ReCreation - Cabinet de Psihologie

La o margine de codru, acolo unde apele pârâiaşelor spală poalele copacilor de la marginea pădurii, trăia un băieţel. Asemenea celor de-o vârstă cu el, ii statea mintea doar la jocurile copilăriei.
Din păcate, nu suporta să piardă să fie învins la niciun joc și, din acest motiv, nimeni nu se juca cu el. Apoi, încet-încet a fost respins de toată lumea. Nu mai suporta pe nimeni, devenise certăreț și foarte obraznic. Prin aceste ieșiri ale sale, devenise de nesuportat. Nimeni nu-și dădea seama că erau doar strigăte de deznădejde, ale unui suflet mic și chinuit.
Părinții îl certau, prieteni nu avea, vecinii și ceilalți săteni îl urmăreau mereu cu priviri dure și amenințătoare.
Inima lui tânjea după iubire, dorea și el să fie mângâiat, alintat, iubit ca ceilalți copii. Dar, asta deja era un vis și o dorință ascunsă în cel mai îndepărtat ungher al sufletului său.
Într-o zi, în casa micuțului băiețel a poposit un bătrân călător. El zâmbea tot timpul și se uita cu drag la toți oamenii pe care-i întâlnea.
– Ce tot rânjești în stânga și în dreapta, bătrâne?, l-a întrebat copilul obraznic.
– Mă bucur și zâmbesc.
– Și ce motive ai avea să te bucuri? La vârsta ta ar trebui să te gândești la groapă.
Bătrânul l-a privit curios și a zâmbit din nou către copil.
– Micuțul meu, eu zâmbesc și mă bucur de prezența ta și de discuția cu tine.
– Nu e nimic frumos aici, spuse copilul, fixându-l pe moșneag.
– Ba, da, este. Dar tu nu vezi încă. Am haine largi și tu nu vezi că sub ele stă un corp șubred, de bătrân, dar tot am mai multă forță decât un copil bine crescut ca tine.
– Asta nu cred nici în ruptul capului.
– Bine, o să-ți arăt, micuțule. Vezi nuca aceea din vârful copacului?
– Da, o văd bine.
– Nu cred că ești atât de dibaci și de puternic, încât să o iei și să o pui aici pe piatră. Cred că eu voi face asta, înaintea ta.
Băiatul nu a așteptat nicio secundă și s-a urcat în bătrânul nuc. S-a tot chinuit să ajungă la cea mai înaltă creangă, să ia nuca buclucașă, dar ramurile erau din ce în ce mai subțiri și nuca era coaptă. Cu cât se apropia mai mult de ea,cu atât se mișca mai tare creanga. În final, creanga s-a scuturat atât de tare,încât nuca a căzut din pom.
Sub pom, bătrânul s-a aplecat și a luat nuca. Până când s-a întors copilul, el deja a pus-o pe piatră.
– Vezi? Ți-am adus nuca.
– Nu-i adevărat, i-a replicat bătrânul, am luat-o singur de pe jos. N-ai fost în stare să mi-o aduci si este pe acea piatră, pentru că am pus-o eu.
– Te-ai folosit de mine!, strigă băiatul, supărat.
– Nu m-am folosit de tine, ci doar de mândria și origoliul tău. Așa fac toți cei pe care-i cunoști. Se folosesc de tot ce-i rău în tine. Știi de ce?
– De ce?, întrebă băiatul curios. Se calmase brusc și nu-l mai privea pe bătrân cu supărare sau cu ură.
– Pentru că asta le arăți tu, lor. Dacă le-ai arăta iubire și bucurie, atunci toți te-ar iubi și viața ta ar fi mult mai frumoasă. E legea firii să primești ceea ce oferi.
– Spui că merge așa? Nu-mi vine să cred. Pentru asta mă urăsc cu toții?
– Da, pentru că văd ura și supărarea din tine.
– Eu o să plec acum, că am un drum lung în față, dar mă voi întoarce peste o lună. Bate câte un cui în scândura de la poartă, de fiecare dată când te vei certa cu cineva. Să nu uiți!
– Drum bun bătrâne, așa o să fac.
Zilele au trecut și copilul, care la început bătea multe cuie, încet-încet a mers din ce în ce mai rar la poartă, ca să bată cuie. Apoi, a venit și ziua în care n-a mai bătut niciun cui. A fost tare mândru de el și a început să urmărească cu interes, cărarea ce ieșea din sat, cărarea din pădure. Într-o zi, așteptarea lui a luat sfârșit și bătrânul s-a întors. Era la fel de vesel și zâmbitor.
– Ce-ai făcut copile?
– Am reușit!, strigă vesel băiatul. Acum nu mai bat niciun cui. Nu m-am mai certat cu nimeni.
Eu, mai am treabă, nu mi-am terminat-o. Va trebui să mă întorc de unde am venit. Prin urmare, acum nu voi sta mult cu tine. Vreau să-mi spui dacă te simți bine. Dacă ești mai fericit.
– Cu siguranță. Mă simt mai bine. Oamenii mă privesc cu ochi mai blânzi, sunt mai buni.
– Acum e momentul să fii și tu bun. Vei începe să faci lucruri bune, vei începe să ajuți oamenii. De fiecare dată când vei face o faptă bună, va trebui sa scoti cate un cui din scândură.
– Așa voi face!, zise băiatul hoărât.
Și zilele trecură, faptele bune s-au strâns, iar cuiele, rând pe rând, au fost scoase din scândura de la poartă. Băiatul se schimbase, era plin de veselie și ajuta cu dragă inimă pe toată lumea. Prietenii s-au adunat în jurul lui și el părea să fi uitat de acel bătrân și sfaturile lui. Acum, totul era natural, devenise firea lui să fie bun și blând.
După multă vreme, a venit și ziua în care, când s-a întors acasă, l-a găsit pe bătrân în poartă. Fericit l-a cuprins în brațe și i-a spus că îi mulțumește pentru că acum are o viață minunată.
Bătrânul i-a arătat scândura:
– Văd că nu mai ai niciun cui înfipt în scândură.
– Da! Le-am scos pe toate.
– Mai ai ceva de învățat, dragul meu.
– Ce?
– Vezi urmele lăsate de cuie? Unele sunt mici, abia se mai văd, au stat în soare și în ploaie și au fost aproape complet astupate. Altele, sunt încă mari, și le poți distinge bine. Dacă cuiul a fost mare, va dura mult, foarte mult până ce nu se vor mai vedea găurile din această scândură.
– Așa este, spuse copilul curios. Ce vrei să spui cu asta?
– Vezi tu, copile, așa sunt și rănile din sufletele oamenilor. După ce l-ai făcut să sufere, rana i se va vindeca foarte greu. Faptele bune scot cuiul, dar gaura rămâne. Să ții minte asta și să te ferești să mai faci fapte rele sau să te cerți cu alții.