, gelozii între parteneri privind gradul de atenţie primit în raportul cu copilul etc
- gradul de libertate al femeii (se poate simţi prizonieră, nu mai poate face ce îşi doreşte, trebuie să pună copilul pe primul loc, etc.)
- identitatea ei socio-profesională (rămâne în concediu de creştere a copilului, renunţă pentru o perioadă la cariera profesională, ceea ce nu se întâmplă cu tatăl, etc.)
- aspectul fizic, multe femei fiind afectate de pierderea aspectului fizic de dinainte de sarcină
- mituri sociale privind îndeplinirea rolului de mamă: multe femei au aşteptări nerealiste, idealizate despre ceea ce vor simţi faţă de copil, despre relaţia cu copilul şi personalitatea sau chiar aspectul fizic al copilului, despre abilităţile personale de super-mamă şi devin triste şi frustrate la confruntarea cu realitatea
Tratamentul este medicamentos şi psihoterapeutic şi va fi prescris de medicul psihiatru. De reţinut că antidepresivele trec în laptele matern, aşa că va trebui discutat cu medicul privitor la alăptare. În general antidepresivele din clasa inhibitorilor de recaptare ai serotoninei sunt relativ sigure în depresia postpartum chiar şi la mamele care alăptează. Dacă gravida are risc crescut de depresie postpartum, antidepresivele (din clasa SSRI) pot fi continuate şi în cursul sarcinii.
Cum ne putem proteja după naştere de apariţia simptomelor depresive? Cum putem sprijini recuperarea din depresie (pe lângă tratament) ?
-odihniţi-vă, nu vă propuneţi să faceţi mai mult decât se poate, dormiţi odată cu copilul-cereţi ajutor de la prieteni şi familie, rugaţi partenerul să vă ajute cu hrănirea copilului în cursul nopţii
-acordaţi-vă grijă şi timp personal pe cât se poate zilnic: ieşiţi zilnic din casă pentru o scurtă plimbare, o întâlnire cu o prietenă etc
-vorbiţi despre emoţiile dumneavoastră cu partenerul, amintiţi-vă că este normal să aveţi tulburări emoţionale în această perioadă
-nu vă extenuaţi, nu există mame perfecte care le pot face pe toate, dar există însă mame deprimate, care nu mai pot face nici strictul necesar, de dumneavoastră depinde ce alegeţi pentru dumneavoastră şi copil
-vorbiţi cu alte mame, informaţi-vă pe internet despre experienţe similare (mai ales dacă suferiţi de depresie), vă va ajuta să aflaţi cum au depăşit alte persoane această situaţie
Depresia la copii şi adolescenţi
Depresia la copii şi adolescenţi este mai uşor de diagnosticat când apare brusc la copii fără tulburări psihice în antecedente. Deseori însă, apare insidios, la copii care au suferit mai mulţi ani din cauza sindomului de hiperactivitate şi deficit de atenţie, a anxietăţii de separare sau a unor simptome depresive intermitente.
Deşi criteriile oficiale sunt aceleaşi ca în cazul depresiei la adulţi, depresia la copiii mici se va manifesta preponderent prin simptome somatice, agitaţie psihomotorie şi halucinaţii congruente cu dispoziţia tristă sau iritabilă. De multe ori părinţii nu observă depresia deoarece unii copii pot fi tăcuţi şi retraşi.
La adolescenţi, iritabilitatea, neliniştea, nervozitatea şi dorinţa de retragere socială şi de a nu comunica cu părinţii sunt o modalitate frecventă de expresie a depresiei. Mulţi au un comportament sfidător, negativist, fug de acasă sau îşi doresc acest lucru, se implică în comportamente periculoase sau îşi „controlează” anxietatea sau sentimentele de tristeţe cu droguri sau alcool. Presiunile crescânde asociate cu adolescenţa pot depăşi capacitatea unor tineri de a le face faţă. Reactivitatea şi sensibilitatea la traumă este mai mare decât la adulţi. Părinţii pot pune schimbările de comportament pe seama tulburărilor tipice adolescenţei iar diagnosticul şi tratamentul pot fi mult amânate.
Performanţa şcolară este aproape întotdeauna afectată iar debutul la vârstă mică poate însemna un istoric de depresie cronică ce va afecta copilul pe durata întregii vieţi.
Riscul de suicid este crescut odată cu începerea pubertăţii, până la 20 % din liceenii din SUA au avut ideaţie suicidară şi 10% au experimentat comportamente suicidare. Deseori, suicidul apare la adolescenţii vulnerabili sau la cei cu tulburări psihice ca o reacţie la un stresor recent: eşec şcolar perceput ca umilitor sau ca urmat de o pedeapsă, respingere în dragoste, conflicte cu părinţii, consum de alcool/droguri etc.
Tratamentul este similar cu cel pentru adulţi şi este condus de către un medic psihiatru specializat în psihiatrie pediatrică.
Deseori părinţii vor fi şi ei implicaţi în tratamentul pshiatric, putând ajuta semnificativ la îmbunătăţirea stării psihice a copilului lor. Pe lângă însoţirea copilului la medicul psihiatru, urmărirea tratmentului medicamentos, a efectelor adverse şi a complianţei, ei vor putea contribui şi la succesul tratamentului psihologic.
Astfel, deseori ei vor putea:
-exersa cu adolescentul/copilul aflat într-o formă de psihoterapie abilităţile noi învăţate de aceştia
-învăţa abilităţi noi de comunicare cu adolescentul, pentru a reduce eficient conflictele cu acesta (s-a dovedit că un mediu perceput de adolescent ca prea critic şi ostil sau din contră excesiv de protectiv şi intrusiv este un factor care agravează tulburarea depresivă a copilului)
-întreba specialistul despre rolul pe care dinamica sau istoria familiei a contribuit la apariţia simptomelor depresive şi felul în care se pot face schimbări care să fie benefice pentru restaurarea stării de bine psihic atăt pentru fiică/fiu cât şi pentru părinţi.
Copilul meu este deprimat. Am greşit noi ca părinţi cu ceva?
Nu există un singur răspuns la această întrebare. La copil ca şi la adult sunt implicaţi atât factori genetici (moşteniţi) şi biologici (lipsa anumitor neurotransmiţători la nivel cerebral) cât şi factori sociali şi psihologici.Copiii sunt însă mai sensibili la conflicte, la neglijarea/lipsa satisfacerii unor nevoi emoţionale sau la expunerea la traume psihice sau fizice. Certurile din casă sunt percepute ca violente, înfricoşătoare iar uneori copilul se poate simţi chiar vinovat pentru ele. Nu ar trebui ca un copil să asiste la certuri şi nici să fie expus sau, mai rău, să fie victima violenţei fizice sau verbale (bătaie, jigniri, ţipete). Nu ar trebui să devină o monedă de schimb/tampon în cadrul conflictelor dintre părinţi. Expunerea unui copil la violenţele care însoţesc adesea consumul de alcool este deseori asociată cu dezvoltarea unor tulburări psihice mai târziu. Faceţi eforturi de a oferi copilului dumneavoastră un mediu calm, liniştit şi securizant pentru a se dezvolta! Acest lucru îi va aduce mult mai multe beneficii decât orice nivel material de trai!
Experimentarea pierderilor (prin deces, despărţire, separare, mutare etc) afectează mai mult un copil faţă de un adult. Explicaţi copilului ceea ce se întâmplă, fiţi calm şi răbdător şi fiţi disponibil pentru manifestarea tristeţii. Nu minţiţi copilul, încercaţi să îi explicaţi adevărul pe înţelesul său. Nu este sănătos nici pentru adult dar mai ales pentru copil „îngroparea” tristeţii (fraze de genul:”nu mai plânge, eşti mare acum”, ”nu mai plânge, era doar un coleg/hamster/căţel etc”, „nu mai plânge, îmi face rău să te văd trist” nu sunt deloc recomandabile).
Copilul dumneavoastră preia în mod conştient dar mai ales inconştient toate modelele despre viaţă de la părinţii săi. Atenţie, nu va lua ceea ce îi spuneţi că e bine să facă/să simtă/să gândească ci ceea ce vede la dumneavoastră că faceţi/simţiţi /gândiţi. Echilibrul dumneavoastră psihic, abilităţile dumneavoastră de a face faţă vieţii devin modelul său de viaţă pentru viitor.
Şi la adulţi se pot identifica astfel de factori în istoria personală a pacienţilor cu depresie, dar ceea ce este diferit la copii este că aceşti factori se pot rezolva acum, când încă nu au lăsat „cicatrici” pentru restul vieţii.
Implicarea părinţilor în procesul de înţelegere a nevoilor afective ale copilului şi schimbare este ESENŢIAL. Aceste lucruri nu se predau însă la şcoală iar cunoştinţele dar şi cerinţele psihologice moderne au evoluat foarte mult. Mulţi părinţi nu ştiu pentru că nu au învăţat ce nevoi psihologice are copilul la diferite vârste, aşa că greşelile pot fi frecvente. Există în prezent astfel de cursuri penru părinţi şi pentru viitorii părinţi.
Fiecare părinte îşi doreşte ceea ce e mai bun pentru copulul său. Nu există însă părinte perfect, ci doar unul dispus să înveţe să fie ÎNDEAJUNS DE BUN!
Depresia la bătrâni
Depresia este o efacţiune frecventă la vârsta a treia. Cu toate acestea două treimi din pacienţii afectaţi nu se adresează medicului psihiatru. Ea apare frecvent asociată cu prezenţa unor boli somatice severe sau cu boli cu afectare cerebrală ca accidentele cerebrale vasculare, boala Parkinson sau boala Alzheimer. De asemenea, procesul normal de îmbătrânire, anumite deficite de vitamine (din familia vitaminelor B, folat etc), problemele sociale (deficite finaciare cronice, singurătate, neglijare din partea copiilor etc), polipragmazia medicamentoasă se adaugă şi ele ca posibile cauze ale depresiei la bătrâni.
Simptomele diferă de cele ale adulţilor mai tineri, fiind atipice pentru simptomele unui episod depresiv major. Astfel, vârstnicii nu remarcă un anumit moment pentru debutul simptomelor psihice, ci se axează pentru simptome legate de anxietate şi de simptome somatice (astenie, cefalee, palpitaţii, dureri slab localizate, ameţeli, dispnee, tulburări garstrointestinale). Aceste simptome îngreunează ajungerea la medicul psihiatru şi punerea diagnosticului. Frecvent apare un declin al performanţelor cognitive şi mnezice (nu se pot concentra, uită, nu mai ştiu să se descurce) ceea ce ridică probleme de diagnostic diferenţial. De altfel, depresia la bătrâni se mai numeşte şi pseudodemenţă, fiindcă aceste probleme de gândire şi memorie seamănă cu cele din demenţă.
Pot apărea idei delirante de persecuţie, de obicei credinţe legate de persecuţia din partea vecinilor, furt din casă etc.
Tratamentul, atent condus de psihiatru, pentru a evita interacţiunile cu celelate tratamente medicamentoase, duce la îmbunătăţirea vizibilă a stării psihice a bătrânului.
Tulburarea bipolara I
Tulburarea bipolară I este o tulburare afectivă în care apar episoade maniacale pe lângă episoade depresive, hipomaniacale sau mixte.
Un episod depresiv va avea simptome similare cu cel din tulburarea depresivă majoră.
Episodul maniacal este caracterizat de o perioadă de o săptămână (sau mai puţin dacă este spitalizat) de dispoziţie elevată, expansivă sau iritabilă. Pacientul este vesel, exuberant sau din contră mereu arţăgos, într-un mod care nu este caracteristic persoanei.
Pe lângă aceaste simptome mai prezintă:
- grandoare sau stimă de sine exagerată,
-nevoie scăzută de somn,
-locvacitate sau presiune de a vorbi (vorbeşte într-una, nu poate fi oprit),
-fugă de idei sau experienţa subiectivă de accelerare a gândurilor (gândurile „aleargă în cap”, nu se înţelege ceea ce spune, începe cu ceva şi apoi divaghează până când fraza devine ilogică)
-distractibilitate (toate îi atrag atenţia, nu s epoate concentra)
-agitaţie psihomotorie sau implicare crescută în activităţi (face curat noapte în casă sau zile în şir, munceşte fără încetare în proiecte, se agită fără rost, face planuri, nevoie crescută de sex etc)
-implicare excesivă în activităţi plăcute cu potenţial periculos) cumpărături excesive, condus cu viteză, indiscreţii sexuale etc.)
Pot apărea şi simptome psihotice, deliruri congruente sau nu cu dispoziţia (pacienţi pot crede că sunt cei mai bogaţi oameni de pe Pământ, că sunt rude cu mari celebrităţi, că au făcut invenţii deosebite, că au puteri paranormale etc) şi halucinaţii (aud voci, au vedenii etc.). Modificările de comportament sunt atât de severe încât necesită spitalizare sau afectează grav viaţa persoanei pe plan social, profesional sau familial.
Episodul mixt este o combinaţie de depresie şi manie în aceeaşi perioadă de timp (de cel puţin o săptămână), iar episodul hipomaniacal este o simptomatologie maniacală mai blândă, care nu necesită spitalizare.
Tulburarea bipolară II
Tulburarea bipolară II este definită de existenţa de episoade depresive şi de episoade hipomaniacale.
Debutul este în general în jur de 30 de ani şi este de de obicei printr-un episod depresiv. Tulburarea este recurentă, cu alternaţă variată între episoade diferite: maniacale, depresive, hipomaniacale, mixte. Iniţial în cursul bolii intervalul dintre episoade este mai mare, chiar câţiva ani, cu scurtarea acestora pe măsură ce boala se agravează.
Pacienţii cu tulburare bipolară I au un prognostic mai rezervat decât cei cu tulburare depresivă majoră, dar acesta s-a îmbunătăţi simţitor de la introducerea tratamentului profilactic cu litiu.
Factorii genetici au un rol mai mare decât în tulburarea depresivă recurentă:
- 50% din pacienţii bipolari au un părinte cu tulburare de dispoziţie
- copilul cu un părinte bipolar are un risc de 25% de a face boala
- copilul cu ambii părinţi bipolari are un risc de 50-75% de a face boala
- rata de concordanta la gemenii MZ bipolari (în câte cazuri au gemenii identici aceeaşi boală, ei având gene identice) : 40-70% (dupa unii autori 40-90%) ;
Tratamentul este în primul rând medicamentos, cu administrarea de stabilizatoare de dispoziţie (denumite şi ortotimizante) şi uneori antipsihotice.
Tulburarea distimică
Denumită anterior nevroză depresivă, distimia este o tulburare afectivă caracterizată de o dispoziţie depresivă în majoritatea zilelor timp de 2 ani (1 an la copii şi adolescenţi).
Distimia este caracterizată de o simptomatologie depresivă mai uşoară decât cea din tulburarea depresivă majoră, dar persistent. Nu apar idei de suicid sau tentative şi nici sentimente de vinovăţie excesivă şi inadecvată, dar există o stare de tristeţe şi lipsă de interes în toată această perioadă, deşi nu se ajunge niciodată la starea de lentoare psihomotorie sau agitaţie din TDM.
Pe lângă aceasta mai sunt prezente cel puţin 2 dintre următoarele simptome:
-apetit scăzut sau excesiv
-insomnie sau somnolenţă
-oboseală, energie scăzută
-părere proastă despre sine (stimă de sine scăzută)
-dificultăţi de concentrare sau de luare a deciziilor
-sentimente de lipsă de speranţă.
Anxietatea nu este neapărat caracteristică dar apare frecvent asociată. Apare o stare de proastă dispoziţie, lipsă de încredere în sine, îngrijorare, pesimism, iritabilitate, reducerea activităţii, sentimente de inadecvare.
În cursul primilor 2 ani de distimie, bolnavul nu trebuie să aibă şi episoade depresive majore pentru a se pune acest diagnostic. După această perioadă, dacă aceste episoade majore apar, psihiatrul va pune probabil ambele diagnostice (va fi o depresie dublă).
Distimia trebuie privită ca o agravare a simptomatologiei personalităţii depresive, uneori menţinându-se doar la acest nivel, al unui fel de a fi alteori cu agravări periodice de tipul episoadelor depresive majore. Ea poate coexista cu multe alte tulburări psihice, mai ales din spectrul anxios.
Tratamentul este în mod recomandabil o combinaţie de psihoterapie şi tratament farmacologic, de tipul antidepresivelor.
Ciclotimia
Ciclotimia este o tulburare afectivă caracterizată de episoade hipomaniacale şi de simptome depresive care alternează. Ea reprezintă pentru tulburarea afectivă bipolar ceea ce distimia reprezintă pentru tulburarea depresivă majoră, o variantă atenuată, dar de lungă durată.
Tulburare depresivă indusă de medicamente sau legată de o afecţiune medicală generală
Există cazuri în care simptomele depresive apar datorită unei boli somatice, considerându-se cauza depresiei ca fiind legată de prezenţa acelei boli somatice. Această legătură nu se referă doar la reacţia depresivă pe care unii o au la aflarea veştii că au o boală gravă sau cronică ci boala este implicată în mecanismul cauzator al depresiei la nivel cerebral.
Acelaţi lucru apare şi în cazul administrării unor tratamnete medicamentoase.
Exemple de afecţiuni medicale generale care pot cauza depresie:
-tumori cerebrale primare sau cancere sistemice
-traumatisme cerebrale cu/fără hematom
-infecţii cerebrale (meningite, encefalite, HIV, sifilis etc), inceţii generalizate (septicemie, infecţii de tract urinar, pneumonii etc)
-cardiace şi cerebrovasculare (infarct cardiac, AVC, hemoragii cerebrale etc)
-metabolice: hipoxie, diselectrolitemii, insuficienţă renală sau hepatică, hipo/hiperglicemie, etc
-endocrine: hipo/hipertiroidism, hipo/hiperadrenocorticism
-deficite de vitamina B12 sau folat
-bolineurodegenaritev: scleroză multiplă, boala Parkinson, boala Huntington
-intoxicaţie cu alcool, sedative, antihipertensive
-sevraj la cocaina, amfetamine, cafea
Exemple de substanţe care pot cauza depresie:
-medicamente cardiologice şi antihipertensive
-sedative şi hipnotice
-steroizi, hormoni
-stimulante şi medicamte de slăbit
-unele psihotrope
-agenţi neurologici
-unele analgezice şi antiinflamatoare
-antibiotice şi antifungice
-medicamente antineoplazice (anticanceroase)
-anticolinesterazice
Tulburarea de adaptare cu simptome depresive
Când la apariţia unui stresor identificabil, o persoană reacţionează prin apariţia unor simptome depresive, care sunt în exces faţă de ceea ce ar fi de aşteptat faţă de acea situaţie, nu vorbim neapărat de o tulburare depresivă majoră, ci se poate pune diagnosticul de tulburare de adaptare.
Pot fi simptome depresive, simptome anxioase sau de comportament. În cadrul celor depresive, manifestările sunt variate dar conţin de obicei stări de plâns, disperare sau senzaţie de lipsă de speranţă şi sentimente de tristeţe. Prin definiţie aceste simptome dispar în cel mult 6 luni după dispariţia stresorului şi a consecinţelor acestora.
De foarte multe ori schimbările sau şocurile vieţii ne afectează diferit, unii pot suporta lovituri şi tragedii fără să devină afectaţi psihic în timp ce alţii vor resimţi acut durerea (până la a încerca o tentativă de suicid) după depărţirea de un iubit/ă.
Reacţia la stresor depinde de:
- severitatea acestuia (decesul partenerului, al copilului, divorţul, bolile severe sau mortale sunt considerate printre cele mai severe, pe când o ceartă cu rudele, o boală uşoară, probleme finaciare pasagere sunt doar stresori uşori)
Expunerea la situaţii ameninţătoare de viaţă, ale persoanei sau ale celor din jur, ameninţări sau expunere la violenţă severă fizică şi psihică, distrugerea integrităţii morale sau fizice pot duce la tulburări mai severe: reacţia acută de stres şi tulburarea de stres posttraumatic.
- Durata (sunt stresori care durează câteva zile cum este stresul unui examen şi sunt situaţii care se pot prelungi zeci de ani ca boala cronică a părinţilor de exemplu),
- reversibilitate (de exemplu, decesul este mai greu de suportat pentru că nu poate fi rezolvat, inversat şi astfel va fi, în general, mai greu de suportat decât o perioadă de şomaj, stres care se va încheia la găsirea unui nou loc de muncă)
- predictibilitate (o decizie de divorţ apărută din brusc este diferită faţă de un divorţ care urmează unei perioade prelungite de conflict)
- context personal.
De asemenea sunt stresori:
- unici,
- stresori care se acumulează în aceeaşi perioadă de timp sau
- stresori cronici.
Diferenţele de reacţie care depind de contextul personal se explică prin:
- tipul de personalitate (în general prezenţa de trăsături prevalente de personalitate sau chiar a tulburărilor de personalitate duce la reacţii excesive, exagerate, datorită rigidităţii şi dificultăţilor de adaptare)
- istoria personală a persoanei (o traumă prezentă este interpretată prin prisma celor întâmplate în copilărie sau în trecutul persoanei, traumele reactivând de obicei dureri vechi, nerezolvate)
În fazele timpurii ale dezvoltării, fiecare copil dezvoltă un set propriu de mecanisme de apărare prin care să se protejeze de evenimentele stresante. Din cauza numărului mare de traume sau a vulnerabilităţii constituţionale mai mari unii copii au constelaţii mai puţin adecvate de apărare decât alţii. Aceasta îi determină ca la vârstă adultă să reacţioneze mai puţin adecvat când sunt confruntaţi cu pierderi, sau alţi stresori.
- abilităţile de coping ale persoanei: ansamblul de resurse psihologice care duc la evaluarea corectă a situaţiei, managementul adecvat al emoţiilor şi găsirea de soluţii eficiente pentru situaţiile noi de viaţă; sănătatea mintală a unei persoane este echivalentă cu adaptabilitatea ei la stresori sau schimbări
Tratamentul tulburărilor de adaptare este în mare măsură psihoterapeutic. Diferitele orientări vor îmbunătăţi stilul de coping şi vor elucida semnificaţia fiecărui stresor în viaţa persoanei, facilitând adoptarea unor noi soluţii mai eficiente ca cele din trecut. Pe perioade scurte de timp şi pentru anumite simptome, se pot folosi diverse strategii medicamentoase.
2. Earle John R., Mark H Smith, Catherine T. Harris, and Charles F. Longino:” Women, Marital Status, and Symptoms of Depression in a Midlife National Sample, Journal of Women & Aging”, vol 10, nr.1/1998
3. American Psychiatry Association – “Manual de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale, DSM-IV-TR”, Asociatia Psihiatrilor Liberi din Romania, 2003
4. David Taylor, Carol Paton, Robert Kerwin – “Ghid de terapeutica psihiatrica”, ed. a saptea, 2007
5.Kaplan, Sadock-„Synopsis of Psychiatry”, tenth edition, 2007
6.Stahl S- Essential of psychopharmacology, second edition, 2000
Copyright ROmedic: Articolul se află sub protecția drepturilor de autor. Reproducerea, chiar și parțială, este interzisă!
- Grup de suport pentru TOC-CAP 15
- Medicamente antidepresive?
- Anxietate cu atacuri de panica si depersonalizare.
- Beneficiile credintei crestine in vindecare
- Schizofrenie de patru ani
- Episod psihotic acut... rog sfatul unui psihiatru
- Tulburarea obsesiv-compulsiva
- Anxietate incurabila
- Posesie demonică sau schizofrenie?
- Agorafobie - grup de suport