Sportiv și diabetic

Sportul face parte dintr-un stil de viață echilibrat, alături de alimentația sănătoasă și de aceea este recomandat și diabeticilor. Totuși, deoarece activitatea fizică influențează metabolizarea glucozei, sportul trebuie abordat diferențiat, în funcție de caracteristicile fiecărui pacient. Tipul de diabet (1 sau 2), medicația recomandată pentru menținerea unei glicemii normale, dar și regimul alimentar sunt factori care trebuie luați în calcul atunci când un diabetic dorește să înceapă o activitate sportivă. Este important de știut că, deși este necesar un control riguros al glicemiei, diabetul nu este o opreliște în calea celor care vor sa practice un sport de performanță. Înainte de a începe un sport, este bine să vă consultați cu diabetologul dumneavoastră pentru a stabili un program optim de nutriție, sport și medicație.

Efectul sportului asupra glicemiei

Glicemia (nivelul de glucoză din sânge) este influențată în organism de mai mulți hormoni, care, la o persoană sănătoasă, conlucrează să mențină valorile acesteia constante. Aceștia sunt:
• Cresc glicemia: glucagonul (antagonistul insulinei), adrenalina, cortizolul (hormonii „de stres”), hormonul de creștere
• Scad glicemia: insulina, amilina și GLP-1 (prin scăderea producției hepatice de glucoză în timpul mesei)

Atunci când o persoană este în repaus, glucoza este introdusă în celule numai cu ajutorul insulinei. Totuși, în timpul activității fizice, captarea glucozei de către mușchi se realizează într-o anumită măsură și fără intervenția insulinei. Acesta este mecanismul principal prin care sportul scade glucoza din sânge. În tipul 2 de diabet, rezistența periferică la insulină este datorată în mare parte obezității. În acest caz, captarea glucozei este îmbunătățită atât direct, cât și pe termen lung, prin reducerea masei adipocitare. De aceea, în cazul unor diabetici, sportul poate predispune la hipoglicemie.

Simptomele de alarmă ale hipoglicemiei sunt:
• Tremurături
• Amețeală
• Transpirații
• Foame intensă
• Modificări de comportament
• Confuzie, pierderea stării de conștiență

Paradoxal, efortul fizic de intensitate mare (cu un consum de oxigen de peste 80% din capacitatea aerobică maximă) poate crește glicemia. Practic, această intensitate a exercițiilor se atinge atunci când o persoană nu poate avea o conversație în timp ce practică sportul, fără să își piardă complet respirația. În timpul unui astfel de efort, în care pulsul este foarte crescut și respirația rapidă și superficială, organismul activează hormonii sistemului nervos simpatic. Descărcarea de adrenalină (epinefrină) stimulează eliberarea glucozei din ficat, crescând astfel nivelul glicemiei. La diabetici, această cantitate mare de glucoză nu poate fi metabolizată suficient de rapid și duce la hiperglicemie. De regulă, hiperglicemia nu se manifestă pe moment, ci este urmată de poliurie (volum mare de urină) și polidipsie (consum mare de apă) în următoarea perioadă. Totuși, hiperglicemia prelungită poate determina cetoacidoza, tulburare extrem de severă, caracterizată prin:
• Dispnee (respirație dificilă)
• Greață, vărsături
• Uscăciunea gurii
• Miros fructat al respirației
• Obnubilare, comă

Sportul și diabetul de tip 2

Datorită mecanismului diabetului de tip 2, sportul este o parte esențială a managementului acestei boli. Scopul efortului fizic regulat este realizarea unui control mai bun al glicemiei, cu reducerea progresiei bolii și a complicațiilor sale la nivel cardiovascular și neurologic. În acest tip de diabet, care este și cel mai frecvent, celulele musculare și ficatul își pierd capacitatea de a răspunde adecvat la insulină („insulino-rezistență”), care este secretată în exces. Cu timpul, rezervele de insulină se epuizează aproape complet, iar pacientul va necesita insulină. Acești pacienți sunt cel mai frecvent supraponderali, excesul de adipocite fiind parțial responsabil pentru insulino-rezistență. Diabetul de tip 2 se asociază cu o hiperlipemie tipică, caracterizată prin creșterea trigliceridelor, LDL mici și dense și HDL scăzut; acest profil lipidic adaugă la riscul cardiovascular al acestor pacienți.

Beneficiile sportului în diabetul de tip 2

• Scăderea glicemiei, la eforturi moderate și menținerea ei timp de 2-72 de ore după efort
• Scăderea rezistenței la insulină, după doar o saptămână de exerciții regulate
• Scăderea în greutate și creșterea masei musculare
• Îmbunătățirea profilului lipidic: scad trigliceridele și LDL (colesterolul „rău”) și crește HDL (colesterolul „bun”)
• Scăderea tensiunii arteriale sistolice, a riscului global cardiovascular și a mortalității
• Reducerea simptomelor depresiei și creșterea calității vieții

Riscul de hiperglicemie

Riscul de hiperglicemie este practic nul în cazul pacienților cu diabet de tip 2 care încep o activitate fizică. De aceea nu este necesară amânarea efortului nici dacă glicemia este moderat crescută, în cazul în care pacientul se simte bine. Singura precauție care trebuie luată este hidratarea suficientă.

Riscul de hipoglicemie

În cazul acestor pacienți, riscul de hipoglicemie există doar atunci când sportul este adăugat unui tratament medicamentos cu anumite clase de antidiabetice orale sau insulină. Riscul de hipoglicemie este prezent la tratamentul cu:
• Insulină (în special cea rapidă sau premixată)
• Sulfonilureice (ex: glipizid, glimepirid)
• Glinide (ex: repaglinide)

Este recomandat ca acești pacienți să își măsoare glicemia înainte de începerea efortului. Dacă valoarea acesteia este sub 100 mg/ dl, o masă cu carbohidrați va preveni riscul de hipoglicemie. Când efortul este unul prelungit și de intensitate mare (sportivi de performanță), se recomandă 5-30 de grame de carbohidrați în timpul antrenamentului și la 30 de minute după finalizarea lui, pentru a reface rezervele de glicogen și a preveni hipoglicemia.

Sportul și diabetul de tip 1

Diabetul de tip 1 este de cauză autoimună și reprezintă o reducere a secreției de insulină, până la absența sa completă în organism. Acești pacienți sunt diagnosticați de regulă la vârste tinere și necesită insulino-terapie toată viața.
Factorul hotărâtor pentru sportivul cu diabet de tip 1 este cât de atent își controlează acesta glicemia. În funcție de regimul de insulino-terapie recomandat, dozele trebuiesc modificate după valoarea glicemiei și intensitatea efortului fizic preconizat. Pentru pacientul care abia începe un nou sport, este indicată măsurarea glicemiei cu jumătate de oră înainte de efortul fizic, la mijlocul antrenamentului și la jumătate de oră după finalizarea sa. În general, dozele de insulină:
• Se scad atunci când urmează un efort moderat, cu durata mai mică de o oră
• Se cresc în cazul eforturilor intense, a competițiilor (în care hormonii de stress produc hiperglicemie) sau se optează pentru mai multe doze de insulină cu acțiune rapidă
Aceste modificări se realizează sub controlul frecvent cu glucometrul și la sfatul diabetologului, cel puțin până la atingerea unui echilibru între programul sportiv și glicemie.

Riscul de hipoglicemie

În cazul diabeticilor de tip 1, administrarea de insulină înseamnă că riscul de hipoglicemie este mereu prezent. Adăugarea activității fizice regulate poate crește acest risc, dacă glicemiile nu sunt controlate corespunzător. Pentru a combate hipogliemia, sportivul trebuie să consume carbohidrați înainte, în timpul și după antrenament.

Frecvent, hipoglicemia poate apărea în timpul nopții. În acest caz, oboseala la trezire poate sugera o hipoglicemie nocturnă. Uneori, revelator poate fi fenomenul Somogyi (hiperglicemia la trezire, după o valoare normală a glicemiei la culcare). În aceste cazuri, este necesară monitorizarea mai atentă a glicemiei timp de 24-48 de ore, inclusiv la 3 noaptea, și consumarea a suficienți carbohidrați după un antrenament.

Riscul de hiperglicemie

Hiperglicemia poate apărea în cadrul antrenamentului foarte intens sau în timul competițiilor, când stresul și anxietatea cauzează descărcarea de epinefrină și cortizol. Deshidratarea crește și ea riscul de hiperglicemie, de aceea este esențial ca sportivii să consume suficientă apă în timpul efortului prelungit și după acesta. Este util ca diabeticii de tip 1 să încerce să emuleze condițiile de concurs în timpul antrenamentelor și să aplice tehnici de relaxare. Monitorizarea glucozei în perioadele de repaus dintre probe asigură corecția rapidă a unei posibile hiperglicemii.

Hiperglicemia tranzitorie se observă uneori și în cazul antrenamentelor de forță. Nu se recomandă scăderea prânzului glucidic sau reducerea dozei de insulină post-efort, datorită riscului de hipoglicemie. Nu se știe dacă această perioadă scurtă de hiperglicemie are repercusiuni pe termen lung asupra sănătății pacientului.

Sportul și complicațiile diabetului

Atunci când diabetul evoluează un timp îndelungat, poate genera complicații cronice. Prezența acestora nu trebuie să oprească un diabetic de a practica sport, dar impun anumite restricții în ceea ce privește tipul de efort.

Neuropatia periferică

Este deobicei prezentă la membrele inferioare, simetrică, bilaterală și se manifestă printr-o senzație de amorțeală a picioarelor, înțepături, furnicături sau durere la acest nivel. Pentru a preveni leziunile picioarelor și accidentele, activitățile cele mai potrivite sunt bicicleta staționară sau înotul.

Neuropatia autonomă

Afectează sistemul nervos central, cu repercusiuni asupra tuturor sistemelor, inclusiv cel digestiv și cardiovascular. Crește semnificativ riscul de ischemie miocardică silențioasă, infarct miocardic sau accidente vasculare cerebrale. Este recomandată evaluarea riscului cardiovascular de către un specialist și, eventual, realizarea unui test de răspuns la efort, înaninte de a începe o activitate sportivă.

Nefropatia diabetică

Prezentă la circa 30% dintre diabetici, se caracterizează prin eliminări de albumină prin urină și o reducere progresivă (inițial reversibilă) a funcției renale. Deși efortul crește tranzitoriu microalbuminuria, acesta influențează pozitiv progresia bolii. Prezența acestei complicații în sine nu impune restricții în ceea ce privește sportul, chiar în stadiile sale avansate.

Retinopatia diabetică

Este principala cauză de cecitate în țările dezvoltate și asociază un risc cardiovascular crescut. Retinopatia diabetică poate avea două forme: non-proliferativă și proliferativă. Cea din urmă asociază un risc crescut pentru funcția vizuală. De aceea, în prezența retinopatiei proliferative, se recomandă evitarea sporturilor care cresc tensiunea arterială și presiunea intraoculară, precum cele de intensitate crescută, care implică sărituri, antrenamentele cu greutăți mari.