Nu stiu daca trebuie sa raman impreuna cu un sot care nu ma mai iubeste de dragul copiluli

Buna. Sunt B, am 34 de ani si un copil de aproape 2 ani. Sunt casatorita de mai multi ani, m-am casatorit cand eram foarte tanara. Relatia cu sotul meu nu a fost niciodata foarte buna, dar cumva, din inertie, din teama, panica, rusinea si frica de a-mi cauta alt drum am ramas cu el (este mai complicat decat am rezumat eu). Avem un copil si anii astia 2 cat am stat acasa in concediu aproape m-au terminat psihic. Nu din cauza copilului, care este un minunat, dar din cauza faptului ca acum abia mi-am dat seama cata nevoie de sprijin si ajutor am in cresterea lui. Sotul meu nu m-a ajutat foarte mult. Este un tata bun, cand este prezent, pentru ca lucreaza foarte mult, ajunge seara la 9 acasa, se comporta foarte bine cu copilul dar cu mine nu. Uneori am impresia ca-l dezgust. Viata noastra sexuala este inexistenta si desi l-am intrebat de ce nu mai suntem intimi mi-a raspuns ca ar trebui sa mai slabesc un pic. :))) da, stiu, de tot rahatul. In orice caz, suntem doi oameni care nu se mai iubesc, asta e clar, nici eu nu-l mai iubesc, insa nu reusesc sa rup pisica in doua si sa ma despart. Am unele momente, de obicei dupa vreo criza de nervi de-ale lui, care sunt frecvente, in care totul mi se pare clar: ce caut cu un astfel de om, ce poate sa invete copilul nostru de la noi, daca e clar pentru oricine ca nu ne mai suportam, dar gandurile astea imi trec cand vad cata nevoie are copilul meu de apartenenta la o familie. Nu stiu daca e logic ce scriu. Sunt de parere ca oamenii care traiesc mult timp intr-un mediu nociv nu mai stiu sa distinga intre ce e normal si anormal.
Am dilema asta, simt ca in anii astia m-am pierdut ca persoana, ca femeie. Efectiv sotul meu este un om care mi-a anihilat personalitatea. Ca sa ii redau mai bine felul de a fi, in prima luna dupa ce am nascut si a stat acasa cu noi, refuza sa iasa la plimbare, pe motiv ca nu e obligatoriu sa scoti copilul zilnic afara. Asa ca ma caram eu cu carutul pe scari desi facusem cezariana. Cam asta e.

Va multumesc pentru raspuns.
Au existat numeroase incercari de a discuta pe tema asta, raspunsul sotului fiind mereu: nu vreau/nu am chef sa vorbim despre asta, sau in unele cazuri: asa, si? divorteaza! Am renuntat la a mai vorbi despre subiectul asta, pentru ca se enerveaza si nu vreau sa tipe in preajma copilului, cum se si intampla uneori, de altfel. Chiar i-am spus ca imi este foarte greu in perioada asta, ca am nevoie de ajutor mai mult etc iar raspunsul a fost fix asa: eeei, ti-e greu.
Deci comunicarea dintre noi se rezuma la ce se intampla cu copilul (si chiar si atunci la unele intrebari de-ale mele raspunsul este nu stiu, nu.ma intereseaza), si la ce se mai intampla in tara.
Legat de rusine, nu e complet depasita, rusinea de esec cred, de a admite in fata familiei si a tuturor ca am esuat. Doar ca acum nu ma mai intereseaza, imi este prea greu sa ma mai gandesc cum imi justific alegerile (nefericite) in fata celorlalti.
Ok, ideea e ca eu stiu ca mi-a fost greu cu el si cu sioguranta imi va mai fi, doar ca imi este frica si de alternativa: sa-mi cresc copilul singura, mi-e teama sa nu fie doar un capriciu: faptul ca nu sint fericita, multi oameni nu sunt... mi-e teama ca eu nu am facut suficient.
Ce vreau sa spun este ca in mod cert intre noi nu mai e nimic, ba chiar am momente in care il dispretuiesc si eu la randul meu, doar ca ma gandesc la copilul meu, la faptul ca nu vreau sa-l privez de un tata, de un camin...
Probabil imi lipseste si cineva cu care sa vorbesc, am avut tentative de a discuta cu un psihoterapeut, nu am avut experiente placute.

Ce as mai vrea sa adaug este ca nu depind financiar de el si din punctul asta de vedere sunt convinsa ca as putea sa-mi cresc copilul si singura, cu anumite sacrificii, sigur.
In price caz, sunt convinsa ca daca ne-am desparti, m-ar ajuta si el financiar.
Este in inima lui un om bun, doneaza, empatizeaza cu animalele, de aici dilema mea: nu inteleg de ce se comporta asa rau si urat cu mine. Uneori am senzatia ca-l deranjez in viata lui, efectiv simt ca ii este sila de mine.

PS: scriind toate astea, imi dau seama ca merg intr-o directie gresita, nu imi va fi bine cu el, nu se va schimba, nu-mi mai face placere nici compania lui, de fiecare data cand mergem undeva impreuna, am o anxietate inexplicabila, mi-e rusine uneori cu el in fata familiei mele (in principiu pentru ca imi vorbeste urat de fata cu altii), imi dau seama cat de grav este (pentru ca sunt lucruri pe care, evident, nu am cum sa le redau aici), credeti-ma, este grav, daca o prietena mi-ar povesti intamplarile prin care am trecut eu cu el, i-as spune ca e nebuna si sa fuga. Cu toate astea, ma simt amortita, efectiv asta e expresia, nu pot sa fac o schimbare, simt ca sunt un spectator in viata mea si astept o forta exterioara, divina, sa-mi schimbe viata.

Va multumesc pentru raspuns.
Din pacate nu reusesc sa-l determin pe sotul meu sa facem terapie de cuplu. In opninia mea el crede ca nu o sa plec niciodata de langa el, cu atat mai mult acum ca avem un copil. Profita de faptul ca nu vreau sa ma cert cu el in preajma copilului si face doar ce vrea, in sensul ca daca ii cer sa faca ceva pentru casa, sa spunem, si nu are chef, refuza pentru ca stie ca nu o sa am de ales si o sa fac eu, si apoi nu o sa plec. Stie ca acum sunt vulnerabila pentru ca am copilul. Si uite-asa ma ocup eu de casa, cumparaturi, curatenie, copil chiar si masina. El este doar o bona pentru copil, atunci cand eu ma ocup de toate.
In fine, poate nici eu nu-mi dorec cu tot dinadinsul sa ne revenim, pentru ca asta ar insemna ca el sa-si schombe comportamentul (si ei, bineinteles) ori asta nu o sa se intample.

Va multumesc pentru raspunsuri.
Da, din pacate am ajuns punctul in care ma obsedeaza zilnic aceasta chestiune si in care orice interactiune cu sotul ma scoate din minti. Interiorizez toate reactiile in principiu pentru ca nu vreau sa intru intr-un conflict verbal cu el. Mi-am mai clarificat din ganduri si ma rog sa am curaj. Am nevoie de curaj ca sa fac o schimbare.

Va multumesc pentru raspuns.
In privinta ultimei afirmatii, legata de o interventie exterioara in.viata mea, da, recunosc ca este nerealista; cultura noastra insa, perpetueaza genul asta de asteptari: interventie divina, soarta, destin. Uitam ca daca vrem o schimbare, trebuie sa actionam noi. Ma consider un om bun si de multe ori ma gandesc ce am facut sa merit asta. Dar refuz sa accept raspunsul: m-am casatorit cu persoana nepotrivita pentru mine.
Cu privire la prima afirmatie, da, poate ca si eu am permis sa se intample asta. Afirmatia vine.in contextul in care nu pot fi eu insami in fata sotului meu, pentru ca de fiecare data cand imi exprim pareri in legatura cu ceva, nu mi-a respectat parerea sau mi-a minimalizat interventia si atunci m-am saturat sa discut sau sa ma exprim in preajma lui. De multe ori cand suntem cu familia mea ai vorbesc cu ei, reactia lui e: "ce prostii spui, de unde stii tu..?" Si ma simt mica, nula in fata celorlalti.
In fine, este un exemplu. Este mult de detaliat, dar sotul meu este o peroana toxica, are o personalitate nociva, nu incurajeaza nimic, nu ramane nimic bun in urma lui, nu stie sa dea nimic bun din el. Are rare momente in care isi exprima bucuria si empatia si ma agat de momentele alea sa-mi spun ca totusi e un om bun, o fiinta umana.
Poate ca simt asa si pentru ca m-am izolat in perioada asta cat am stat acasa cu copilul si interactionez mai mult cu el si il vad mai mult cum e, dar nu e normal ca un om cu care iti imparti viata sa te faca sa gandesti asa.

Va multumesc pentru raspuns.
De multe ori am simtit ca sotul meu scoate ce e mai rau din mine, chiar si in relatia cu copilul meu, uneori. Toata raportarea mea la situatia asta este un cumul de trairi contradictorii. In sensul ca in majoritatea momentelor, in special cand interactionam, imi dau seama ca nu mai pot, chiar ca o iau razna, am momente cand urlu in mine. Iar in perioadele "linistite" ma gandesc ca poate va fi bine, sau poate exagerez, sau nu stiu, poate trebuie sa mai.incerc si sa ma straduiesc mai mult. Insa intotdeauna ajunge din.nou sa ma scoata din minti, in special in momentele in care ii cer ajutorul si ramane impasibil, chiar imi reproseaza ca e vina mea ca am ajuns in situatia aia. Asta e un tablou tipic pentru relatia noastra: eu incerc in principiu sa le fac pe toate, insa cand am nevoie de ajutor, in cel mai recent caz cand am avut nevoie sa aranjeze bagajele in portbagaj si masina si m-a refuzat pe motiv ca e vina mea ca am luat atatea lucruri, cu parintii mei de fata.
Da, trebuie sa analizez la rece si de fapt sa-mi fac curaj.

Da, aveti foarte mare dreptate: este o persoana care nu-si asuma raspunderea pentru nimic. Foarte multe lucruri mi le-a atribuit, pe motiv ca eu le-am vrut/ cumparat si foloseste asta ca sa nu se ocupe de nimic.
Argumentele nu functioneaza in fata lui, este genul de persoana care are un talent extraordinar sa intoarca o situatie, sa o explice astfel incat sa-mi arate ca e vina mea ca sunt in pozitia de a avea nevoie de ajutor. Si daca insist cu solicitarile de ajutor si incerc sa-i explic calm, pur si simplu nu-l intereseaza, nu reactioneaza sau in anumite situatii se enerveaza. In exemplul de mai sus, cu bagajele, care e cel mai recent si asta imi vine acum in minte, efectiv m-a lasat cu bagajele in strada, spunandu-mi ca el nu stie cum sa le aranjeze. A trebuit sa asez copilul in scaun, si sa ma chinuiesc eu sa gasesc spatiu. In astfel de situatii ma simt umilita, am incercat sa-i explic cum ma face sa ma simt si de ce si raspunsul e ca sunt penibila.
Am ajuns sa cred ca ma incadrez in categoria acelor femei din generatia parintilor mei care sunt casatorite cu un incapabil, efectiv il tarasc pe asta dupa ele in carca, stiti acele femei casatorite cu cate un alcoolic sau un bataus sau amandoua, dar care nu au curaj sau resurse sa puna piciorul in prag, sa-si apere demnitatea. Am crescut avand astfel de exemple, inclusiv in familie, printre vecini si nu pot sa spun decat ca-mi starnesc mila.
Ma simt eu insami in pragul depresiei, simt efectiv ca ma deșir ca un pulover tricotat...

Va multumesc pentru raspuns si incurajari.
Da, trebuie sa gasesc resursele interioare sa merg mai departe si sa fac o schimbare, si acolo unde nu reusesc, sa apelez la ajutor extern.
Asa cum spuneam, ma simt foarte vinovata in fata copilului meu pentru ca nu as vrea sa creasca fara un tata aproape, pe de alta parte ma gandesc ca daca vom continua si va creste intr-o atmosfera tensionata si intre doi parinti care vizibil nu se mai suporta, consecintele pot fi mai grave si cine stie cum ii va afecta personalitatea si increderea in el.

Va marturisesc ca numai gandul ca as putea sa imi schimb viata si sa nu ma mai stapaneasca emotional toata situatia asta ma extaziaza, imi da speranta.
Am momente in care totul imi pare atat de simplu, e stupid cat de simplu e, dar apoi incep sa ma gandesc daca o sa patesc ceva, sau copilul meu o sa aiba nevoie de ceva, ce o sa fac, daca nu o sa fac fata.