Disjuncția acromioclaviculară
Disjuncția acromioclaviculară se produce în general prin căderea directă pe umăr, cu lezarea ligamentelor acromioclaviculare (AC) +/- coracoclaviculare (CC) și este mai frecventă la bărbații tineri, implicați în activități sportive. Ligamentele acromioclaviculare sunt implicate în menținerea stabilității orizontale, în timp ce ligamentele coracoclaviculare sunt implicate în stabilitatea verticală a articulației.
Pacienții se prezintă cu durere la nivelul regiunii superioare a umărului și, în funcție de gradul de lezare a ligamentelor, aceasta poate fi asociată cu percepția unui „clic” sau cu senzația de separare a membrului superior de trunchi.
Clasificarea disjuncției acromioclaviculare
Cel mai frecvent utilizată clasificare a disjuncției acromioclaviculare este cea propusă de Rockwood în 1998, care însă nu se corelează fidel cu simptomatologia, putând astfel conduce la decizii terapeutice eronate:
- Tipul I – fără instabilitate AC, entorsă a ligamentelor AC și ligamente CC normale;
- Tipul II – instabilitate anteroposterioară, ligamente AC rupte și entorsa ligamentelor CC, elevarea claviculei laterale <25%;
- Tipul III – instabilitate anteroposterioară și superoinferioară, ligamente AC și CC rupte, cu elevarea claviculei laterale între 25-100%; disjuncția este reductibilă pasiv;
- Tipul IV – claviculă deplasată posterior în mușchiul trapez, ligamente AC și CC rupte;
- Tipul V – instabilitate anteroposterioară și superoinferioară, ligamente AC și CC rupte, elevarea claviculei între 100-300%; disjuncția este ireductibilă pasiv;
- Tipul VI – claviculă deplasată inferior, sub coracoidă.
Citiți continuarea articolului:
https://www.arcadiamedical.ro/medinfo/disjunctia-acromioclaviculara