Parenting: Copiii nu trebuie să se supună nici părinţilor lor, nici altcuiva (psiholog)

Copiii nu trebuie să se supună nici părinţilor lor, nici altcuiva: dacă le oferim un model de consecvenţă, încredere, onestitate şi integritate, autoritatea în faţa acestora va veni de la sine, subliniază Olga Carmona, expert în psihologie, într-un articol publicat în ziarul spaniol El Pais, pornind de la titlul unei întâlniri pentru părinţi intitulată ''Supunerea: marea necunoscută'', la care a fost invitată să participe.

Cu siguranţă, mintea "ilustră" a celui care a dat acest titlu reuniunii credea că face o imensă favoare părinţilor pentru că aceştia s-ar regăsi repede în situaţia lipsei de ascultare din partea copiilor lor, pentru că, la urma urmei, pornim de la o premisă incontestabilă: copiii trebuie să asculte de părinţii lor. De ce?

Pur şi simplu pentru că ei sunt părinţii lor. Tautologie absurdă pe care cultura noastră a moştenit-o practic din religia creştină şi care are ca fundament recunoştinţa faţă de cei care ne-au dat viaţă. Restul credinţei se susţine în altă premisă de necontestat: pentru binele tău. Cu toate acestea, eu spun contrariul, scrie specialista: copiii nu ar trebui să se supună nici părinţilor lor, nici oricui altcuiva. Oamenii nu ar trebui să se supună. Şi, prin urmare, aceştia nu ar trebui să fie învăţaţi sau educaţi în spiritul obedienţei.

Dicţionarul Academiei Regale Spaniole defineşte termenul 'obedecer'' (''a asculta de'') astfel: ''cumplir la voluntad de quien manda'' (''a face voinţa celui care cere'', a face întocmai cum vrea cineva). Adică, ''traduce'' autoarea, să faci ceea ce îţi spun alţii (mama, tata, şeful, profesorii etc), să fii ceea ce alţii pretind că eşti. A te supune, a fi obedient înseamnă a nu pune la îndoială şi implică cea mai periculoasă şi umilitoare formă de orbire: tu nu exişti, judecata ta nu contează, ceea ce simţi tu nu contează.

Dacă vreau să-mi cresc copiii să fie fiinţe umane, cu propria lor judecată, cu puternică stimă de sine, capacitate de alegere şi decizie şi, în cele din urmă, liberi, nu-i pot educa în spiritul supunerii, pentru că este o contradicţie absolută. Şi nu pot nici trimite mesajul ''ascultă de părinţii tăi, dar nu şi de alţii'': este schizofrenic, scrie semnatara articolului.

''Nu spun că este uşor de educat în non-ascultare, spun că este esenţial. Spun că este dreptul lor, spun că celelalte căi sunt comenzi rapide care au ca rezultat o abordare pe termen scurt, care ne face viaţa mai uşoară, dar nu ne favorizează. Eu spun că atunci când dorim ca copiii noştri să facă ceva ce trebuie să facă, calea scurtă este să ne asculte pentru că acest lucru oferă rezultate imediate, dar cu fiecare act de ascultare reducem cu câţiva milimetri felul lor de a fi, capacitatea lor de a fi'', argumentează ea.

Cufundaţi în cultura bulimică şi pe termen scurt, unde ne confruntăm cu stimuli pe care nu putem să-i procesăm şi unde urmărim doar ceea ce dă rezultate imediate, modul în care ne educăm copiii este şi el impregnat de aceasta cultură. Carmona propune să alegem căi care favorizează capacitatea copiilor de a alege şi de a decide: să folosim dialogul, negocierea, explicaţia logică, motivarea, educarea.

Să ne punem întrebarea cum am cere ceva unui alt adult şi cu siguranţă motivele pentru care cerem acel lucru şi un mod politicos de a o face se conturează rapid. Când vorbim, când explicăm, când facem afaceri, când ascultăm, când cerem lucruri într-un fel amabil, oferim copilului toate aceste instrumente de comunicare şi creştere. Îl putem educa numai prin exemplu şi respect faţă de celălalt. Altfel, mesajul nu-şi atinge ţinta, nu persistă şi nu ajută.

Şi dacă, în ciuda faptului că facem toate aceste lucruri, copilul tot nu face ce trebuie făcut? Atunci, ca adult civilizat, va trebui să învăţăm să-l respectăm. Schimbarea unei paradigme pe care am internalizat-o presupune şi un exerciţiu de învăţare din partea noastră. Nu ajunge doar să ţii predici, trebuie să fii şi un exemplu.

Totuşi, dacă le oferim copiilor noştri un model de consecvenţă (în care menţinem ceea ce spunem), de încredere (nu minţim niciodată), de onestitate (cu sine, cu el şi cu alţii) şi integritate (ceea ce fac, spun şi simt sunt aliniate), atunci autoritatea vine singură. Nu este o autoritate impusă, ci percepută: vor crede în noi, opinia noastră va fi luată în considerare, îi putem influenţa şi convinge. Fără a impune.

Unii ar putea considera o lectură plictisitoare această abordare, argumentând că nu se poate trăi fără reguli. Însă ideea nu este de a trăi fără reguli: într-un sistem de familie unde se pun bazele primelor şi celor mai importante învăţături, există reguli. Dar ele sunt pentru toată lumea, toţi ar trebui să le respecte în mod egal. Dacă avem nevoie de a crea noi modalităţi de gestionare a conflictelor, o vom face într-o manieră consensuală, căutând-o pe cea cu care toţi se simt confortabil şi pe care toţi o agreează. Copiii nu sunt nişte subordonaţi care vin într-un sistem deja structurat şi trebuie să se conformeze acestuia.

Ei fac parte cu drepturi şi obligaţii egale din acest sistem construit zilnic, în funcţie de nevoile generate de dezvoltarea proprie. Acest mod de a trăi, de a educa, de a iubi va modela mecanisme esenţiale la copil, cum ar fi sentimentul de auto-competenţă, creativitatea, responsabilitatea, empatia, răspunderea, rezolvarea problemelor, apartenenţa la grupuri, comunicarea: sunt rădăcinile şi în acelaşi timp aripile sale, conchide semnatara articolului publicat la 8 iunie în El Pais.

Olga Carmona este licenţiată în psihologie clinică, expertă în psihoterapie şi psihopatologia copiilor şi adolescenţilor la Societatea spaniolă de Medicină Psihosomatică şi Psihologie Medicală, partener fondator şi co-director al Centrului de Psihologie din Madrid (CEIBE), între altele. A publicat mai multe articole în revistele "Psicología Práctica", "Bebes y Mas", în ziarele ABC, El País şi alte publicaţii.