Obsesia
Autor: Dr. Sarpe Marcel
Ideea obsesivă este un gând ce apare aparent spontan, imprevizibil, intruziv, nedorit şi care se impune irezistibil voinţei subiectului; are un caracter constant şi repetitiv; este trăită ca o stare neplăcută, parazitară, iraţională, ce bruiază demersurile gândirii, scăzându-i eficienţa; este trăită ca un corp străin, persoana îşi doreşte şi încearcă să scape de ea dar este totuşi admisă ca fiind proprie (pacientul nu crede că vine de la altcineva ca în cazul altor tulburări). Este considerată de subiect ca semn de funcţionare anormală a propriului psihic (conştiinţa bolii este prezentă ), fapt care face pacientul să solicite ajutor pentru vindecare. Atitudinea mentală faţă de ideea obsesivă este de luptă pentru "extirparea" ei, dar această luptă este ineficientă.
Cuvântul obsesie vine din latinescul "obsessio" - asediu. Aceasta exprimă cel mai corect şi succint sentimentul pe care îl are subiectul care are o idee obsesivă: acela că este asediat de acest gând nedorit, conşientizat ca fiind iraţional dar în acelaşi timp imposibil de extras din gândirea sa.
Iniţial am dorit să intitulăm acest articol: "Obsesia - între normalitate şi boală", dar prin definiţie nu putem încadra ideea obsesivă în cadrul unui proces psihic normal (respectând variaţiunile extrem de largi şi subiective ale normalului). Există însă numeroase situaţii în care persoane fără o tulburare psihică ce necesită tratament prezintă idei obsesive, care nu le afectează neapărat funcţionalitatea şi nu provoacă o suferinţă semnificativă. Câte persoane, de exemplu, nu sunt afectate într-o perioadă în care televiziunea şi media în general tratează în mod excesiv subiecte precum cutremurele, eventuale atacuri teroriste sau diferitele forme de gripă (aviară, porcină etc.)?
Şi de asemenea, de multe ori suntem afectaţi de idei obsesive, legate de exemplu de boală, când ne "obsedează", ca urmare a unor simptome fizice pe care le avem, gândul unei afecţiuni severe!
Sunt chiar unii autori care consideră că dragostea, iubirea, reprezintă de fapt un sindrom obsesiv, având ca şi obiect persoana iubită! Există chiar studii care arată că modificările chimice de la nivelul creierului sunt asemănătoare în tulburările obsesive cu modificările chimice pe care le are o persoană îndrăgostită.
Menţionăm că, deşi această perspectivă ni se pare una exagerată, sunt descrise totuşi situaţii în care iubirea se transformă în boală, aşa numita Tulburare obsesivă de dragoste (Obsessive love disorder), când subiectul este pur şi simplu obsedat de persoana iubită şi aceste situaţii pot duce la hărţuire (stalking), sinucidere, viol sau chiar crimă.
Pentru a înţelege însă importanţa în patologie şi din punct de vedere al tratamentului ideii obsesive, trebuie să facem diferenţa între aceasta şi ideea prevalentă. Astfel dacă seara, la culcare, după ce ai urmărit un film care te-a captivat şi ţi-a ridicat o mulţime de întrebări, nu reuşeşti să adormi deoarece te tot gândeşti la acel film, înseamnă că ai o idee prevalentă, un gând pe care îl accepţi aşa cum vine, ai vrea să te culci dar în acelaşi timp vrei să te gândeşti şi la film. Când însă gândul vine deşi nu doreşti să se întîmple asta, realizezi că este al tău, încerci să scapi de acest gând dar el te asediază în continuare, atunci ai o idee obsesivă.
Obsesia provoacă anxietate subiectului (frică, teamă, nelinişte interioară), atât prin faptul că nu poate scăpa de ea cât şi prin componenta negativă pe care o aduce de obicei obsesia (sunt murdar - o să mă îmbolnăvesc, sunt bolnav - o să mor, copilul este afară - o să păţească ceva rău, am uitat apa pornită - voi face inundaţie, am lăsat focul aprins - va fi incendiu, etc..).
O altă componentă importantă din cadrul afecţiunilor obsesive este compulsia. Aceasta reprezintă actele, ritualurile, gesturile pe care le face pacientul cu obsesie pentru a scăpa de anxietatea şi tensiunea pe care o resimte. Deoarece pacientul nu poate alunga ideea obsesivă din propria gândire, îşi stabileşte unele ritualuri (de exemplu numără în gând până la 100, închide şi deschide lumina de 10 ori, se încheie la cămaşă într-o anumită ordine, etc..) sau face anumite acte (se spală pe mâini excesiv, verifică apa sau focul frecvent, etc..) toate cu scopul de a reduce anxietatea pe care o provoacă ideea obsesivă. Subiectul reuşeşte astfel să se liniştească, dar din păcate doar pentru scurt timp, până reapare obsesia.
În patologie sunt descrise mai multe afecţiuni în care ideea obsesivă reprezintă elementul principal sau una dintre componentele importante ce intervin în evoluţia afecţiunii. Dintre acestea mai importante sunt Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă (sau personalitatea anancastă) şi Tulburarea obsesiv-compulsivă.
Pacienţii cu Tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă sunt perfecţionişti, extrem de ordonaţi, perseverenţi, încăpăţânaţi şi nehotărâţi.
Caracteristicile principale sunt perfecţionismul şi inflexibilitatea, caracteristici care sunt întâlnite în tot comportamentul persoanei, în toate domeniile de activitate, în viaţa personală şi la serviciu. Sunt extrem de atenţi la detalii, discursul lor este extrem de dezvoltat şi minuţios, sunt serioşi şi nu prea au simţul umorului, sunt preocupaţi de reguli şi de atingerea perfecţiunii. Regulile trebuie să fie urmate minuţios, nu sunt toleranţi. Sunt capabili să muncească mult, atât timp cât munca lor presupune mai mult rutină, fără schimbări la care nu se pot adapta. Din păcate insistă ca şi cei din jur să se conformeze regulilor şi principiilor stricte pe care le adoptă şi la care nu pot accepta să renunţe. Deoarece le este frică să nu greşească sunt nehotărâţi şi stau mult să se gândească înainte de a lua o decizie. Pot să îşi întemeieze o familie, dar în general nu au mulţi prieteni, tocmai pentru că sunt rigizi, pretenţioşi şi dificili.
Tulburările de personalite (firea omului) sunt în general dificil de tratat, iar tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă nu face excepţie. Este adevărat că firea omului nu se schimbă şi se pare că tratamentul medicamentos nu poate face mare lucru, decât cel mult să reducă simptomele, de exemplu anxietatea, care apar la astfel de personalităţi. Psihoterapia şi în special psihoterapiile de lungă durată (ani de zile), pot face aceste personalităţi să se adapteze mai bine în societate, dar pot cel mult cizela unele dintre trăsăturile de caracter, fără modificări semnificative de fond.
Există însă numeroase situaţii în care subiectul prezintă trăsături de personalitate accentuate din spectrul tulburării de personalitate anancaste, fără să îndeplinească neapărat toate criteriile pentru stabilirea diagnosticului de Tulburare de personalitate. Mulţi suntem perfecţionişti, credem că lucrurile trebuie făcute doar într-un anumit fel, cel "corect", că în casă trebuie să fie curat sau că nu trebuie să lăsăm copiii să se atingă de vreun obiect posibil contaminat. Asta nu înseamnă că toţi suntem personalităţi obsesiv-compulsive, ci că avem trăsături de caracter din acest spectru. Uneori aceste persoane sunt denumite şi "maniaci" - specificăm că acest termen are cu totul alt înţeles în popor decât termenul psihiatric de "maniacal" din Manie, care reprezintă o afecţiune psihică caracterizată de veselie excesivă, euforică, senzaţie de energie crescută, nevoie de somn scăzută, logoree (vorbă multă), etc.
Tulburarea obsesiv-compulsivă este o afecţiune psihică extrem de debilitantă, care afectează uneori chiar sever funcţionalitatea pacienţilor şi care se caracterizează prin prezenţa unor idei, gânduri obsesive, însoţite sau nu de compulsii (75% dintre pacienţi au şi compulsii), ritualuri. Tulburarea debutează de obicei în jurul vârstei de 20 de ani. Obsesile şi compulsiile sunt consumatoare de timp iar pacienţii pierd cel puţin o oră pe zi gândindu-se la aceste obsesii sau realizând actele compulsive. Cea mai frecventă obsesie este cea de contaminare, iar compulsia corespunzătoare este spălatul excesiv pe mâini (amintim din nou, pentru cel puţin o oră pe zi). Este de asemenea frecventă obsesia verificărilor ("am uitat focul aprins" - cu compulsia de a merge şi a verifica aragazul, cel puţin o oră pe zi!). Obsesia produce anxietate, actul compulsiv (verificatul aragazului) reduce pentru scurt timp anxietatea. Subiectul realizează că obsesia este excesivă şi iraţională, dar nu o poate controla.
Alte idei obsesive extrem de anxiogene (care provoacă mare nelinişte interioară) sunt ideile iraţionale că subiectul ar putea să facă un rău unei persoane apropiate (de exemplu mama să îşi rănească copilul), sau cu caracter sexual inacceptabil. Acest gând este privit de pacient ca unul grotesc, pacientul se învinovăţeşte că are un astfel de gând şi poate de exemplu merge să se confeseze preotului sau chiar la poliţie. Uneori persoana poate să înceapă să ascundă cuţitele din casa, deoarece vederea lor îi poate declanşa apariţia ideii obsesive, că ar putea să rănească pe cineva.
Există situaţii când pacienţii cer celor din jur chiar să îi lege, crezând că pot ceda acestor gânduri şi pot face rău persoanelor iubite (de exemplu noaptea). Menţionăm că dacă diagnosticul este într-adevăr cel de tulburare obsesiv- compulsivă, iar ideea este una real obsesivă, atunci pacientul nu va ceda acestei idei care, mai mult, i se pare absolut inacceptabilă şi contravine total principiilor morale de bază ale pacientului.
Tulburarea obsesiv compulsivă este întâlnită la aproximativ 3% din populaţia generală (unele statistici merg până la 10% din populaţie), ceea ce o face una dintre cele mai frecvente afecţiuni psihice (pe locul 4, după fobii, tulburări legate de consumul de substanţe şi tulburarea depresivă). Cu toate acestea diagnosticarea este mult mai rară iar întârzierea de la debutul bolii până la diagnosticare este de 5-10 ani în ţările dezvoltate (iar la noi probabil mult mai mult). De ce se întâmplă aşa, mai ales dacă avem în vedere cât de disconfortantă este afecţiunea pentru pacient şi cât de mult poate să îi afecteze funcţionarea şi viaţa de zi cu zi?
Răspunsul stă în ruşinea şi vinovăţia pe care o resimt pacienţii, nejustificate de altfel, legate de aceste idei obsesive care nu au logică, sunt resimţite ca iraţionale, şi câteodată sunt total împotriva principiilor morale ale pacientului. Aceasta împreună cu limitatele informaţii pe care le are populaţia generală despre această afecţiune, face ca pacienţii să ajungă foarte târziu sau poate niciodată la psihiatru.
O dovadă în plus este faptul că mediatizarea afecţiunii prin diferite metode (inclusiv prin unele cunoscute producţii hollywoodiene, precum "As good as it gets" , "Matchstick man", şi Monk, filme care au în prim plan personaje care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă şi pe care le recomandăm cel puţin pentru informare, dacă nu şi pentru calitatea şi umorul peliculelor) a făcut ca în ţările dezvoltate şi în special în Statele Unite ale Americii, diagnosticarea acestei afecţiuni să fie făcută mult mai devreme.
Pacienţii cu tulburare obsesiv-compulsivă beneficiază de tratament medicamentos şi de tratament psihoterapeutic, o treime dintre ei cu îmbunătăţire semnificativă a simptomatologiei iar altă treime cu îmbunătăţire parţială.
În situaţiile severe pacienţii pot asocia simptome depresive şi chiar ideaţie suicidară.
Toate acestea fac ca necesitatea diagnosticării şi a tratamentului precoce să fie foarte importante, iar pentru aceasta informarea populaţiei cu privire la această afecţiune este cu atât mai importantă, astfel că ne folosim şi de această ocazie pentru a face acest lucru, şi pentru a recomanda tuturor să consulte cât mai repede un psihiatru în situaţia în care prezintă astfel de simptome.
Cuvântul obsesie vine din latinescul "obsessio" - asediu. Aceasta exprimă cel mai corect şi succint sentimentul pe care îl are subiectul care are o idee obsesivă: acela că este asediat de acest gând nedorit, conşientizat ca fiind iraţional dar în acelaşi timp imposibil de extras din gândirea sa.
Iniţial am dorit să intitulăm acest articol: "Obsesia - între normalitate şi boală", dar prin definiţie nu putem încadra ideea obsesivă în cadrul unui proces psihic normal (respectând variaţiunile extrem de largi şi subiective ale normalului). Există însă numeroase situaţii în care persoane fără o tulburare psihică ce necesită tratament prezintă idei obsesive, care nu le afectează neapărat funcţionalitatea şi nu provoacă o suferinţă semnificativă. Câte persoane, de exemplu, nu sunt afectate într-o perioadă în care televiziunea şi media în general tratează în mod excesiv subiecte precum cutremurele, eventuale atacuri teroriste sau diferitele forme de gripă (aviară, porcină etc.)?
Şi de asemenea, de multe ori suntem afectaţi de idei obsesive, legate de exemplu de boală, când ne "obsedează", ca urmare a unor simptome fizice pe care le avem, gândul unei afecţiuni severe!
Sunt chiar unii autori care consideră că dragostea, iubirea, reprezintă de fapt un sindrom obsesiv, având ca şi obiect persoana iubită! Există chiar studii care arată că modificările chimice de la nivelul creierului sunt asemănătoare în tulburările obsesive cu modificările chimice pe care le are o persoană îndrăgostită.
Menţionăm că, deşi această perspectivă ni se pare una exagerată, sunt descrise totuşi situaţii în care iubirea se transformă în boală, aşa numita Tulburare obsesivă de dragoste (Obsessive love disorder), când subiectul este pur şi simplu obsedat de persoana iubită şi aceste situaţii pot duce la hărţuire (stalking), sinucidere, viol sau chiar crimă.
Pentru a înţelege însă importanţa în patologie şi din punct de vedere al tratamentului ideii obsesive, trebuie să facem diferenţa între aceasta şi ideea prevalentă. Astfel dacă seara, la culcare, după ce ai urmărit un film care te-a captivat şi ţi-a ridicat o mulţime de întrebări, nu reuşeşti să adormi deoarece te tot gândeşti la acel film, înseamnă că ai o idee prevalentă, un gând pe care îl accepţi aşa cum vine, ai vrea să te culci dar în acelaşi timp vrei să te gândeşti şi la film. Când însă gândul vine deşi nu doreşti să se întîmple asta, realizezi că este al tău, încerci să scapi de acest gând dar el te asediază în continuare, atunci ai o idee obsesivă.
Obsesia provoacă anxietate subiectului (frică, teamă, nelinişte interioară), atât prin faptul că nu poate scăpa de ea cât şi prin componenta negativă pe care o aduce de obicei obsesia (sunt murdar - o să mă îmbolnăvesc, sunt bolnav - o să mor, copilul este afară - o să păţească ceva rău, am uitat apa pornită - voi face inundaţie, am lăsat focul aprins - va fi incendiu, etc..).
O altă componentă importantă din cadrul afecţiunilor obsesive este compulsia. Aceasta reprezintă actele, ritualurile, gesturile pe care le face pacientul cu obsesie pentru a scăpa de anxietatea şi tensiunea pe care o resimte. Deoarece pacientul nu poate alunga ideea obsesivă din propria gândire, îşi stabileşte unele ritualuri (de exemplu numără în gând până la 100, închide şi deschide lumina de 10 ori, se încheie la cămaşă într-o anumită ordine, etc..) sau face anumite acte (se spală pe mâini excesiv, verifică apa sau focul frecvent, etc..) toate cu scopul de a reduce anxietatea pe care o provoacă ideea obsesivă. Subiectul reuşeşte astfel să se liniştească, dar din păcate doar pentru scurt timp, până reapare obsesia.
În patologie sunt descrise mai multe afecţiuni în care ideea obsesivă reprezintă elementul principal sau una dintre componentele importante ce intervin în evoluţia afecţiunii. Dintre acestea mai importante sunt Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă (sau personalitatea anancastă) şi Tulburarea obsesiv-compulsivă.
Pacienţii cu Tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă sunt perfecţionişti, extrem de ordonaţi, perseverenţi, încăpăţânaţi şi nehotărâţi.
Caracteristicile principale sunt perfecţionismul şi inflexibilitatea, caracteristici care sunt întâlnite în tot comportamentul persoanei, în toate domeniile de activitate, în viaţa personală şi la serviciu. Sunt extrem de atenţi la detalii, discursul lor este extrem de dezvoltat şi minuţios, sunt serioşi şi nu prea au simţul umorului, sunt preocupaţi de reguli şi de atingerea perfecţiunii. Regulile trebuie să fie urmate minuţios, nu sunt toleranţi. Sunt capabili să muncească mult, atât timp cât munca lor presupune mai mult rutină, fără schimbări la care nu se pot adapta. Din păcate insistă ca şi cei din jur să se conformeze regulilor şi principiilor stricte pe care le adoptă şi la care nu pot accepta să renunţe. Deoarece le este frică să nu greşească sunt nehotărâţi şi stau mult să se gândească înainte de a lua o decizie. Pot să îşi întemeieze o familie, dar în general nu au mulţi prieteni, tocmai pentru că sunt rigizi, pretenţioşi şi dificili.
Tulburările de personalite (firea omului) sunt în general dificil de tratat, iar tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă nu face excepţie. Este adevărat că firea omului nu se schimbă şi se pare că tratamentul medicamentos nu poate face mare lucru, decât cel mult să reducă simptomele, de exemplu anxietatea, care apar la astfel de personalităţi. Psihoterapia şi în special psihoterapiile de lungă durată (ani de zile), pot face aceste personalităţi să se adapteze mai bine în societate, dar pot cel mult cizela unele dintre trăsăturile de caracter, fără modificări semnificative de fond.
Există însă numeroase situaţii în care subiectul prezintă trăsături de personalitate accentuate din spectrul tulburării de personalitate anancaste, fără să îndeplinească neapărat toate criteriile pentru stabilirea diagnosticului de Tulburare de personalitate. Mulţi suntem perfecţionişti, credem că lucrurile trebuie făcute doar într-un anumit fel, cel "corect", că în casă trebuie să fie curat sau că nu trebuie să lăsăm copiii să se atingă de vreun obiect posibil contaminat. Asta nu înseamnă că toţi suntem personalităţi obsesiv-compulsive, ci că avem trăsături de caracter din acest spectru. Uneori aceste persoane sunt denumite şi "maniaci" - specificăm că acest termen are cu totul alt înţeles în popor decât termenul psihiatric de "maniacal" din Manie, care reprezintă o afecţiune psihică caracterizată de veselie excesivă, euforică, senzaţie de energie crescută, nevoie de somn scăzută, logoree (vorbă multă), etc.
Tulburarea obsesiv-compulsivă este o afecţiune psihică extrem de debilitantă, care afectează uneori chiar sever funcţionalitatea pacienţilor şi care se caracterizează prin prezenţa unor idei, gânduri obsesive, însoţite sau nu de compulsii (75% dintre pacienţi au şi compulsii), ritualuri. Tulburarea debutează de obicei în jurul vârstei de 20 de ani. Obsesile şi compulsiile sunt consumatoare de timp iar pacienţii pierd cel puţin o oră pe zi gândindu-se la aceste obsesii sau realizând actele compulsive. Cea mai frecventă obsesie este cea de contaminare, iar compulsia corespunzătoare este spălatul excesiv pe mâini (amintim din nou, pentru cel puţin o oră pe zi). Este de asemenea frecventă obsesia verificărilor ("am uitat focul aprins" - cu compulsia de a merge şi a verifica aragazul, cel puţin o oră pe zi!). Obsesia produce anxietate, actul compulsiv (verificatul aragazului) reduce pentru scurt timp anxietatea. Subiectul realizează că obsesia este excesivă şi iraţională, dar nu o poate controla.
Alte idei obsesive extrem de anxiogene (care provoacă mare nelinişte interioară) sunt ideile iraţionale că subiectul ar putea să facă un rău unei persoane apropiate (de exemplu mama să îşi rănească copilul), sau cu caracter sexual inacceptabil. Acest gând este privit de pacient ca unul grotesc, pacientul se învinovăţeşte că are un astfel de gând şi poate de exemplu merge să se confeseze preotului sau chiar la poliţie. Uneori persoana poate să înceapă să ascundă cuţitele din casa, deoarece vederea lor îi poate declanşa apariţia ideii obsesive, că ar putea să rănească pe cineva.
Există situaţii când pacienţii cer celor din jur chiar să îi lege, crezând că pot ceda acestor gânduri şi pot face rău persoanelor iubite (de exemplu noaptea). Menţionăm că dacă diagnosticul este într-adevăr cel de tulburare obsesiv- compulsivă, iar ideea este una real obsesivă, atunci pacientul nu va ceda acestei idei care, mai mult, i se pare absolut inacceptabilă şi contravine total principiilor morale de bază ale pacientului.
Tulburarea obsesiv compulsivă este întâlnită la aproximativ 3% din populaţia generală (unele statistici merg până la 10% din populaţie), ceea ce o face una dintre cele mai frecvente afecţiuni psihice (pe locul 4, după fobii, tulburări legate de consumul de substanţe şi tulburarea depresivă). Cu toate acestea diagnosticarea este mult mai rară iar întârzierea de la debutul bolii până la diagnosticare este de 5-10 ani în ţările dezvoltate (iar la noi probabil mult mai mult). De ce se întâmplă aşa, mai ales dacă avem în vedere cât de disconfortantă este afecţiunea pentru pacient şi cât de mult poate să îi afecteze funcţionarea şi viaţa de zi cu zi?
Răspunsul stă în ruşinea şi vinovăţia pe care o resimt pacienţii, nejustificate de altfel, legate de aceste idei obsesive care nu au logică, sunt resimţite ca iraţionale, şi câteodată sunt total împotriva principiilor morale ale pacientului. Aceasta împreună cu limitatele informaţii pe care le are populaţia generală despre această afecţiune, face ca pacienţii să ajungă foarte târziu sau poate niciodată la psihiatru.
O dovadă în plus este faptul că mediatizarea afecţiunii prin diferite metode (inclusiv prin unele cunoscute producţii hollywoodiene, precum "As good as it gets" , "Matchstick man", şi Monk, filme care au în prim plan personaje care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă şi pe care le recomandăm cel puţin pentru informare, dacă nu şi pentru calitatea şi umorul peliculelor) a făcut ca în ţările dezvoltate şi în special în Statele Unite ale Americii, diagnosticarea acestei afecţiuni să fie făcută mult mai devreme.
Pacienţii cu tulburare obsesiv-compulsivă beneficiază de tratament medicamentos şi de tratament psihoterapeutic, o treime dintre ei cu îmbunătăţire semnificativă a simptomatologiei iar altă treime cu îmbunătăţire parţială.
În situaţiile severe pacienţii pot asocia simptome depresive şi chiar ideaţie suicidară.
Toate acestea fac ca necesitatea diagnosticării şi a tratamentului precoce să fie foarte importante, iar pentru aceasta informarea populaţiei cu privire la această afecţiune este cu atât mai importantă, astfel că ne folosim şi de această ocazie pentru a face acest lucru, şi pentru a recomanda tuturor să consulte cât mai repede un psihiatru în situaţia în care prezintă astfel de simptome.