Recuperarea pacientului dupa AVC

Cele mai multe dintre afecţiunile neurologice centrale şi/sau periferice lasă, definitiv sau pentru o perioadă lungă de timp, sechele disfuncţionale care variază din punct de vedere al gravităţii.

ACCIDENTUL VASCULAR CEREBRAL (AVC), cunoscut şi sub denumirea populară de „dambla” este o disfuncţie neurologică acută, de origine vasculară, care produce hemiplegie, adică paralizia unei jumătăţi a corpului, incluzând membrele, trunchiul şi uneori faţa. Aceasta apare întotdeauna în partea opusă accidentului, astfel că dacă accidentul a avut loc în emisfera cerebrală stângă, hemiplegia se va instala pe partea dreaptă şi invers.

AVC poate fi hemoragic, caz în care are loc inundarea unei zone a creierului, ca urmare a spargerii unui vas de sânge, sau de origine ischemică, acesta având drept rezultat infarctizarea/necrozarea unei zone a cortexului, datorată blocării (obturării) unui vas de sânge. În ambele cazuri, zona de creier afectată nu mai funcţionează, tratamentul recuperator urmărind obligarea zonelor neafectate să preia funcţiile de care era responsabilă partea accidentată.


De cele mai multe ori, vasele de sânge cedează din cauza creşterii tensiunii intracraniene, sau se blochează fie din cauza unui cheag de sânge, fie din cauza faptului că depunerile de colesterol împiedică circulaţia normală a sângelui, rezultatul fiind distrugerea unei părţi mai mici sau mai mari din creier, în care se află centrii nervoşi răspunzători de anumite acţiuni ale organismului: mişcare, vorbire, etc.

În cazul în care nu este identificat la timp şi tratat corespunzător, AVC poate fi fatal. Este extrem de util să recunoaştem semnele unui AVC, ca să putem apela imediat la ajutorul unui specialist, pentru că o intervenţie rapidă şi competentă poate salva viaţa pacientului, fiind în acelaşi timp şi o garanţie a reducerii perioadei necesare pentru recuperare.


Cum recunoaştem un AVC: se cere persoanei să ridice braţele deasupra capului, să fluiere sau să zâmbească, să-şi spună numele şi prenumele, data şi ziua săptămânii în care este. Dacă se constată incoerenţa sau imposibilitatea vorbirii, paralizia facială indicată de faptul că pacientul nu poate să fluiere sau atunci când încearcă să zâmbească nu se mişcă decât o jumătate din faţă sau dacă unul din braţele ridicate deasupra capului se lasă imediat în jos, inert, este obligatorie prezentarea de urgenţă la medic.

Uneori AVC nu poate fi detectat în timp util, ci numai după apariţia paraliziei. Debutul hemiplegiei este de obicei brusc, cu sau fără stare de comă. Cu cât leziunea cerebrală este mai întinsă şi atacul a fost mai brutal, cu atât mai puternică şi mai întinsă este paralizia. În primă fază se instalează flascitatea, lipsa totală a tonusului muscular, senzaţia de „corp de vată”. Această etapă ridică severe probleme funcţionale şi de recuperare, deoarece pacientul nu poate sta în poziţie verticală (nici în picioare, nici în şezut), însă, din fericire, după câteva săptămâni sau chiar după numai câteva zile, începe să apară spasticitatea.


Trebuie menţionat faptul că, în foarte multe cazuri, paralizia este însoţită şi de tulburări de percepţie tempo-spaţiale, de echilibru ş.a. În primul rând, pacientul nu mai este conştient de prezenţa părţii din corp pe care nu o mai simte, aceasta fiind percepută ca o persoană străină, ca un intrus care trebuie ignorat. Anumite gesturi de care un om sănătos nici măcar nu este conştient, acestea fiind făcute în mod reflex (mersul, aşezatul pe un scaun, mestecatul, apucarea unui obiect, etc), pentru pacientul care a suferit un AVC devin lucruri necunoscute, pe care trebuie să le înveţe. Deoarece creierul este afectat şi nu mai recunoaşte acţiunile pe care trebuie să le facă, terapia aplicată bolnavului urmăreşte stimularea apariţiei unei reacţii de răspuns la nişte senzaţii, care vor fi apoi asociate mişcărilor sau gesturilor aferente.


Tratamentul recuperator începe imediat ce există dovada clinică a stopării deficitului neurologic, care apare de regulă după 12 – 14 ore de la atacul acut, în cazul AVC ischemic. Această stopare trebuie să fie evidentă cel puţin 48 de ore pentru a se putea trece la primele proceduri de recuperare. În cazul AVC hemoragic, începerea recuperării se amână 10 – 15 zile, când pericolul repetării sângerărilor este considerat depăşit, până atunci tratamentul rezumându-se la realizarea unor posturi (poziţii) specifice. Momentul ideal pentru începerea tratamentului este cel în care bolnavul a atins un nivel de conştienţă suficient, care îi permite să-şi amintească şi să aplice azi ceea ce a învăţat ieri.

O întârziere mai mare de 35 de zile în începerea tratamentului (nu este vorba aici despre faza precoce, cea în care medicul neurolog îngrijeşte şi monitorizează bolnavul, ci de faza imediat următoare, în care pacientul beneficiază de terapie specifică) dublează perioada de recuperare.


Un aspect deosebit de important îl reprezintă caracterul susţinut, intensiv şi continuu care trebuie să caracterizeze programul de recuperare. Asistarea unui bolnav neurologic este un proces îndelungat, care se poate întinde pe o perioadă de 6-8 luni, până la 2 ani, şi, în anumite aspecte se prelungeşte pe întreaga durată a vieţii acestuia. Trebuie subliniat că cea mai mare parte a acestei asistenţe se desfăşoară la domiciliul pacientului, fiind absolut necesar să fie efectuată de către un fiziokinetoterapeut specializat în recuperare neurologică. Procedurile, metodele şi tehnicile care se aplică în recuperarea hemiplegiei survenite în urma unui AVC sunt variate şi sunt făcute cu respectarea strictă a unor etape.


De cele mai multe ori pacientul este aproape total necooperant şi refractar, fiind fie extrem de pesimist în privinţa refacerii sale, fie extrem de nerăbdător, aşteptând rezultate miraculoase sau spectaculoase imediate. Este bine de ştiut că niciuna din aceste atitudini nu apropie pacientul de vindecare şi că stările de deprimare, iritabilitate şi irascibilitate, chiar dacă într-o anumită măsură sunt perfect justificate, atât din punct de vedere medical, cât şi psihologic, trebuie înţelese şi acceptate, dar nu şi încurajate. Datorită pierderii autonomiei şi a apariţiei dependenţei de o altă persoană, pacientul adoptă în majoritatea cazurilor o atitudine ostilă atât faţă de apropiaţi, cât şi faţă de specialistul în recuperare, atingând uneori limitele extreme ale nevoii de ajutor, fie în sensul unui refuz total şi destul de agresiv al acestuia, fie în sensul unui despotism exagerat, refuzând să facă chiar şi acele lucruri pe care le poate face fără nici un efort, pretinzând ca acestea să fie făcute de membrii familiei.


Calitatea rezultatelor şi momentul mai apropiat sau mai îndepărtat la care apar depind în egală măsură de calitatea actului medical de recuperare şi de motivarea pacientului, dublată de susţinerea familiei.

De asemenea, este extrem de importantă încrederea în persoana care acordă asistenţa în recuperare. Un fiziokinetoterapeut bun, care, pe lângă pregătirea medicală temeinică, are şi experienţă în tratarea acestor cazuri, va reuşi să impună pacientului, cu blândeţe şi fermitate în acelaşi timp, o conduită de recuperare adecvată.

Este de o importanţă absolut covârşitoare ca tratamentul să fie acordat de către o persoană cu pregătire medicală şi nu de către membrii familiei, pentru că modul în care pacientul este învăţat să îşi ajute organismul să funcţioneze normal din nou nu va mai putea fi ulterior schimbat. O mişcare sau o poziţie greşită pe care pacientul o deprinde în prima perioadă a recuperării îl va afecta pe tot restul vieţii, putând în timp să producă şi efecte negative colaterale. În general, apropiaţii persoanei hemiplegice, din dorinţa de a-l ajuta sau de a-l proteja, permit sau chiar stimulează o conduită terapeutică pe care, datorită lipsei unui bagaj de cunoştinţe medicale specifice nu o pot percepe ca fiind dăunătoare.


În timpul tratamentului şi al procedurilor specifice, fiziokinetoterapeutul urmăreşte permanent aspecte care unei persoane fără experienţă în recuperare neurologică îi scapă: tensiune, puls, respiraţie, capacitate de concentrare, focalizarea privirii şi multe altele. În plus, monitorizarea stării generale a pacientului pe care acesta o face, reduce în mod simţitor riscul apariţiei unor recidive ale AVC.

Este bine de ştiut şi faptul că recuperarea făcută cu un specialist, pe lângă redobândirea capacităţii organismului de a îndeplini anumite funcţii, implică şi terapie pentru integrarea psiho-socio-profesională şi sprijin în vederea adoptării unei conduite care să permită persoanei în cauză să se adapteze realităţii în noile condiţii, abordând un stil de viaţă corect şi sănătos.


Data actualizare: 01-06-2013 | creare: 05-05-2010 | Vizite: 40486

Forumul ROmedic - întrebări și răspunsuri medicale:
Pe forum găsiți peste 500.000 de întrebări și răspunsuri despre boli sau alte subiecte medicale. Aveți o întrebare? Primiți răspunsuri gratuite de la medici.
  intră pe forum
Aplicația Activ (by ROmedic)
Vrei să fii sănătos? Vrei să slăbești? Vrei sa fii în formă și să arăți bine? Vrei să te simți bine în corpul tău? Atunci trebuie să faci eforturi. Aplicația web "Activ" te ajută să fii consecvent în lupta pentru sănătatea ta.

Accesează gratuit Aplicația
Acest site foloseste cookies. Continuand navigarea va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii OK