"Vorbirea despre probleme, creeaza probleme. Vorbirea despre solutii creeaza solutii" (Steve de Shazer).
ROmedic Cabinete medicale Bucuresti Cabinete Psihoterapie Psihoterapie Bucuresti

Urmările COVID în plan emoțional

Autor: Nica Cristina

Acesta NU este un articol din domeniul știrilor „incredibile”, „halucinante”, „lacrimogene”, ”paralizante”, sau ”șoc și groază” care să încurajeze cititorii pentru rating.

Este un articol, ușor de parcurs, despre ce a lăsat 2 ani de pandemie în sufletele și viețile noastre, un subiect mult prea puțin dezbătut. Nu este despre a plasa vina pe ceva sau cineva, ci despre a discuta despre o situație de fapt.

Vă mai amintiți martie-aprilie 2020? Și lunile care au urmat apoi?

Auzeam de n ori cuvântul restricții, stare de alertă, stare de urgență. Masca, bat-o vina, devenise un accesoriu obligatoriu și un motiv de amenzi. Au fost aproximativ 730 de zile în care nu am mai putut respira liber. Magazinele și-au tras obloanele. Ieșeam din casă doar în baza unei declarații, cu o motivație puternică. Străzile erau pustii, nici țipenie de om. Patrulau mașini de poliție pentru a verifica respectarea restricțiilor în vigoare. Alimentele? Și aici era o problemă... de multe ori găseam rafturile goale la anumite produse. Să nu mai vorbim despre coșurile de cumpărături exagerat de pline astfel încât să avem provizii pe termen cât mai lung. Am cumpărat compulsiv și nu ne-am gestionat eficient banii. Școala online...atât de mult timp petrecut în fața unui ecran. Desigur nu toți aveam abilități de utilizare a calculatorului și nu gestionam corespunzător toate problemele tehnice apărute. Sau, ne lipsea, pur și simplu, conexiunea la internet. Calitatea informațiilor predate a fost afectată căci nu, nu putem pune semnul egal între școala în format fizic și cea online. Ce imagine, ce experiențe...

Îmi amintesc că rula un spot la radio prezentat cu o voce extrem de gravă care anunța decesul unui număr mare de persoane pe minut! Nu făcea decât să semene mai multă teamă peste ceea ce era deja. Făcusem un calcul la momentul respectiv și, conform știrii, numărul deceselor în România ar fi trebuit să fie în jur de un milion de oameni. Apoi, am citit statisticile oficiale. Numărul era complet diferit: 49.500 decese. Pentru ce această dezinformare într-un context greu de dus oricum?

A fost anevoios să ne păstrăm un echilibru. Parcă toate experiențele noastre frumoase, trăite până în pandemie, au fost închise într-un sertar. Optimismul? Dificil de păstrat când eram inundați pe orice canal de comunicare, cu știri negative, tragice, care ne afectau emoțional și fizic. Oare chiar nu se mai întâmpla nimic pozitiv care să ne mai mângâie sufletul, să ne dea putere și speranță că, printre atâtea nenorociri, undeva în lume, se mai întâmplă și ceva bun?

Vroiam, poate, să ne punem pe pauză toate frământările negative, să ne mai relaxăm la un film, însă, ce să vezi, și acolo personajele purtau măști și se vorbea despre Covid.

Numai moarte, stări de urgență, bilanțul celor internați la ATI....

La nivelul trăirilor și emoțiilor, lucrurile sunt simplu de descris:

* Toți am simțit teamă generală, panică, nesiguranță, anxietate, durere, izolare.

* Unii dintre noi ne-am confruntat cu pierderea unei persoane dragi. A fost cu atât mai dureros cu cât nu reușeam să primim vești despre persoana internată, nu puteam să îi fim aproape, să ne încheiem relația, să ne luăm „la revedere”, să realizăm obiceiurile creștinești așa cum am fost obișnuiți.

* Unii dintre noi au rămas fără loc de muncă, alții au ajuns la faliment pierzându-și sursa de venit pentru a-și câștiga traiul.

*Ne-am pierdut eficiența și randamentul în muncă, fie că vorbim despre un job, activitatea de învățare (la școală, liceu, facultate) sau banalele treburi gospodărești.

*Ne-am pierdut libertatea fizică, libertatea în decizii și simțul că drepturile ne sunt protejate.

* Am trăit teama despărțirii de familie în context de izolare individuală și sentimentul neputinței.

* Am pierdut comunicarea directă și socializarea. Acum abilitățile noastre de comunicare sunt afectate, nu mai știm să păstrăm un conctat vizual când discutăm cu cineva, nu mai avem răbdare să mai ascultăm, transmitem mesaje mai mult agresive. În public, ne purtăm haotic, dezorganizați, adresăm cu ușurință injurii, ne-am pierdut bunul simț, parcă totul e o luptă.

*Am început să ne purtăm din ce în ce mai antisocial, ne-am pierdut simțul civic, decât să dăm o mână de ajutor (care nu implică costuri), mergem nepăsători mai departe.

* În rândul elevilor, comportamentul deviant a crescut, la fel și bullyingul șă tentativele de suicid.

* Ne-am pierdut abilitățile de concentrare și atenție, motivația pentru a realiza lucruri, nu mai vedem rostul învățării.

* Am devenit irascibili, nervoși, ranchiunoși, triști sub o mască de „totul e bine”. Nu ne mai bucură mai nimic, avem așteptări prea mari, dezamăgiri, vrem mai mult, ne implicăm mai puțin. Ne-am construit pilonii unei stări depresive.

* Nu mai avem abilitatea de a ne informa corespunzător, de a discerne o știre apropiată realității de una cu conținut ridicat de exagerare.

* Nu mai luptăm pentru drepturile și visurile noastre, așteptăm ca alții să ne rezolve din probleme.

* Nu ne-am putut rezolva alte probleme de sănătate, iar acest lucru a generat complicații (în unele cazuri), costuri ridicate de tratament și creșterea gradului de teamă, anxietate și stres.

Acesta este un semnal de alarmă! Să facem cât putem de mult pentru a ne repara și a ne umple rezervele cu energie și resurse pozitive!

Fac un apel către colegii psihologi/ psihoterapeuți: creați programe, ateliere, grupuri suport, popularizați-le, păstrați tarife accesibile astfel încât să dăm o mână de ajutor cât mai multor oameni.

Oricât de puțin faci, pentru tine, tot e mai bine decât să nu faci nimic și să continui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!

Să-ți fie bine!

 
Programare