Tulburarea de panică
Autor: Dr. Sarpe Marcel
In urmă cu mai mult de 100 de ani, Charles Darwin descria astfel un atac de frică intensă:
"Inima bate repede şi tare, aşa încât palpită şi se loveşte de coaste; dar nu se ştie dacă ea funcţionează mai eficient, pentru a trimite o cantitate mai mare de sânge tuturor parţilor organismului, pentru că pielea devine instant palidă, ca la începutul leşinului... Faptul că pielea este afectată mai mult, vedem în feluri minunate şi extraordinare, prin faptul că transpiraţia iese imediat din ea. Această transpiraţie este cu atât mai remarcabilă cu cât suprafaţa pielii este rece, şi de aici vine expresia: transpiraţie rece. Părul de pe piele stă de asemenea ridicat, iar muşchii superficiali tremură. Legat de modificarea activităţii inimii, respiraţia este şi ea accelerată. Glandele salivare nu mai funcţionează corespunzator iar gura devine uscată... Unul dintre cele mai marcate simptome este tremorul tuturor muşchilor corpului, şi aceasta se vede prima dată la buze. Din această cauză şi ca urmare a uscăciunii gurii, vocea devine aspră sau se poate bloca... ".
Lucrurile nu s-au schimbat cu nimic de atunci, întrucât corpul omenesc este şi el în mare parte neschimbat faţă de acele vremuri.
Toată lumea simte la un moment dat anxietatea. Aceasta este un semnal de alarmă şi este descrisă ca o senzaţie difuză de frică, tensiune interioară, adesea insoţite de senzaţii fizice, precum palpitaţii, transpiraţie, apăsare în piept, disconfort la stomac, nelinişte, etc.. Aceste simptome sunt foarte variate, în funcţie de individ.
Anxietatea este relativ diferită de frică, prin faptul că aceasta din urmă reprezintă o reacţie normală la un stimul extern, cunoscut şi bine definit. Anxietatea în schimb este un sentiment de frică care apare la un stimul necunoscut sau nedefinit, sau care este în exces faţă de frica pe care ar trebui să o trezească acel stimul.
Astfel, frica sau anxietatea sunt, între anumite limite, mecanisme de apărare ale corpului, care ne pregatesc pentru a face faţă unui posibil sau iminent pericol. Frica determinată de vederea unei maşini care se apropie de noi este cea care ne face să grăbim paşii sau chiar să sărim din faţa acelei maşini.
Problema apare atunci când frica sau anxietatea apar fără ca pericolul să fie real, sau atunci când sunt în exces faţă de ce ar trebui să trezească in noi acel pericol (de exemplu o frică exagerată la vederea unui câine, care nu este agresiv).
Şi în cazul fricii şi în cazul anxietăţii, se descarcă hormoni care pregătesc corpul pentru a face faţă pericolului. Aceşti hormoni (şi vorbim aici în special de adrenalină) fac ca inima să bată mai repede, pentru a duce mai mult sânge oxigenat către muşchi, care să poată să se contracte pentru a ajuta individul să fugă din calea pericolului; pielea se albeşte pentru că sângele nu este necesar în acel moment pentru piele ci pentru muşchi, respiraţia este accelerată pentru a aduce mai mult oxigen în organism, etc.. Toate aceste lucruri sunt necesare în cazul unui pericol real, dar atunci când pericolul nu există de fapt, simptomele devin supărătoare şi însoţesc sentimentul de anxietate.
Astfel apar tulburările de anxietate, unele dintre cele mai frecvente afecţiuni psihice (una din 4 persoane), printre care se numără tulburarea de panică, tulburarea de anxietate generalizată (boala îngrijorărilor), fobiile specifice (fricile iraţionale de animale, de înălţimi, de apă, de a merge cu liftul, de ace, etc..), fobia socială (frica de a vorbi în public, mult mai intensă decât emotivitatea ce apare în mod normal) şi altele.
În toate aceste tulburări apare, mai des sau mai rar, atacul de panică, care reprezintă un complex de simptome, care au ca şi element central o frică intensă, paroxistică, ce durează o anumită perioadă (de obicei până la maxim jumătate de oră, dar durata sa poate varia, iar simptome restante pot persista mult mai mult).
Atacul de panică debutează de obicei brusc şi este însoţit de simptome fizice precum palpitaţii, transpiraţie, tremor, senzaţia de scurtare a respiraţiei, de ştrangulare, de sufocare şi de lipsă de aer, durere sau disconfort în zona pieptului, greaţă sau disconfort abdominal, ameţeală şi vertij, frica de a înnebuni, de a pierde controlul sau de moarte.
Pot apărea toate aceste simptome sau doar unele dintre ele. În general, în funcţie de individ, simptomul principal este senzaţia de lipsă de aer, sufocare, sau cea de palpitaţii sau de durere în piept, interpretate de pacient ca o problemă respiratorie, respectiv o problemă cardiacă. Aceste simptome fiind interpretate ca o problemă de sănătate fizică (respiratorie sau cardiacă), de multe ori pacientul le descrie ca fiind principala acuză, supărare, deşi simptomul principal, cel care îl face pe pacient să vină la spital, este anxietatea sau frica foarte mare, paroxistică de moarte, iar pacientul realizează acest lucru doar atunci când este întrebat : « Aţi intrat în panică ? ».
Aşa cum l-am descris, atacul de panică a fost probabil resimţit de marea majoritate a oamenilor, într-o situaţie sau alta. Aunci când suntem, de exemplu, ameninţaţi de către un hoţ cu un cuţit, este foarte probabil ca mulţi dintre noi, mai vulnerabili, să trecem printr-un atac de panică, dar acest lucru nu reprezintă nepărat o stare care necesită tratament, deoarece această situaţie, foarte probabil, nu se va mai repeta vreodată în viaţa acelui individ. La fel, dacă avem fobie de şerpi şi facem un atac de panică atunci când mergem la grădina zoologică şi vedem acest animal, nu trebuie neapărat ca individul să primească tratament. Situaţia se schimbă, probabil, dacă persoana locuieşte într-o zonă în care o astfel de întâlnire este mai probabilă, şi acest lucru poate afecta funcţionarea individului, de exemplu făcându-l pe acesta să nu mai iasă din casă. În această situaţie fobia de şerpi ar trebui rezolvată. La fel, fobia de înălţimi poate fi extrem de debilitantă pentru o persoană care lucrează în construcţii, dar poate să nu reprezinte o problemă pentru un alt individ, care locuieşte şi lucrează la casă.
De asemenea atacul de panică poate aparea în cazul unor afecţiuni fizice, de exemplu în hipertiroidie, sau după consumul de substanţe cu efect la nivelul sistemului nervos (tutun, cafea, alcool, etc.).
Astfel, un atac de panică nu semnifică neapărat şi existenţa unei tulburări psihice care trebuie tratată.
Tulburarea de panică reprezintă asocierea dintre repetate atacuri de panică, însoţite însă obligatoriu de frica sau preocuparea excesivă legată de reapariţia unui nou atac de panică. Persoana este deci preocupată, după ce a trecut prin două sau mai multe atacuri de panică, că ar putea să mai facă un altul, ceea ce îi afectează viaţa, făcându-o de exemplu să meargă la medic foarte des, pentru a se asigura că nu suferă de o afecţiune fizică şi să evite situaţiile în care ar putea suferi un atac de panică.
Pacienţii care suferă de tulbuare de panică sunt întâlniţi frecvent în serviciul de urgenţă, la cabinetul de cardiologie, endocrinologie, interne şi altele, mult înainte de a ajunge să consulte un psihiatru, iar acest lucru se întâmplă, probabil, cu atât mai mult în România, unde persoanele care suferă de afecţiuni psihice sunt stigmatizate de societate, şi din păcate, de către ei înşişi. Se consideră că este o ruşine să ajungi să ceri ajutorul unui medic psihiatru, considerându-se pe de-o parte un semn de slăbiciune, dar şi de degradare. Din păcate, aceşti pacienţi aleg în acest fel să sufere în continuare.
După ce au apelat în nenumărate rânduri la ajutorul serviciului de urgenţă şi după ce li s-a repetat de mai mult ori: "Nu ai nimic, termin-o cu prostiile şi du-te acasă!" , aceşti pacienţi ajung într-un final la psihiatru şi află spre surprinderea lor că de fapt au ceva, si ca acel ceva se numeşte Tulburare de panică (spre norocul lor, nu au o afecţiune fizică, iar tulburarea psihică de care suferă poate fi tratată). Acest moment este unul extrem de reconfortant pentru pacient, el simte în sfârşit că există o persoană (specialistul psihiatru) care înţelege că suferinţa sa este reală, chiar dacă ea nu este explicată de o afecţiune fizică.
Nu vrem să minimalizăm aici importanţa afecţiunilor fizice. Numeroase afecţiuni cardiologice, endocrinologice, etc., se pot manifesta cu simptome asemănătoare celor întâlnite în atacurile de panică, sau chiar cu atacuri de panică propriu zise. De aceea diagnosticul psihiatric se stabileşte în majoritatea cazurilor prin excludere, după ce cardiologul sau alt specialist au exclus o afecţiune fizică, a simptomelor de altfel foarte reale pe care le resimte pacientul, dar care sunt determinate de o afecţiune psihică.
Subliniem de asemenea că existenţa unei afecţiuni fizice, de exemplu a uneia cardiace, nu exclude coexistenţa unei tulburări de panică. Acest lucru se întîmplă de fapt destul de frecvent, iar tratarea atât a afecţiunii cardiace cât şi a celei psihice este extrem de importantă, pentru că ele se pot influenţa şi agrava una pe alta.
Tulburarea de panică poate avea o componentă ereditară importantă (se poate transmite la urmaşi), dar acest lucru nu este obligatoriu, principala cauză a apariţiei panicii fiind stresul, motiv pentru care probabil că afecţiunea este din ce în ce mai frecventă în ultima perioadă, şi creşte foarte mult procentul tinerilor care suferă de această afecţiune. Câteodată ea apare după un eveniment traumatizant psihic, precum decesul unei persoane apropiate, în special dacă acesta este brusc sau survine în condiţii deosebite.
Pacienţii care suferă de Tulburare de panică încep să evite la un moment dat situaţiile pe care le pot considera periculoase, situaţii în care s-ar putea declanşa un atac de panică şi în care nu ar putea primi ajutor. În acest moment ei suferă de agorafobie (frica de spaţii deschise, de pieţe, aglomeraţii, etc..), mai exact ajung să evite să meagă în piaţă, în hipermarketuri şi se poate ajunge chiar să nu mai iasă din casă. Această afecţiune poate deveni astfel extrem de debilitantă, atât pentru pacient cât şi pentru rudele acestuia, există persoane care nu au ieşit ani de zile din casă, ca urmare a faptului că suferă de Tulburare de panică cu agorafobie.
Pe cât de disconfortantă şi de supărătoare este Tulburarea de panică pentru pacient, pe atât de inofensivă este din punct de vedere al riscului vital. Pacientul care resimte un atac de panică trăieşte frica că ar putea muri şi ca urmare face orice să trăiască. Situaţia se complică însă o dată cu posibila apariţie a simptomelor depresive, atunci când pacientul devine descurajat de prezenţa simtpomelor de panică şi de faptul că ele nu dispar, mai ales în situaţiile severe sau atunci când pacientul nu apeleaza la un tratament corespunzător. De asemenea pacientul poate să complice situaţia prin apelarea la substanţe care reduc anxietatea (precum alcoolul sau unele medicamente) şi să devină în plus dependent de aceste subtsanţe.
Tratamentul tulburării de panică poate fi medicamentos sau psihoterapeutic.
Tratamentul medicamentos ar trebui urmat o perioadă mai lungă de timp, de minim 6 luni - 1 an după remisia simptomelor şi acest tratament implică în special medicaţie care nu creează dependenţă.
Tratamentul psihoterapeutic poate fi de mai multe tipuri. Probabil că cel mai eficient este cel de tip comportamental-cognitiv, este realizat de către un psihoterapeut (psihiatru sau psiholog cu competenţe de psihoterapie) şi constă în oferirea de metode de relaxare şi în modificarea gândirii pacientului cu privire la cauza şi consecinţele simptomelor de panică.
Ca şi concluzie, sfătuim pacienţii care prezintă simptome de panică să se adreseze pentru consult şi eventual tratament unui medic specialist psihiatru, care poate stabili care este abordarea cea mai corectă a simptomelor sale. Aceasta poate consta în tratamentul medicamentos, în cel psihoterapeutic sau în combinaţia acestora. Prezentarea cât mai rapidă la specialist poate rezolva problema simptomelor de panică şi poate preveni instalarea unor tulburări asociate, precum cele depresive sau adicţia de diferite substanţe.
"Inima bate repede şi tare, aşa încât palpită şi se loveşte de coaste; dar nu se ştie dacă ea funcţionează mai eficient, pentru a trimite o cantitate mai mare de sânge tuturor parţilor organismului, pentru că pielea devine instant palidă, ca la începutul leşinului... Faptul că pielea este afectată mai mult, vedem în feluri minunate şi extraordinare, prin faptul că transpiraţia iese imediat din ea. Această transpiraţie este cu atât mai remarcabilă cu cât suprafaţa pielii este rece, şi de aici vine expresia: transpiraţie rece. Părul de pe piele stă de asemenea ridicat, iar muşchii superficiali tremură. Legat de modificarea activităţii inimii, respiraţia este şi ea accelerată. Glandele salivare nu mai funcţionează corespunzator iar gura devine uscată... Unul dintre cele mai marcate simptome este tremorul tuturor muşchilor corpului, şi aceasta se vede prima dată la buze. Din această cauză şi ca urmare a uscăciunii gurii, vocea devine aspră sau se poate bloca... ".
Lucrurile nu s-au schimbat cu nimic de atunci, întrucât corpul omenesc este şi el în mare parte neschimbat faţă de acele vremuri.
Toată lumea simte la un moment dat anxietatea. Aceasta este un semnal de alarmă şi este descrisă ca o senzaţie difuză de frică, tensiune interioară, adesea insoţite de senzaţii fizice, precum palpitaţii, transpiraţie, apăsare în piept, disconfort la stomac, nelinişte, etc.. Aceste simptome sunt foarte variate, în funcţie de individ.
Anxietatea este relativ diferită de frică, prin faptul că aceasta din urmă reprezintă o reacţie normală la un stimul extern, cunoscut şi bine definit. Anxietatea în schimb este un sentiment de frică care apare la un stimul necunoscut sau nedefinit, sau care este în exces faţă de frica pe care ar trebui să o trezească acel stimul.
Astfel, frica sau anxietatea sunt, între anumite limite, mecanisme de apărare ale corpului, care ne pregatesc pentru a face faţă unui posibil sau iminent pericol. Frica determinată de vederea unei maşini care se apropie de noi este cea care ne face să grăbim paşii sau chiar să sărim din faţa acelei maşini.
Problema apare atunci când frica sau anxietatea apar fără ca pericolul să fie real, sau atunci când sunt în exces faţă de ce ar trebui să trezească in noi acel pericol (de exemplu o frică exagerată la vederea unui câine, care nu este agresiv).
Şi în cazul fricii şi în cazul anxietăţii, se descarcă hormoni care pregătesc corpul pentru a face faţă pericolului. Aceşti hormoni (şi vorbim aici în special de adrenalină) fac ca inima să bată mai repede, pentru a duce mai mult sânge oxigenat către muşchi, care să poată să se contracte pentru a ajuta individul să fugă din calea pericolului; pielea se albeşte pentru că sângele nu este necesar în acel moment pentru piele ci pentru muşchi, respiraţia este accelerată pentru a aduce mai mult oxigen în organism, etc.. Toate aceste lucruri sunt necesare în cazul unui pericol real, dar atunci când pericolul nu există de fapt, simptomele devin supărătoare şi însoţesc sentimentul de anxietate.
Astfel apar tulburările de anxietate, unele dintre cele mai frecvente afecţiuni psihice (una din 4 persoane), printre care se numără tulburarea de panică, tulburarea de anxietate generalizată (boala îngrijorărilor), fobiile specifice (fricile iraţionale de animale, de înălţimi, de apă, de a merge cu liftul, de ace, etc..), fobia socială (frica de a vorbi în public, mult mai intensă decât emotivitatea ce apare în mod normal) şi altele.
În toate aceste tulburări apare, mai des sau mai rar, atacul de panică, care reprezintă un complex de simptome, care au ca şi element central o frică intensă, paroxistică, ce durează o anumită perioadă (de obicei până la maxim jumătate de oră, dar durata sa poate varia, iar simptome restante pot persista mult mai mult).
Atacul de panică debutează de obicei brusc şi este însoţit de simptome fizice precum palpitaţii, transpiraţie, tremor, senzaţia de scurtare a respiraţiei, de ştrangulare, de sufocare şi de lipsă de aer, durere sau disconfort în zona pieptului, greaţă sau disconfort abdominal, ameţeală şi vertij, frica de a înnebuni, de a pierde controlul sau de moarte.
Pot apărea toate aceste simptome sau doar unele dintre ele. În general, în funcţie de individ, simptomul principal este senzaţia de lipsă de aer, sufocare, sau cea de palpitaţii sau de durere în piept, interpretate de pacient ca o problemă respiratorie, respectiv o problemă cardiacă. Aceste simptome fiind interpretate ca o problemă de sănătate fizică (respiratorie sau cardiacă), de multe ori pacientul le descrie ca fiind principala acuză, supărare, deşi simptomul principal, cel care îl face pe pacient să vină la spital, este anxietatea sau frica foarte mare, paroxistică de moarte, iar pacientul realizează acest lucru doar atunci când este întrebat : « Aţi intrat în panică ? ».
Aşa cum l-am descris, atacul de panică a fost probabil resimţit de marea majoritate a oamenilor, într-o situaţie sau alta. Aunci când suntem, de exemplu, ameninţaţi de către un hoţ cu un cuţit, este foarte probabil ca mulţi dintre noi, mai vulnerabili, să trecem printr-un atac de panică, dar acest lucru nu reprezintă nepărat o stare care necesită tratament, deoarece această situaţie, foarte probabil, nu se va mai repeta vreodată în viaţa acelui individ. La fel, dacă avem fobie de şerpi şi facem un atac de panică atunci când mergem la grădina zoologică şi vedem acest animal, nu trebuie neapărat ca individul să primească tratament. Situaţia se schimbă, probabil, dacă persoana locuieşte într-o zonă în care o astfel de întâlnire este mai probabilă, şi acest lucru poate afecta funcţionarea individului, de exemplu făcându-l pe acesta să nu mai iasă din casă. În această situaţie fobia de şerpi ar trebui rezolvată. La fel, fobia de înălţimi poate fi extrem de debilitantă pentru o persoană care lucrează în construcţii, dar poate să nu reprezinte o problemă pentru un alt individ, care locuieşte şi lucrează la casă.
De asemenea atacul de panică poate aparea în cazul unor afecţiuni fizice, de exemplu în hipertiroidie, sau după consumul de substanţe cu efect la nivelul sistemului nervos (tutun, cafea, alcool, etc.).
Astfel, un atac de panică nu semnifică neapărat şi existenţa unei tulburări psihice care trebuie tratată.
Tulburarea de panică reprezintă asocierea dintre repetate atacuri de panică, însoţite însă obligatoriu de frica sau preocuparea excesivă legată de reapariţia unui nou atac de panică. Persoana este deci preocupată, după ce a trecut prin două sau mai multe atacuri de panică, că ar putea să mai facă un altul, ceea ce îi afectează viaţa, făcându-o de exemplu să meargă la medic foarte des, pentru a se asigura că nu suferă de o afecţiune fizică şi să evite situaţiile în care ar putea suferi un atac de panică.
Pacienţii care suferă de tulbuare de panică sunt întâlniţi frecvent în serviciul de urgenţă, la cabinetul de cardiologie, endocrinologie, interne şi altele, mult înainte de a ajunge să consulte un psihiatru, iar acest lucru se întâmplă, probabil, cu atât mai mult în România, unde persoanele care suferă de afecţiuni psihice sunt stigmatizate de societate, şi din păcate, de către ei înşişi. Se consideră că este o ruşine să ajungi să ceri ajutorul unui medic psihiatru, considerându-se pe de-o parte un semn de slăbiciune, dar şi de degradare. Din păcate, aceşti pacienţi aleg în acest fel să sufere în continuare.
După ce au apelat în nenumărate rânduri la ajutorul serviciului de urgenţă şi după ce li s-a repetat de mai mult ori: "Nu ai nimic, termin-o cu prostiile şi du-te acasă!" , aceşti pacienţi ajung într-un final la psihiatru şi află spre surprinderea lor că de fapt au ceva, si ca acel ceva se numeşte Tulburare de panică (spre norocul lor, nu au o afecţiune fizică, iar tulburarea psihică de care suferă poate fi tratată). Acest moment este unul extrem de reconfortant pentru pacient, el simte în sfârşit că există o persoană (specialistul psihiatru) care înţelege că suferinţa sa este reală, chiar dacă ea nu este explicată de o afecţiune fizică.
Nu vrem să minimalizăm aici importanţa afecţiunilor fizice. Numeroase afecţiuni cardiologice, endocrinologice, etc., se pot manifesta cu simptome asemănătoare celor întâlnite în atacurile de panică, sau chiar cu atacuri de panică propriu zise. De aceea diagnosticul psihiatric se stabileşte în majoritatea cazurilor prin excludere, după ce cardiologul sau alt specialist au exclus o afecţiune fizică, a simptomelor de altfel foarte reale pe care le resimte pacientul, dar care sunt determinate de o afecţiune psihică.
Subliniem de asemenea că existenţa unei afecţiuni fizice, de exemplu a uneia cardiace, nu exclude coexistenţa unei tulburări de panică. Acest lucru se întîmplă de fapt destul de frecvent, iar tratarea atât a afecţiunii cardiace cât şi a celei psihice este extrem de importantă, pentru că ele se pot influenţa şi agrava una pe alta.
Tulburarea de panică poate avea o componentă ereditară importantă (se poate transmite la urmaşi), dar acest lucru nu este obligatoriu, principala cauză a apariţiei panicii fiind stresul, motiv pentru care probabil că afecţiunea este din ce în ce mai frecventă în ultima perioadă, şi creşte foarte mult procentul tinerilor care suferă de această afecţiune. Câteodată ea apare după un eveniment traumatizant psihic, precum decesul unei persoane apropiate, în special dacă acesta este brusc sau survine în condiţii deosebite.
Pacienţii care suferă de Tulburare de panică încep să evite la un moment dat situaţiile pe care le pot considera periculoase, situaţii în care s-ar putea declanşa un atac de panică şi în care nu ar putea primi ajutor. În acest moment ei suferă de agorafobie (frica de spaţii deschise, de pieţe, aglomeraţii, etc..), mai exact ajung să evite să meagă în piaţă, în hipermarketuri şi se poate ajunge chiar să nu mai iasă din casă. Această afecţiune poate deveni astfel extrem de debilitantă, atât pentru pacient cât şi pentru rudele acestuia, există persoane care nu au ieşit ani de zile din casă, ca urmare a faptului că suferă de Tulburare de panică cu agorafobie.
Pe cât de disconfortantă şi de supărătoare este Tulburarea de panică pentru pacient, pe atât de inofensivă este din punct de vedere al riscului vital. Pacientul care resimte un atac de panică trăieşte frica că ar putea muri şi ca urmare face orice să trăiască. Situaţia se complică însă o dată cu posibila apariţie a simptomelor depresive, atunci când pacientul devine descurajat de prezenţa simtpomelor de panică şi de faptul că ele nu dispar, mai ales în situaţiile severe sau atunci când pacientul nu apeleaza la un tratament corespunzător. De asemenea pacientul poate să complice situaţia prin apelarea la substanţe care reduc anxietatea (precum alcoolul sau unele medicamente) şi să devină în plus dependent de aceste subtsanţe.
Tratamentul tulburării de panică poate fi medicamentos sau psihoterapeutic.
Tratamentul medicamentos ar trebui urmat o perioadă mai lungă de timp, de minim 6 luni - 1 an după remisia simptomelor şi acest tratament implică în special medicaţie care nu creează dependenţă.
Tratamentul psihoterapeutic poate fi de mai multe tipuri. Probabil că cel mai eficient este cel de tip comportamental-cognitiv, este realizat de către un psihoterapeut (psihiatru sau psiholog cu competenţe de psihoterapie) şi constă în oferirea de metode de relaxare şi în modificarea gândirii pacientului cu privire la cauza şi consecinţele simptomelor de panică.
Ca şi concluzie, sfătuim pacienţii care prezintă simptome de panică să se adreseze pentru consult şi eventual tratament unui medic specialist psihiatru, care poate stabili care este abordarea cea mai corectă a simptomelor sale. Aceasta poate consta în tratamentul medicamentos, în cel psihoterapeutic sau în combinaţia acestora. Prezentarea cât mai rapidă la specialist poate rezolva problema simptomelor de panică şi poate preveni instalarea unor tulburări asociate, precum cele depresive sau adicţia de diferite substanţe.