Intervenţia psihologică în amputarea membrelor
O problemă relevantă pentru domeniul Psihologiei Sănătăţii Clinice este amputarea. Aceasta se referă la înlaturarea pe cale chirurgicală a unui membru al corpului sau unui segment de membru. Consecinţele fizice şi psihice ale amputarii sunt dramatice, şi în majoritatea cazurilor au un impact profund asupra pacientilor, afectandu-le radical tot restul vieţii. Pacienţii, în primul rând sunt nevoiţi să se acomodeze ţi să facă faţă senzaţiei de pierdere a membrului amputat, apoi să se adapteze pierderii funcţiei membrului amputat, dar şi să se acomodeze cu noua imagine corporală şi cu percepţia altor oameni. La fel bărbaţii, ca şi femeile, sunt afectaţi în aceeaşi măsură, indiferent de vârsta, clasă socială, rasă sau religie.
În cele ce urmează, voi discuta mecanismele prin care această problemă influenţează sănătatea psihica şi fizică, complicaţiile bolii dar şi despre recuperarea în urma intervenţiei.
Cei mai importanţi factori cognitivi cu rol predictiv pentru durerea postoperatorie sunt expectanţele, catastrofarea durerii, autoeficacitatea şi copingul cu durerea. Expectanţele sunt factori cognitivi cu influenţă asupra producerii comportamentelor. Catastrofarea durerii are trei componente: gândurile obsesive legate de durere, considerarea durerii ca fiind foarte intensă, insuportabilă, şi faptul că nimic nu o poate ameliora – ea fiind, în consecinţă, mereu prezentă, iar acest lucru o face groaznică.
Pentru pacient, la început apare negarea în care nu poate conţtientiza pierderea integritatăţii corporale. Aceasta apare ca răspuns la şocul iniţial în care viaţa îi este afectată în profunzimea ei. Apoi, pentru a stăpâni sentimentele de confuzie generate de întrebari precum „Cine sînt eu?, De ce mi s-a întâmplat tocmai mie? Ce se întâmpla cu viaţa mea? Voi putea face faţă acestei noi vieţi?” individul îşi ascunde trăirile, şi astfel, ascunzându-şi durerea de cei din jur se afundă în depresie, ori se refugiază în muncă, alcool sau droguri. În această situaţie, abuzul de substanţe joacă un rol important în prezicerea rezultatelor şi recuperarea pacientului. Mai rău, din cauza neacceptării necesităţii schimbării stilului de viaţă sau din cauza durerii, intervine şi dorinţa de suicid. Pentru ameliorarea acestor simptome trebuie să se intervină la tratament suplimentar cu antidepresive sau consiliere pentru a îmbunătăţi capacitatea persoanei în cauză de a trăi cu un membru amputat.
Succesul reabilitării depinde de o serie de factori, printre care: nivelul şi tipul amputării, tipul şi gradul handicapului rezultat, starea generală de sănătate a pacientului, şi bineînţeles de sprijinul familiei şi societăţii. S-a studiat şi demonstrat faptul că reprimarea emoţiilor negative şi negarea traumei de către persoanele care nu dispun de un nivel de coping pentru a face faţă acestei pierderi pe termen lung a fost asociat cu niveluri ridicate de depresie, anxietate şi ostilitate, (Livneh et al., 1999) .
Pentru că recuperarea postoperatorie să aibă rezultatele dorite este necesar să existe concordanţă între reprezentarea mentală a pacientului şi cea a persoanei care îl îngrijeşte şi ambii să aibă scopuri concordante şi adaptative. Este important, de pildă, ca persoana care îngrijeşte să nu fie nici insuficient, nici peste masură de implicată în recuperarea pacientului, astfel încât să-l agaseze.
Rolul unui neuropsiholog ca parte dintr-o echipă interdisciplinară de tratament este de a determina gradul în care durerea antrenează o perturbare de somn, modificări în sexualitate, relaţiile sociale şi modificări de personalitate, cum ar fi iritabilitate, depresie, anxietate. Aceste simptome s-au dovedit a provoca o creştere a durerii. În aceste situaţii există tratamente specifice care pot fi utilizate concomitent cu medicamentele şi managementul medical ar oferi un mai bun control al durerii.
Pentru a întinde o mana de ajutor în aceste situaţii, trebuie să învăţăam pacienţii a-şi administra anumite tehnici de relaxare, precum trainingul autogen, concentrarea pe respiratie, relaxarea musculară progresivă; un efect semnificativ în controlarea durerii fizice o are tehnica de disociere care se foloseste în stare de relaxare sau de hipnoză – pentru aceasta se dau sugestii cu scopul de a crea o barieră între pacient şi durerea lui. Tehnica hipnozei se poate utiliza şi ca sugerare directă a analgeziei – care deja şi-a dovedit eficienţa. Pe langă acestea mai poate fi utilizată şi tehnica de distragere a resurselor cognitive – aici, pacientul are de realizat diverse sarcini comportamentale pentru distragerea atenţiei.
Psihoterapeutul trebuie să lucreze cu pacientul pentru a-i dezvolta mecanismele de coping în vederea acceptării realităţii care depinde foarte mult de personalitatea fiecaruia şi, foarte important, de susţinerea familiei a prietenilor şi a societăţii. Încrederea partenerului de viaţă în abilitatile persoanei cu acest handicap de a face faţă situaţiei influenţează mult starea pacientului. Copingul prin evitare poate implica comportamente dăunătoare, ca şi gânduri şi emoţii negative privind trauma şi împiedică eforturile pentru un coping mai eficient. O alta strategie de coping dezadaptativă este faptul că mulţi pacienţi care au dureri îşi reduc foarte mult mişcările fizice, cu scopul de a controla durerea – ceea ce este contrar recomandarilor specialiştilor, mai ales că exercitiul fizic îmbunătăţeşte strategiile de management al durerii.
Autoreglarea individuală include activităţi cognitive şi comportamentale prin care pacientul influenţează cursul recuperării postoperatorii. El îşi formează o reprezentare internă a problemei operaţiei. Această reprezentare are o componentă obiectivă şi una subiectivă. Reprezentarea obiectivă include percepţia pacientului asupra faptelor în legătură cu experienţa chirurgicală, iar cea subiectivă este răspunsul emoţional al pacientului la reprezentarea obiectivă.
În faţa pericolului, pacientul face o evaluare; dacă din această evaluare pericolul rezultă a fi mai mare decât resursele lui de coping, atunci el experienţiază stresul. Coping este de două feluri: cel focalizat pe emoţie şi cel focalizat pe problemă. Copingul centrat pe problemă presupune eforturi de a face faţă elementelor obiective ale situaţiei; acesta include comportamente care ajută în recuperarea fizică şi reduc probabilitatea complicaţiilor (exerciţii fizice, tehnici de respiraţie, revenirea treptată la viaţa cotidiană şi reasumarea rolurilor sociale, familiale si ocupaţionale) . Copingul focalizat pe emoţie se referă la reducerea stresului şi al altor reacţii subiective. Preoperator, acesta poate include controlul anxietăţii anticipatorii şi a distresului. Imediat după operaţie, acesta poate presupune folosirea metodelor cognitiv-comportamentale pentru diminuarea suferinţei şi încurajarea acceptării emoţionale a limitărilor fizice şi sociale în urma amputării membrului respectiv.
Cum oamenii se simt, cred, se comportă, dar mai ales ce atitudine adoptă este de mare importanţă pentru modul în care aceştia trăiesc după o astfel de intervenţie chirurgicală.
Bibliografie
1.Desmond, D.M., & MacLachlan, M. (2005) . Coping strategies as predictors of psychosocial adaptation in a sample of elderly veterans with acquired lower limb amputations. Social Science & Medicine. 62 (2006) 208–216
2.Ghaya G. Bhuvaneswar, M.D.; Lucy A. Epstein, M.D.; and Theodore A. Stern, M.D., Reactions to Amputations Recognition and Treatment p. 304-306
3.Houghton, A.D., Taylor, P.R., Thurlow, S., Rootes, E., & McColl, J. (1992) . Success rates for rehabilitation of vascular amputees: implications for preoperative assessments and amputation level. British Journal of Surgery. 79 (8) : 753-755
4.Livneh, H., Antonak, R.F., & Gerhardt, J. (1999) . Psychosocial adaptation to amputation: the role of sociodemographic variables, disability-related factors, and coping strategies. International Journal of Rehabilitation Research 22, 21-31
5.Marele dicţionar al Psihologiei, Bucureşti, Editura Trei, 2006.
6.Mironiuc Aurel Ioan, Ischemia critica aterosclerotica a membrelor inferioare – ghid de diagnostic si tratament, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2010
7.Parkes, C.M., & Napier, M.M. (1970) . Psychiatric sequelae of amputation. British Journal of Hospital Medicine. 7: 610-614
8.Parkes, C.M. (1975) . Psycho-social Transitions: Comparison between Reactions to Loss of Limb and Loss of a Spouse. British Journal of Psychiatry. 127, 204-210