Cercetătorii fac lumină asupra bazei genetice a plăcerii de a asculta muzică

Un studiul pe gemeni publicat în jurnalul Nature Communications investighează de ce muzica stârnește emoții și plăcere la majoritatea oamenilor, dar în mod diferit de la o persoană la alta. Autorii se concentrează pe sensibilitatea la recompensă muzicală, adică pe gradul în care indivizii simt satisfacție, emoție și motivație atunci când ascultă sau interacționează cu muzica. Folosind un eșantion mare de gemeni, lucrarea încearcă să stabilească măsura în care factorii genetici și cei de mediu explică aceste diferențe.

De ce contează plăcerea muzicală?

• Atracția universală față de muzică: oamenii, indiferent de cultură, caută și ascultă muzică, dar amplitudinea reacțiilor emoționale variază enorm.  
• Indivizi cu reacții divergente: unii sunt copleșiți de „fiori” la audiție, pe când alții rămân aproape indiferenți, situație descrisă și în anhedonia muzicală (lipsa plăcerii la muzică).  
• Posibilă bază neurobiologică: studii anterioare au arătat că plăcerea muzicală implică circuite cortico-subcorticale (de ex., conectivitate între cortexul auditiv și regiuni de recompensă, precum striata).

Obiective principale

Autorii au folosit Chestionarul Barcelona de Recompensă Muzicală (BMRQ), un instrument validat ce evaluează cinci fațete ale plăcerii muzicale:

• Evocarea emoției,  
• Reglarea dispoziției,  
• Tendința de a căuta muzică (music seeking),  
• Plăcerea senzorio-motorie,  
• Recompensă socială prin muzică.  

Au adresat trei întrebări majore:

• Cât de mult din variabilitatea sensibilității la muzică se explică prin gene? (moștenită)  
• În ce măsură factorii genetici asociați plăcerii muzicii sunt independenți de alți factori genetici legați de abilitățile perceptuale muzicale sau de sensibilitatea generală la recompensă?  
• Se manifestă un singur „factor genetic” comun tuturor dimensiunilor recompensei muzicale, sau există cale distinctă pentru fiecare fațetă (emoție, recompensă socială etc.)?

Metodologie și eșantion

• Studiu derulat pe 9169 de gemeni (monozigoți și dizigoți, inclusiv perechi de sex opus), cu vârsta medie de ~51 ani.  
• Chestionarul BMRQ a oferit un scor total de sensibilitate la recompensă muzicală și scoruri pe fiecare dintre cele cinci fațete.  
• Au fost incluse și două scale suplimentare:  

• Abilități perceptuale muzicale (ex. recunoaștere melodică, discriminare de ritm) - prin Swedish Musical Discrimination Test (SMDT).
• Sensibilitate generală la recompensă - subscala „Recompensarea receptivității” din Behavioral Approach System (BAS-RR).  

Autorii au aplicat diverse modele statistice de tip „modelarea gemenilor” (modelul clasic ADE/ACE și decomponeri multivariate) pentru a estima proporția de variabilitate explicată de gene (efecte aditive, dominante) și de mediu (comun și individual).

Rezultate

Sensibilitatea la muzică este puternic influențată de factori genetici

• Ereditate ~54%: Varianta genetică explică peste jumătate din diferențele individuale în “sensibilitatea la recompensa muzicală” (scorul total BMRQ).  
• Nu s-au evidențiat efecte de mediu comun în rândul adulților pentru acest scor global, ceea ce sugerează un rol relativ restrâns al practicilor familiale comune în menținerea diferențelor la vârstă adultă.

O parte semnificativă din „plăcerea muzicală” este independentă genetic de abilitățile perceptuale și de sensibilitatea la recompensă generală

• Muzica induce plăcere parțial prin același set de gene care afectează abilitatea de percepție (de ex. recunoaștere a tonalității) și reacții la recompense în general (ex. alimentare, socială).  
• Dar există și o componentă genetică substanțială specifică plăcerii muzicale, neîmpărțită cu alte procese perceptiv-afective. Aproximativ 70% din variabilitatea genetică a plăcerii muzicii nu se suprapune cu genele ce vizează percepția muzicală sau sensibilitatea generală la recompensă.

Fiecare fațetă a recompensei muzicale are căi genetice parțial distincte

• Autorii au comparat trei modele: (a) numai factori genetici „distincți” pentru fiecare fațetă, (b) un factor genetic unitar care să explice toate fațetele, (c) un factor de mediu comun.  
• Cel mai potrivit a fost modelul care sugerează existența de corelații genetice, dar fără un unic factor genetic comun. Cu alte cuvinte, deși toate componentele recompensei muzicale prezintă o anumită suprapunere genetică, nu există un singur set de gene care să guverneze plăcerea muzicală în toate dimensiunile ei.
• De pildă, recompensa socială prin muzică are o corelație genetică mai puternică cu abilitățile perceptuale muzicale decât celelalte fațete (evocare emoțională, mișcare etc.), sugerând un liant special între percepție muzicală și relaționarea socială prin muzică.

Implicații

Cale liberă pentru genetica moleculară:

Ereditatea semnificativă (54%) a sensibilității muzicale sprijină căutarea genelor implicate. În plus, faptul că nu există multe gene „comune” cu altele (ex. recompensă generală) poate ușura identificarea unor variante genetice specific legate de plăcerea muzicală.

Un fenomen multifațetat:

Chiar și „plăcerea muzicii” - aparent un concept unic - se dovedește a fi un conglomerat de componente parțial separate genetic. Această diversitate poate explica de ce unii oameni se bucură mai mult de aspectul social al muzicii, iar alții de emoțiile profunde sau de „fiori”.

Consecințe evoluționiste:

Rezultatele susțin ideea că percepția muzicală și plăcerea muzicală ar fi putut avea rute evolutive distincte. În plus, social bonding prin muzică pare să aibă tangențe genetice mai puternice cu abilitățile perceptuale.

Perspective viitoare:

• Investigațiile neurogenetice pot ajuta la înțelegerea mecanismelor prin care genele influențează conectivitatea dintre regiuni corticale (analiza de caracteristici) și subcorticale (reward), relevând cum apare plăcerea muzicală la nivel cerebral.
• Analize axate pe fațete separate (emoție, social, mișcare) ar putea descoperi asocieri mai clare decât abordarea unui scor global al plăcerii.
• E necesară revalidarea în populații diferite, dat fiind că estimările de ereditate pot varia în funcție de contextul cultural și istoric.

Concluzie

Studiul demonstrează că sensibilitatea la plăcerea muzicală are o componentă genetică semnificativă, pe care nu o explică pe deplin nici abilitățile perceptuale muzicale, nici sensibilitatea generală la recompensă. Mai mult, nu există un unic „factor genetic” care să unifice toate dimensiunile recompensei muzicii; în schimb, există multiple căi genetice parțial distincte (ex. recompensă socială vs. emoțională), deși toate sunt corelate între ele într-o măsură moderată. Acest nivel ridicat de rafinament genetic și de mediu în plăcerea muzicală sugerează că muzica, în toată complexitatea ei, beneficiază de rute biologice și culturale diverse pentru a capta și modula emoțiile umane.