Forța musculară protejează împotriva complicațiilor obezității: o prindere fermă corelează cu un risc redus de disfuncție organică

Deși indicele de masă corporală (IMC) rămâne criteriul standard utilizat pentru diagnosticarea obezității, acest indicator nu face distincția între masa grasă și masa slabă și nu reflectă distribuția grăsimii corporale. Astfel, evaluarea obezității pe baza IMC poate duce la subestimarea sau supraestimarea adipozității reale, în special în funcție de vârstă, sex sau origine etnică. Studii bazate pe absorptiometrie duală cu raze X (DXA) au demonstrat că prevalența obezității determinată prin procentul total de grăsime corporală este semnificativ mai mare decât cea bazată pe IMC, în special la adulții tineri și de vârstă mijlocie.
În paralel, cercetările recente indică faptul că forța și funcția musculară pot fi indicatori mai sensibili ai riscurilor pentru sănătate asociate obezității decât IMC. Slăbiciunea musculară a fost asociată independent cu obezitatea centrală, dizabilitatea fizică și creșterea mortalității generale și cardiovasculare. De exemplu, o forță de prindere redusă este un predictor independent al mortalității la persoanele de peste 50 de ani, indiferent de statusul ponderal conform IMC.

Alege-ți medicul și fă o programare!
Peste 13000 de cabinete medicale își prezintă serviciile pe ROmedic.

Context și fundamente conceptuale

Un consens publicat în 2025 în The Lancet Diabetes & Endocrinology a recunoscut oficial obezitatea drept boală clinică, subliniind efectele sale directe asupra funcționării organelor, stării generale de sănătate și limitării activităților zilnice. Conceptul de „obezitate preclinică” a fost definit ca o stare caracterizată prin exces ponderal fără disfuncții clinice manifeste. Această distincție permite identificarea unui interval critic de intervenție înainte de instalarea complicațiilor metabolice și funcționale.

Totuși, rolul forței musculare în tranziția de la obezitatea preclinică la cea clinică și în prevenirea mortalității nu este pe deplin elucidat. Studiul de față a avut ca scop evaluarea dacă forța de prindere este asociată cu o progresie mai lentă a obezității preclinice și cu o reducere a riscului de deces.

Despre studiu

Design și populație

Cercetarea a fost un studiu de cohortă prospectiv bazat pe baza de date UK Biobank, care include peste 500.000 de participanți din Anglia, Țara Galilor și Scoția, recrutați între 2006 și 2010. După aplicarea criteriilor de includere și excludere, 93.275 de persoane cu obezitate preclinică și date complete privind forța de prindere au fost analizate.

Criterii de definire

• Obezitate preclinică: IMC ≥ 30 (sau ≥ 28 pentru populația asiatică) și cel puțin un indicator antropometric suplimentar crescut (ex. circumferința taliei ≥ 102 cm la bărbați, ≥ 88 cm la femei, raport talie-șold ≥ 0,9 la bărbați sau ≥ 0,85 la femei, raport talie-înălțime ≥ 0,5, procent de grăsime corporală ≥ 25% la bărbați și ≥ 35% la femei).
• Obezitate clinică: prezența oricăreia dintre cele 18 disfuncții induse de obezitate identificate prin coduri ICD-10 (limitări în activitățile zilnice, boli cardiovasculare, Diabet etc.).

Măsurarea forței musculare

Forța de prindere a fost evaluată cu un dinamometru hidraulic Jamar J00105, media valorilor pentru ambele mâini fiind utilizată pentru analiză. Participanții au fost clasificați în trei tertile în funcție de sex:

• Bărbați: ≤ 36,5 kg, 36,5–44,0 kg, > 44,0 kg;
• Femei: ≤ 20,5 kg, 20,5–26,0 kg, > 26,0 kg.

O subcohortă de participanți a beneficiat de măsurători suplimentare prin rezonanță magnetică (RMN) pentru volumul muscular al coapsei (n = 6023) și prin DXA pentru masa slabă totală (n = 6380). Au fost calculați doi indici suplimentari: raportul masă musculară/greutate (RMG) și raportul masă slabă/greutate (RSG).

Analiză statistică

Au fost construite modele multistat pentru a evalua progresia de la obezitate preclinică la disfuncții induse de obezitate și mortalitate. Asocierile dintre forța de prindere (standardizată per abatere standard) și riscurile de tranziție au fost estimate prin regresii Cox multivariabile ajustate pentru factori demografici, metabolici, comportamentali și clinici.

Rezultate

Pe parcursul unei perioade medii de urmărire de 13,4 ani, s-au înregistrat 8163 decese. Creșterea forței de prindere s-a asociat cu o reducere semnificativă a riscului de progresie prin toate stadiile obezității preclinice.

• În modelul 1 (de la obezitate preclinică la disfuncții multiple și deces), raport de risc ajustat complet a fost 0,86 pentru prima disfuncție, 0,92 pentru a doua și 0,87 pentru mortalitate (interval de încredere 95%).
• În modelul 2 (de la preclinică la o disfuncție unică și deces), raporturi de risc ajustate au fost 0,86 și 0,93.
• În modelul 3 (fără disfuncții, direct către mortalitate), raportul de risc a fost 0,91.

Asocierile inverse au fost consistente în ambele sexe. La femei, protecția maximă s-a observat în tranziția către prima disfuncție (raport de risc = 0,81), iar la bărbați, în tranziția de la disfuncții multiple la deces (raport de risc = 0,86).

Modelele de regresie cubică au indicat existența unor praguri de forță protectoare: aproximativ 32–47 kg la bărbați și 20–26 kg la femei. În plus, fiecare creștere cu o abatere standard a forței de prindere a redus semnificativ riscul de deces cardiovascular (raport de risc = 0,82) și prin cancer (raport de risc = 0,91).

Analize suplimentare

Rezultatele au rămas robuste în toate analizele de sensibilitate, inclusiv cele bazate pe volumul muscular măsurat prin RMN și masa slabă prin DXA. Fiecare abatere standard în RMG a fost asociată cu o reducere semnificativă a riscului de progresie la orice stadiu, în timp ce RSG a fost protector doar pentru primele două tranziții.

Subanalizele au arătat că efectul protector al forței de prindere a fost mai pronunțat:

• la femei (raport de risc = 0,81 în prima tranziție),
• la persoanele de rasă neagră (raport de risc = 0,76),
• și la nefumători (raport de risc = 0,81 pentru progresia către deces).

Interpretare

Acest studiu de amploare demonstrează că forța musculară ridicată este asociată cu o reducere semnificativă a progresiei disfuncțiilor induse de obezitate și a mortalității, independent de IMC. Participanții cu forță musculară mai mare au avut circumferințe ale taliei mai mici, valori scăzute ale HbA1c, trigliceridelor și proteinei C reactive (PCR), ceea ce sugerează o stare metabolică mai favorabilă.

Aceste rezultate susțin ipoteza că masa și funcția musculară au un rol protector față de efectele adverse ale adipozității, prin mai multe mecanisme:

• scăderea inflamației cronice de grad redus, reflectată prin niveluri mai mici de PCR;
• creșterea secreției de miokine (precum irisina și interleukina-15), care favorizează homeostazia metabolică și sensibilitatea la insulină;
• prevenirea scăderii densității minerale osoase, un factor corelat cu riscul cardiovascular și disfuncțiile metabolice;
• îmbunătățirea profilului gluco-lipidic și reducerea rezistenței la insulină.

Concluzii

Studiul evidențiază pentru prima dată că forța musculară crescută poate încetini tranziția de la obezitate preclinică la disfuncții clinice și reduce semnificativ riscul de mortalitate generală, cardiovasculară și oncologică. Efectul protector s-a menținut indiferent de indicatorii antropometrici utilizați sau de metodele alternative de măsurare a masei musculare.

Rezultatele subliniază importanța includerii forței musculare ca parametru cheie în definirea și monitorizarea obezității, precum și valoarea intervențiilor orientate spre menținerea și îmbunătățirea funcției musculare ca strategie preventivă în sănătatea metabolică.