Sunt dezamagita de mine

Buna ziua! Vreau doar sa imi spun problema... Nu cer neaparat sfaturi, cred ca m-ar ajuta putin doar sa vorbesc despre asta.
Nici nu stiu cum sa incep. Am o problema cu care m-am confruntat de ani buni. Am 17 ani, aproape 18 in mai putin de o luna si nu ma inteleg deloc cu familia mea. Nu apar certuri intre noi cum erau odata in special cand venea vorba despre scoala si facultate, pur si simplu... ma simt detasata de ei. Nu avem subiecte in comun.
Am un frate care incepea facultatea atunci cand eu incepeam gimnaziul. Pe atunci parintii mei erau destul de fixati pe ideea ca daca tata a avut parte de cariera militara si fratele meu trebuia sa o urmeze, un lucru care nu a fost o problema pentru el dat faptul ca lui ii placea informatica. Eu am fost un copil model pana prin clasa a 6-a cand am inceput sa nu mai inteleg materia la matematica si fizica. Am avut o profesoara care isi batea joc de elevi, in special de mine, fiindca nu intelegeam, primeam multe note de 4 pe ascultari fiindca ma uitam ca la felul 14 la problemele de pe tabla. De cateva ori am ajuns la tata pentru ajutor, dar mereu se sfarsea discutia cu el tipand ca nu stiu si ca nu imi dau silinta asa ca dupa cateva dati nu am mai avut curajul sa ii cer ajutorul, nu numai la teme, ci si in general. Cand am intrat in clasa a saptea parintii au venit cu ideea ca eu sa urmez aceeasi facultate ca fratele meu, iar refuzul meu i-a suparat extrem de rau si au continuat pana in clasa a 10-a cu “Nu ma intereseaza, tu acolo o sa te duci”. De obicei se ajungea la cearta din cauza asta si de multe ori ieseam din camera si nu rezolvam nimic.
Din pacate, singurele materii care mi-au placut in general tot timpul au fost romana si desenul, iar pentru asta parintii nu ezitau sa-mi spuna mereu ca nu pun mana sa invat, ca din cauza mea iau notele proaste, ca n-o sa ajung nimic in viata. Prin clasa a 8-a plangeam in fiecare seara, la scoala nu vorbeam cu nimeni, simteam ca nu pot face nimic in viata si ca nimic nu are sens, ca nu ma pricep la nimic.
La liceu am intrat cu o medie putin mai mare de 9 si am fost extrem de dezamagita de mine, in special cand tata a inceput sa ma compare cu toti colegii mei si ca n-am invatat nimic. O zi am plans incontinuu.
Asa, zi de zi, m-am distantat de tot ce tine de comunicarea cu parintii mei. Imaginati-va ca fratele meu, inclusiv la facultate discuta o ora atat cu mama cat si cu tata, iar eu, care stau in casa cu ei, nu port o discutie mai lunga de 5-6 minute, pusa cap la cap. E simplu, nu avem subiecte de discutie. Eu m-am axat pe arhitectura, iar parintii mei nu au nicio treaba cu asta, cel putin asa sustin ei, ca nu sunt “in domeniu”. Cand i-am intrebat de ce tot gimnaziul au avut o fixatie cu militaria, mi-au zis ca mi s-a parut mie, ca nu a fost asa.
Totusi nici in domeniul IT-ului nu e mama si tot reuseste sa vorbeasca cu fratele meu despre ce face el zilnic. Daca incerc sa vorbesc cu ei, in special cu tata, sta pe telefon si ma aproba, uneori nici nu raspunde. Nu simt ca vorbesc ceva ce l-ar interesa, asa ca tac. Prieteni nu am. Citesc mult, desenez mult, dar sunt nemultumita de tot ceea ce tine de mine.
Mi-e frica de lume, plang cand vine vorba doar de apeluri sau mesaje. Sunt foarte inchisa in mine si comunic greu nu numai cu parintii ci si cu cei din jurul meu.
De ceva timp voiam sa-mi fac curaj sa ii intreb daca ar putea sa vorbeasca cu profesoara la care fac meditatii la fizica in particular, pentru ca vreau sa ma mut la alt profesor. Nu simt ca da rezultate si ca ar fi mai bine cu alt profesor. Mentionez ca vreau sa dau anul care vine bacalaureatul la fizica si am mari retineri cu materia asta. Tata deja a zis ca nu este de acord si ca nu ma sustine, iar mama nu se baga. Sigurul motiv pentru care le-am spus e faptul ca am o frica gigantica sa vorbesc cu profesoara. Nu e vorba de ea, asa e cu toata lumea.
Simt ca traiesc in umbra fratelui meu. As vrea sa fiu apropiata de mama macar, daca nu de tata, dar mereu cand incerc sa vorbesc cu ea la final imi face reprosuri si intr-un final nici nu mai continui cu ce voiam sa zic. Sunt o fire vulcanica si foarte intepata, de ceva timp ma enervez foarte repede si aparent nici destul de matura pentru varsta mea. Intr-un fel abia astept sa plec la facultate, dar atunci o sa stiu ca n-o sa mai am chiar pe nimeni si fricile pe care le am nu cred ca o sa dispara vreodata.