ROmedic Cabinete medicale Bucuresti Cabinete Psihoterapie Psihoterapie Bucuresti

Ce este relatia psihoterapeutica?

Ce este relatia psihoterapeutica?

 

Cum ajungem sa definim si sa intelegem relatia dintre psihoterapeut si pacient? Ce este aceasta relatie? Cum se deosebeste ea de alte tipuri de relatii pe care le construim in realitatea noastra sociala? Multe persoane au intrebari privind specificitatea acestei relatii in care ajungem sa ne deschidem foarte mult, in care primim mai mult decat ne asteptam, in care suntem intelesi si acceptati asa cum poate nu am am trait niciodata in viata noastra.
 
Conceptul de relatie terapeutica s-a dezvoltat in timp, inca de cand psihoterapia si-a delimitat teritoriul fata de psihiatrie.
In prezent, Greeson si Wexler vorbesc despre relatia terapeutica ca fiind una speciala in care „raportul non-nevrotic, rational, rezonabil pe care il are pacientul cu analistul sau il face sa progreseze in situatia analitica”.
 
Profesionalismul unui terapeut poate fi determinat si de tipul de relatie terapeutica pe care acesta il stabileste cu pacientul. Michael Karson, doctor in psihologie, propune cateva principii care ne pot ghida atunci cand vrem sa stabilim nivelul de profesionalism al unui psihoterapeut din punctul de vedere al relatiei terapeutice create:
 
1. Psihoterapeutul intelege ca o relatie terapeutica este foarte diferita de relatie sociala. In cabinet, terapeutul ajunge sa renunte la mastile sociale pe care le folosim cu totii in diverse contexte. Dar, fiind totusi un rol social pe care il joaca, acesta contine o „masca naturala” fara de care nu ar putea exista. Insa in cabinet tipul de relationare creat de catre un terapeut profesionist este total diferit de cel pe care il construim in alte planuri ale vietii noastre. Dar terapeutul este si el un om care, in particular, isi asuma greseli, esecuri , neputinte, limite.
 
2. Psihoterapeutul stabileste impreuna cu pacientul un obiectiv comun de lucru, plecand de la intelegerea personala a pacientului. De aceea, in acest sens vorbim despre unicitatea fiecarui proces in desfasurare.
 
3. Psihoterapeutul interpreteaza discursul pacientului ca fiind metaforic sau simbolic, nu doar ca unul literal. Terapeutul nu poate sti cu exactitate ce sa intamplat in copilaria cuiva, asa cum nu poate fi sigur despre ce sa intamplat cu un pacient ieri. Terapeutul intelege ca acest lucru nu este o limitare a eficientei, deoarece pentru o persoana Sensul pe care il au experientele traite este mult mai important.
 
4. Psihoterapeutul interpreteaza discursul pacientului nu doar ca „o fereastra in naratiunea sa, construita in regim propriu’’, dar si ca un raspuns metaforic la mediul/ contextul in care apare – asemeni unui comentariu despre insusi procesul terapeutic. Aceasta este sursa principala de feedback a terapeutului cu privire la ceea ce functioneaza si ce nu functioneaza.
 
Ajung apoi la descrierea lui C.G. Jung privind relatia anlitica – cea care are loc intre un analist si un pacient. Jung considera ca relatia analitica nu trebuie privita in termenii unei proceduri medicale sau tehnice. Analiza este vazuta ca „un proces dialectic” in care ambele persoane sunt implicate. De aceea, este necesar ca analistul sa nu-si foloseasca autoritatea sa in aceasta relatie in care ajunge sa fie implicat „la fel de mult”. Dincole de stiinta sa, mai importanta este dezvoltarea sa ca persoana. De aceea, Jung este primul „psihiatru/ psihoterapeut” care a pus accentul pe importanta desfasurarii de catre psihoterapeut a unui proces de analiza personala.
 
Reciprocitatea relationala este prezenta in cadrul terapeutic, insa suntem departe de a experimenta „egalitatea” ideala de care vorbea Jung.
 
Acesta considera ca exista 4 etape ale oricarei analize – in cadrul carora este vital ca terapeutul sa „invete” de la pacient si sa se adapteze la realitatile psihice ale acestuia. Dar despre aceste patru etape – intr-un articol viitor.