Schizofrenia - abordare psihanalitica

Evoluţia tratamentului psihanalitic

În 1953 apare în paginile Jurnalulului Asociaţiei Americane de Psihanaliză o lucrare scrisă de psihanalistul format în cadrul Institutului Psihanalitic din Viena, Kurt R. Eissler, numită „Efectul structurii Eului asupra tehnicii psihanalitice”. Este o lucrare clasică asupra „parametrilor” tehnicii, de o importanţă fundamentală, pentru că analizează pentru prima dată într-un mod coerent criteriile de diferenţiere între psihanaliză şi psihoterapie, în acord cu psihologia Eului.

Influenţat de elanul teoretic al Eului, Eissler a sistematizat într-o teorie coerentă modificările pe care analiştii din acea vreme le introduceau tot mai mult în tehnica analitică clasică.

Eissler a extras din teoria psihanalitică un „model tehnic de bază”: un model ideal, care nu era uşor de aplicat în practica reală, în care analistul lucra cu un pacient despre care se presupunea că avea un Eu intact, şi în care principala intervenţie era cea verbală, fără modificări ale regulilor clasice (canapeaua, patru şedinţe pe săptămână etc.). În asemenea cazuri, Eul pacientului este atât de puternic încât este capabil să tolereze şi să lucreze cu semnificaţiile interpretării. De vreme ce devenise evident că mulţi pacienţi (în special fobicii, schizofrenii, delicvenţii etc.) nu tolerau această tehnică, a devenit indispensabilă modificarea ei. Eissler a ales termenul „parametru al tehnicii” pentru a descrie modificările tehnicii care erau necesare datorită deficitelor Eului pacientului. Aceste variaţii pot include variate feluri de intervenţie, diferite de interpretare, cum ar fi liniştirea, sfatul, reîntoarcerea la poziţia faţă-în-faţă, prescripţii comportamentale, cum ar fi sugestia expunerii la un obiect fobogen, decizia de a termina analiza la o anumită dată, în scopul de a mobiliza posibilele rezistenţe şi altele.

Dar, conform lui Eissler, o tehnică poate fi numită încă psihanaliză, dacă se respectă următoarele criterii:
1) un parametru poate fi introdus doar atunci când se dovedeşte că modelul de bază nu este suficient;
2) parametrul nu trebuie niciodată să încalce minimul necesar;
3) un parametru poate fi utilizat doar atunci când conduce spre propria lui eliminare; altfel spus, faza finală a tratamentului trebuie să înceapă la „parametrul” zero;
4) efectul parametrului asupra relaţiei transferenţiale nu trebuie niciodată să fie atât de mare încât să nu poată fi desfiinţat de interpretare.

În acest fel, a sugerat o coerentă diferenţiere între psihanaliză şi psihoterapie: în scopul de a modifica structura Eului, parametrul care a fost introdus trebuie să fie ulterior eliminat, altfel ne asumăm un risc important: „Fiecare introducere a unui parametru creşte riscul de a elimina temporar o rezistenţă, fără a fi fost analizată adecvat”.
Întrucât modificările Eului sunt prezente cel mai pregnant în schizofrenie, este necesară  întoarcerea spre această patologie atunci când se discută despre limitele psihanalizei. Eul schizofrenului este modificat într-un grad foarte ridicat. Mecanismele defensive nu mai deservesc Eul, ci sunt distructive, împovărând Eul atât de mult încât acesta este mereu pe punctul de a rupe legătura sa cu realitatea.

Parametrii necesari în schizofrenie trebuie extinşi. Cea mai remarcabilă diferenţă se manifestă în abordarea transferului care, aici, trebuie să fie declanşat prin acţiune, gesturi sau cuvinte. Problema esenţială constă în manipularea situaţiei terapeutice astfel încât să pregătească stabilirea transferului.

Parametrii care joacă un rol important în tratamentul schizofreniei: construirea unui scop şi reducerea simptomatologiei. Schizofrenul trebuie să primească o diagramă a unui Eu nemodificat. De vreme ce pacientul adesea nu cunoaşte cum funcţionează un asemenea Eu, depinde de analist să ofere un cadru de referinţă, care adesea poate fi complet nou pentru pacient. Parametrul nu trebuie să conducă la un proces restrictiv în interiorul Eului. Cu alte cuvinte, procesul de reconstruire iniţiat prin acest parametru trebuie să pună bazele pentru o construcţie ulterioară a Eului.

Una dintre cele mai dificile sarcini este aceea de a demonstra pacientului care dintre funcţiile Eului a fost modificată şi în ce fel, pentru că disfuncţionalităţile ce pot fi contactate clinic, nu sunt desigur cele primare. Dacă se urmăreşte refacerea modificării Eului, funcţia specifică care este perturbată trebuie adusă în tratament şi în atenţia pacientului. Funcţia perturbată trebuie să fie izolată de celălalte cu care ar putea interacţiona şi pacientul trebuie învăţat să analizeze cum această funcţie se alterează sub impactul unor condiţii specifice.