Dopamina poate extinde percepția timpului pentru a modela amintiri de durată

Un studiu neuroimagistic realizat de cercetători de la University of California - Los Angeles a analizat modul în care creierul uman reorganizează timpul în memorie, investigând rolul sistemului dopaminergic și al granițelor dintre evenimente, cercetarea arată că activarea ariei tegmentale ventrale contribuie la „dilatarea” subiectivă a timpului în memoria episodică.
Rezultatele publicate în Nature Communications sugerează că percepția retrospectivă a timpului nu reflectă fidel durata reală, ci este remodelată activ de procese neuronale dependente de context și saliență.

Context

Experiența timpului este profund influențată de organizarea memoriei episodice. Evenimentele distincte, separate de schimbări de context (de exemplu, modificări de mediu, sarcină sau stimuli), tind să fie percepute retrospectiv ca fiind mai îndepărtate în timp, un fenomen cunoscut drept dilatare temporală în memorie.

Sistemul dopaminergic, în special aria tegmentală ventrală, este implicat atât în codarea informațiilor relevante, cât și în procesarea timpului. Modelele teoretice sugerează că dopamina poate accelera un „ceas intern”, crescând numărul de unități temporale codate și conducând la supraestimarea duratei.

În paralel, clipitul spontan a fost propus ca marker indirect al activității dopaminergice, fiind asociat cu tranzițiile dintre evenimente și cu procese cognitive precum atenția și actualizarea reprezentărilor mentale.

Despre studiu

Studiul a utilizat o combinație de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională și urmărirea ochilor pentru a investiga relația dintre activitatea cerebrală, comportamentul de clipire și memoria temporală.

Participanții au fost expuși la secvențe de imagini de obiecte neutre, organizate în blocuri de câte 8 elemente, fiecare precedat de un ton auditiv lateralizat. Schimbarea bruscă a tonului (lateraliate și frecvență) marca o graniță de eveniment, creând patru segmente distincte per secvență.

După fiecare secvență, participanții au evaluat distanța temporală percepută între perechi de imagini, care aveau în realitate aceeași distanță obiectivă (aproximativ 32,5 secunde între ele).

Parametrii analizați au inclus:

• Activarea ariei tegmentale ventrale (VTA)
• Frecvența clipitului imediat și pe intervale extinse
• Evaluările subiective ale distanței temporale

Rezultate

Granițele dintre evenimente au produs efecte semnificative asupra percepției timpului în memorie:

• Perechile de imagini separate de o graniță au fost percepute ca fiind mai îndepărtate în timp (β = 0.071, p = 0.022)
• Poziția în secvență a influențat percepția temporală, elementele ulterioare fiind considerate mai distanțate (p < 0.001)

• Granițele de eveniment au crescut semnificativ activarea VTA (t = 4.90, p < 0.001)
• Activarea VTA a fost semnificativă doar pentru stimuli de tip graniță, nu și pentru cei din același context
• Activarea VTA la granițe a prezis creșterea distanței temporale percepute (p = 0.034)

• Clipitul a crescut imediat după granițele de eveniment (t = 6.07, p < 0.001)
• Activarea VTA a fost corelată cu frecvența clipitului (p = 0.038)
• Nu a existat o relație între clipitul imediat și memoria temporală (p = 0.62)

• Clipitul prelungit între stimuli a fost corelat cu activarea VTA (p = 0.0033)
• Acest tip de clipire a prezis dilatarea temporală doar pentru perechile separate de granițe (p = 0.0016)
• Efectul a fost determinat în special de clipitul din a doua parte a intervalului (p = 0.035)

Interpretare

Rezultatele sugerează că granițele dintre evenimente activează sistemul dopaminergic, facilitând reorganizarea memoriei episodice prin creșterea distanței temporale percepute între episoade distincte.

Activarea VTA poate reflecta procese de actualizare a modelelor mentale în contextul schimbărilor de mediu, fie prin semnalarea noutății contextuale, fie prin detectarea erorilor de predicție.

De asemenea, clipitul pare să funcționeze ca un marker comportamental al activității dopaminergice, fiind corelat atât cu activarea VTA, cât și cu distorsiunile temporale în memorie, în special atunci când este analizat pe intervale mai lungi.

Comparativ cu sistemul noradrenergic (locus coeruleus), care a fost asociat cu memoria ordinii temporale, sistemul dopaminergic pare implicat mai ales în distorsiunile subiective ale duratei și în separarea conceptuală a evenimentelor.

Aceste mecanisme pot avea un rol adaptativ, facilitând organizarea experiențelor în unități distincte și coerente, chiar dacă acest lucru implică o distorsionare a timpului real.

Concluzie

Studiul evidențiază faptul că percepția retrospectivă a timpului este activ modelată de sistemul dopaminergic, în special prin activarea ariei tegmentale ventrale la granițele dintre evenimente.

Prin creșterea distanței temporale dintre episoade distincte, aceste procese contribuie la structurarea memoriei episodice și la organizarea experienței în mod adaptativ.

Înțelegerea acestor mecanisme deschide perspective importante pentru studiul memoriei, cogniției și tulburărilor neuropsihiatrice asociate disfuncțiilor dopaminergice.