SA NE VINDECAM IERTAND
Accesați fișierul [format doc]Tot mai multe persoane apelează la noi pentru a afla soluţii la numeroasele şi dureroasele probleme pe care ni le ridică viaţa. După părerea noastră, soluţia nu poate fi găsită decât de fiecare persoană în parte în directă conlucrare cu Harul lui Dumnezeu. Sfânta Biserică are şi ne oferă mijloacele prin care dobândim Harul, iar nouă ne revine datoria de a învăţa să-l păstrăm şi să lucrăm cu el.Precizăm că învăţătura din intregul material nu ne aparţine. Noi doar am prelucrat şi adaptat diferite studii pe care le-am menţionat, atunci când au fost luate din surse semnate de autorii lor. De aceea vă recomandăm să mergeţi mai departe în deveniPână atunci, Îl rugăm pe Domnul să ne binecuvânteze lucrarea şi să lucreze cu fiecare cursant în parte aşa cum numai El ştie. Şi nu uitaţi: Dumnezeu trebuie căutat acolo unde este El în Sfânta Sa Biserică: în Sfintele Taine, în Sfintele Slujbe, în Rugăciune, în inima noastră, în faptele bune făcute în Numele Lui!
Pacea şi bucuria Domnului cu noi cu toţi!
Maica Siluana
Iertarea
definiţie
Iertarea este o cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a fi ca El.
Iertarea este un proces conştient şi din convingerea inimii prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit.
Este o lucrare, un act voluntar şi liber, nu un sentiment.
Este un proces liber care şi aduce libertate.
Este o problemă a inimii, în sensul biblic al cuvântului, nu al psihismului.
Reînnoieşte relaţia rănită.
Întrerupe avalanşa reacţiilor produse de durerea simţită în actele vătămătoare.
Oferă puterea de a nu mai fi copleşit de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea.
Este mai curând o problemă între om şi Dumnezeu.
Este izvor de Har şi de eliberare de sub robia puterilor negative ale: mâniei, ţinerii de minte a răului, autocompătimirii, amărăciunii, comportamentelor defensive, baricadării dincolo de zidul de protecţie, ascunderii adevăratei identităţi.
Dumnezeu este gata mereu să ne ierte şi să ne iubească fără nici o condiţie. Dificultatea vine din partea noastră, din partea neputinţei noastre de a ne lăsa iubiţi.
Pentru a înţelege iertarea este necesar:
Să ne dăm seama ce convingeri sau presupuneri avem despre identitatea noastră în Dumnezeu.
Să devenim conştienţi că suntem oameni, ceea ce înseamnă că:
Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu Cel Unul în Treime, adică suntem ca Dumnezeu, subiect în relaţie cu alte subiecte,
suntem făptură, adică altfel decât Dumnezeu şi dependenţi de El şi
sunt chemaţi să devenim asemenea Lui lucrând împreună cu Harul Lui.
Omul există numai în relaţie:
Cu Dumnezeu
Cu sine
Cu semenii.
Pentru omul căzut, relaţia este locul în care:
Este iubit şi iubeşte,
Este rănit şi răneşte,
Poate creşte şi se poate vindeca iertând ca Dumnezeu şi primind iertarea cu recunoştinţă.
Să fim conştienţi de existenţa binelui şi a răului şi că suntem înconjuraţi de efectele răului existent înainte de a fi noi.
Să realizăm că latura noastră întunecată face presiuni asupra noastră, presiuni faţă de care putem fi liberi numai cu Harul lui Dumnezeu.
Să descoperim că Dumnezeu ne iartă şi ne dăruieşte iertarea ca pe un mijloc de vindecare a rănilor suferite şi de reparare a relaţiilor destrămate, făcând posibilă trecerea dincolo de greşelile noastre şi ale celorlalţi.
omul este altfel decât Dumnezeu
Dumnezeu
Omul
Este Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute
Este făptură, creaţia lui Dumnezeu
Este desăvârşit în mod absolut
Are un dor nestins de Absolut şi de desăvârşire
Iubeşte desăvârşit
Iubeşte nedesăvârşit
Iubeşte necondiţionat
Iubeşte condiţionat
Intră în relaţie de intimitate personală cu fiecare om în parte
Nu intră în armonie cu toţi oamenii, dar tinde spre aceasta
Nu-şi calcă făgăduinţele
Îşi calcă făgăduinţele
Urmăreşte interesul fiecărui om
Este egoist şi abuziv
Importanţa iertării:
Vindecă inimile şi reface relaţiile. Este cheia sănătăţii integrale a omului.
Este leacul neaşteptat şi revelat al dragostei împotriva durerii nedrepte.
Deschide uşa spre noi posibilităţi de viaţă.
Eliberează emoţiile şi sentimentele.
Dă putere prin eliberarea unor energii blocate de ură, mânie şi îngrijorare.
Ajută să te confrunţi cu realitatea vieţii şi să-i faci faţă.
Nu mai ai nevoie de mânie şi ură pentru că, renunţând la luptă, nu mai ai nevoie de arme.
Când te-ai hotărât să ierţi:
Nu te opri: după ce ai hotărât să ierţi, vei constata că simţi altceva decât credeai că vei simţi.
Nu te speria: supărarea poate continua şi după ce ai iertat, pentru că sentimentelor de mânie şi durerii le trebuie timp pentru a se stinge. Trăieşte-le iertând.
Cere iertare pentru „partea” ta de vină.
Gândeşte-te că problema este mai degrabă între tine şi Dumnezeu, decât între tine şi cel care te-a rănit.
E nevoie de primirea şi înţelegerea propriilor sentimente, fără a te lăsa condus de ele.
Începe de unde poţi şi lasă iertarea să-şi facă lucrarea în procesul de vindecare cu harul lui Dumnezeu.
Temă
1. Faceţi o listă cu lucruri pe care le-aţi iertat celor care v-au rănit de-a lungul vieţii.
2. Faceţi o listă cu lucruri pe care vi le-au iertat cei cărora le-aţi greşit şi le sunteţi recunoscători pentru asta.
3. Faceţi o listă cu lucruri pe care nu le puteţi ierta. Dacă vă e greu să le numiţi simbolizaţi-le printr-un semn oarecare.
4. Faceţi o listă cu lucruri care credeţi că nu vă pot fi iertate.
5. Faceţi o listă cu lucruri pe care credeţi că nu vi le puteţi ierta.
6. Ce credeţi că vă împiedică să iertaţi când nu puteţi ierta?
CE NU ESTE IERTAREA
Iertarea nu este uitare
Rănile aşa zis uitate au fost alungate în inconştient şi, de acolo, continuă să-i chinuie pe oameni. Pentru a le trata şi vindeca este nevoie să fie readuse în conştient.
Iertarea cicatrizează rănile emoţionale. Atunci ne putem aminti evenimentul fără resentimente. Nu mai suferim. Mântuitorul a înviat cu urmele cuielor, dar nu mai simte durerea.
Iertarea nu este doar un act imediat al voinţei
Mulţi se simt vinovaţi, sau îi învinovăţesc pe ceilalţi, pentru că nu iartă imediat. Dar iertarea nu este un act eroic de voinţă în care ne suprimăm emoţiile, ci este un act al întregii noastre fiinţe şi cere participarea tuturor puterilor noastre sufleteşti: inimă, inteligenţă, voinţă.
Cine sare peste etapele transformării emoţionale şi ale vindecării nu face decât să panseze o rană infectată. Aceasta va sfârşi prin a se infecta şi mai rău.
Simţirea mâniei şi simţirea lăuntrică a nedreptăţii face parte din procesul iertării.
Este nevoie de timp şi pentru vindecare şi pentru iertare; nu trebuie să bruscăm ceea ce se petrece în noi.
E nevoie să discernem între simţirea mâniei şi dorinţa de răzbunare, fantasmele legate de „dreptatea” pe care trebuie să ne-o facem singuri etc.
Mânia (iuţimea) este o emoţie sănătoasă, o putere a sufletului pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca să ne putem apăra integritatea. Nu mânia este păcatul, ci ura şi patimile pe care le poate stârni. Mâniaţi-vă şi nu greşiţi, spune Domnul.
Important este să luăm decizia de a nu ne mai răzbuna, în nici un fel. Răzbunarea este inutilă şi devastatoare. E nevoie să facem pace lăuntrică, pace emotivă.
Iertarea nu înseamnă scuzare
A scuza, înseamnă a nu-l considera responsabil pe cel care ne-a ofensat. Când cineva ne face un rău fără să vrea, sau fără să ştie, nu are de ce să ne ceară iertare, dar trebuie să ne ceară scuze.
Dar dacă cineva a voit să ne facă rău, a vrut să ne rănească, nu mai e vorba de scuze. Tendinţa de a-l scuza pe cel care ne-a ofensat se bazează pe circumstanţele atenuante oferite de trecutul său sau de alte circumstanţe. Dar nici o vină, fie şi explicabilă, nu poate fi scuzabilă. Ea poate fi doar iertată. Când Moise Îl ruga pe Dumnezeu să ierte poporul Său, Acesta îi răspunde descoperindu-i că este „Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri: care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte” (Ieşire 34, 6-7).
Iertarea nu este sinonimă cu împăcarea
Iertarea se referă la fapta care a rănit relaţia. Împăcarea este o urmare a iertării, dar poate să nu aibă loc. Dacă după acordarea iertării, simţim că prin împăcare relaţia noastră nu ar creşte în profunzime, e mai bine să renunţăm pur şi simplu la ea pentru păstrarea păcii. Pacea înseamnă să nu te răzbuni şi să nu doreşti să te răzbuni. Pacea şi iubirea de vrăjmaşi nu presupune prietenie.
Din nefericire, mulţi oameni se împacă fără a-şi ierta unii altora ofensele, ca să nu „mai dezgroape morţii”, dar fără recunoaşterea şi numirea suferinţelor pe care le-am produs sau pe care le-am suferit, nu există împăcare adevărată. Adevărul trebuie rostit.
Împăcarea presupune iertare, iar iertarea presupune rostirea adevărului.
Iertarea nu se impune
Iertarea este o lucrare a iubirii. Persoana care iartă trebuie să-şi asume în mod liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă.
Putem să ne dorim să fim iubiţi de cei din jurul nostru în ciuda faptelor noastre rele, dar nu le putem pretinde acest lucru.
Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde.
Iertarea nu este renunţare la ceea ce ni se cuvine
Iertarea nu exclude dreptatea. Un hoţ iertat nu este scutit de a restitui păgubaşului cele furate.
Iertarea nu anulează consecinţele unei fapte rele sau ale unui cuvânt rău. Iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire pentru reabilitarea celui vinovat. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa şi a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos.
Pe cruce, Mântuitorul a condamnat păcatul care ne locuieşte, a făcut dreptate, dar nu ne-a condamnat împreună cu păcatul.
Iertarea nu-l schimbă pe celălalt
Când iertăm, se întâmplă, cu adevărat, ceva extraordinar, dar cu cel ce iartă, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt.
Nu trebuie să iertăm aşteptând schimbarea celuilalt.
piedicile din calea iertării
1. Firea căzută şi puterile ei pervertite.
7. Pentru omul căzut, e firesc să nu-l ierte pe cel care l-a lezat cu ceva şi să-şi folosească puterile pentru a-şi face „dreptate”. Astfel:
1. Mânia (iuţimea) e folosită pentru a ne simţi şi arăta puternici. Fără mânie, omul se poate simţi dezarmat şi vulnerabil.
2. Frica nu mai e folosită pentru confruntarea cu necunoscutul ce trebuie cucerit şi se transformă în frica de a ne confrunta cu durerea şi fuga de recunoaşterea ei.
8. Iertarea readuce durerea în prim plan pentru a fi vindecată. Perceperea şi acceptarea durerii este premiza iertării.
2. Scoaterea de sub învinuire prin justificarea comportamentului.
Iertarea nu înseamnă scuzarea comportamentului care ne răneşte.
Este nevoie de o evaluare lucidă a celor întâmplate.
E nevoie de aşezarea responsabilităţii la locul care i se cuvine.
3. Confundarea iertării cu uitarea.
Trecutul îl modelează pe om şi deciziile pe care le ia.
Uitarea te-ar putea face să-i laşi iarăşi pe cei care te-au rănit să te rănească.
E nevoie de o „integrare”, de o asimilare a evenimentelor dureroase.
Putem ierta şi să nu uităm.
4. Legarea iertării cuiva de regretele aceluia.
Iertarea este un act în întregime al celui care iartă. Nu depinde nici de înţelegerea, nici de comportamentul şi nici de acordul celuilalt.
5. Gândul că trebuie să-ţi meriţi iertarea.
Iertarea este întotdeauna un dar gratuit, nemeritat.
Tema pentru acasă
Faceţi următorii paşi spre iertare:
În fiecare zi din săptămâna care urmează, de preferat seara înainte de culcare, citiţi Acatistul Sfântului Duh (îl găsiţi pe Site, la Rugăciuni) sau o altă rugăciune către Sfântul Duh.
Desenaţi-vă „râul vieţii”, notând pe meandrele lui momentele cele mai semnificative pe care vi le amintiţi.
Amintiţi-vă şi povestiţi în scris cel puţin şapte întâmplări dureroase din copilărie. Numiţi şi descrieţi pe scurt persoanele implicate.
Numiţi sentimentele distructive pe care le-aţi avut în timpul întâmplării.
Cum s-a sfârşit întâmplarea şi ce urmări credeţi că a avut în viaţa dumneavoastră?
Ce sentimente aveţi acum faţă de persoanele respective?
Aţi spovedit cele de care vă simţiţi vinovat?
Cum iertăm
Nivelele iertării pot fi:
Iertarea propriei persoane
Iertarea celorlalţi
Obţinerea iertării de la ceilalţi
Pentru a ierta trebuie să stabilim clar:
Pe cine trebuie să iertăm şi de ce.
Ce avem de iertat.
Cui trebuie să cerem iertare şi de ce.
etapele demersului iertării
Luarea deciziei de a ierta
Iertarea nu vine de la sine, trebuie să luăm hotărârea de a nu ne răzbuna ca să reglementăm o situaţie nedreaptă, o rană, o trădare, o jignire.
Este foarte important ca să luăm această hotărâre înainte de a se întâmpla fapta care ne ofensează. Altfel, în vâltoarea suferinţei, vom aluneca pe panta răzbunării.
Iertarea nu poate fi totală când cineva continuă să ne rănească. Este important să facem ceva pentru ca ofensa să înceteze: să discutăm cu persoana care ne răneşte, să intervenim prin cineva pentru mediere sau să întrerupem relaţia.
Lipsa de curaj poate fi ascunsă sub frumoasa mască a iertării gratuite, prin înăbuşirea sentimentelor neplăcute, de dragul unui confort părelnic.
A comunica cuiva că ne răneşte nu presupune neapărat să ne înfuriem pe el. Putem corecta o nedreptate fără violenţă. Putem comunica asertiv.
Recunoaşterea faptului că am fost răniţi
Pentru cei mai mulţi dintre noi, e greu să recunoaştem că am fost răniţi de frica de durere şi de propriile emoţii. Atunci se apelează la fel şi fel de manevre pentru a nu intra în contact cu emoţiile provocate de ofensă: scuzarea celuilalt, învinovăţirea de sine, identificarea cu agresorul, iertarea rapidă şi superficială, ignorarea trăirilor lăuntrice proprii.- te recunosti?!
Dar „curăţia inimii” cere o golire a ei de durere, tristeţe, mânie, frustrare, ceea ce nu înseamnă negarea emoţiilor, ci acceptarea, trăirea lor şi eliberarea de presiunea pe care ele o exercită asupra noastră pentru a ne răzbuna, activ sau pasiv, pe ceilalţi sau pe noi înşine.
A recunoaşte că ai fost rănit presupune identificarea exactă a rănii, a durerii, a pierderii şi „jelirea” ei fără autocompătimire, lamentări şi scene. Înseamnă reperarea „locului” în care am fost afectaţi: onestitate, fidelitate, competenţă, demnitate, încredere, integritate… Astfel, mânia scade în intensitate, deoarece, până atunci, victima credea că i-a fost alterată întreaga personalitate.
Exprimarea suferinţei
Exteriorizarea durerii este absolut necesară pentru a o putea gestiona sau vindeca. Ea poate fi scrisă într-un caiet, spusă cuiva, formulată în rugăciune…
Suferinţa nu trebuie spusă pentru a ne răzbuna, pentru a spune ceva rău despre celălalt. Decizia de a nu ne răzbuna a fost deja luată. Este vorba de descrierea faptelor şi spunerea propriei suferinţe, fără interpretarea intenţiilor.
E bine să găsim o persoană destul de matură emoţional şi spiritual pentru a ne asculta plângerea, fără a ne judeca şi dispreţui, dar şi fără a-l judeca sau dispreţui pe cel care ne-a rănit. Din cauza neînţelegerilor în acest sens, mulţi oameni suferă de singurătate şi nu îndrăznesc să-şi mai spună durerile.
Ascultarea activă, empatică a celuilalt ne ajută să vedem clar în noi ce anume a fost afectat, care este adevărata rană.
Primirea vindecării
Iertarea desăvârşită nu este posibilă atâta timp cât fiinţa noastră lăuntrică nu a fost vindecată.
Vorbind cuiva despre suferinţa noastră, fără a blama şi fără dorinţa de răzbunare, vom beneficia, în timp, de lucrarea puterii noastre de vindecare.
Pentru cel credincios, aici este punctul în care intervine Dumnezeu. Mai ales dacă rana este prea profundă şi foarte veche, nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, Care este în noi, va lucra la cererea noastră, conform făgăduinţei făcute nouă de Domnul (Luca 4, 28).
Deschiderea pentru iertare
9. Numai dacă am înaintat pe calea vindecării putem spune că inima noastră e pregătită pentru darul iertării. Pentru că, iertarea, cu adevărat nu ne aparţine, ea este întotdeauna darul lui Dumnezeu, fie că ştim, fie că nu; fie de credem în Dumnezeu, fie că nu.
10. Iertarea nu este un act de eroism, nu este o virtute morală, ci o virtute teologală, pentru că este iubire. Dumnezeu ne-o cere, Dumnezeu ne inspiră să o cerem şi să o acordăm, Dumnezeu ne dă puterea s-o trăim, dăruind-o sau primind-o.
11. Când intrăm în procesul iertării, doar primul act de voinţă ne aparţine, mai departe totul devine deschidere către, şi primire a iubirii lui Dumnezeu.
12. Asta nu înseamnă că cineva care nu este creştin nu poate ierta. Harul lui Dumnezeu lucrează şi în cei necredincioşi, dacă ei se deschid iubirii şi bunătăţii, care sunt de la Dumnezeu. Ce este important de reţinut, este faptul că iertarea nu se dă, ci se primeşte.
13. Motorul iertării este conştiinţa limpede că eşti iubit în mod necondiţionat de Dumnezeu, că nu trebuie să plăteşti nimic pentru nimic.
Stabilirea unei noi relaţii cu cel care ne-a rănit
După iertare, relaţia cu cel care ne-a rănit nu mai este aceeaşi, ea
1. se poate adânci într-o şi mai mare iubire, dacă se acceptă suferinţa împreună pentru cele întâmplate (o iubire care nu a trecut prin suferinţe nu este o iubire matură.)
2. sau se poate întrerupe ca relaţie fizică, din dragoste, pentru a nu-i mai da agresorului posibilitatea să ne mai rănească, să ne mai facă rău.
Consecinţele iertării
Primim puterea lui Dumnezeu de a fi asemenea Lui.
Ne recăpătăm adevărata identitate pentru că:
1. Ne unim cu Hristos (Luca 23, 24) şi primim Harul Lui.
2. Ne unim cu toţi oamenii (Coloseni 3, 3; Luca 7, 47).
3. Dobândim unitatea inimii (păcatul e ca un cuţit care împiedică circulaţia harului).
Când refuzăm să iertăm
Vom fi acaparaţi de gândul de a ne răzbuna. Răzbunarea este ceva natural, vine dintr-un fel de instinct al dreptăţii. Dar răzbunarea atrage după sine o spirală nesfârşită de violenţe.
Nu vom fi iertaţi de Dumnezeu (Matei 18, 35).
Suntem sfâşiaţi, devoraţi de dorinţa de a lovi, de a-l nimici pe celălalt. (Galateni 12, 14 –15)
Suntem sufocaţi de amărăciune (Evrei 12, 14 – 15).
Ne vom asemăna cu cei pe care nu-i putem ierta fie pentru slăbiciuni asemenea, fie pentru că suntem „judecaţi” după cum am judecat. Harul nu circulă în zona sufletului în care judecăm.
Sufletul ne este urâţit de otrava urii şi a resentimentelor.
1. Resentimentul înseamnă „a simţi din nou”. Este o răzbunare pasivă, ascunsă, care împiedică lucrarea pentru fericirea celuilalt. Este sursă de stres continuu şi poate genera boli somatice ca: ulcer, hipertensiune, arterită şi chiar cancer.
Trăim în spatele unui zid de apărare şi nu mai putem primi ce e bun în cei pe care nu-i iertăm.
Judecăm şi condamnăm şi ne umplem de calomnie, orgoliu, împotrivire, poftă de răzbunare, invidie, răutate, ni se împietreşte inima.
În cazul unor violenţe grave, lipsa iertării poate duce la fragmentare lăuntrică, la dedublare:
1. Când cineva a fost foarte grav agresat, a trăit o frică atât de mare încât, pentru a supravieţui, a apelat la un curios mecanism de apărare, numit identificare cu agresorul. Acesta intră, într-un fel, în victimă. Ca urmare, victima se simte contaminată de agresor, se percepe violent, murdar… devine dublu, victimă şi călău, şi continuă să se agreseze lăuntric. Când oboseşte să se agreseze pe sine, poate deveni, la rândul său, agresiv cu ceilalţi. Astfel, cine a fost violat, poate deveni violator, cine a fost agresat va agresa, cine a fost abuzat, va abuza…
Soluţia:
Căutarea agresorului ascuns profund înlăuntrul nostru, pentru a-l vindeca şi transforma. Aceasta se poate face prin iertare.
Temă pentru acasă
Identificaţi şi notaţi piedicile pe care le simţiţi în calea împăcării cu:
1. Viaţa Dumneavoastră
2. Părinţii
3. Profesorii care v-au rănit
4. Persoanele care v-au agresat
Alegeţi o situaţie în care vă e greu să iertaţi ceva cuiva şi cereţi ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi câte două minute, până veţi simţi o schimbare.
Scrieţi (într-un un mic eseu) în ce relaţie sunteţi acum cu Dumnezeu.
încă o piedică în calea iertării
Şi totuşi, nu putem ierta
Iată-ne la capătul unui drum greu şi dureros! Tocmai am făcut sesiunea în care am învăţat cum să iertăm şi aşteptam cu bucurie ca viaţa noastră să se schimbe, să se aşeze definitiv în bucuria pe care am trăit-o de multe ori, chiar şi fugar, de-a lungul Seminarului.
Şi totuşi, în momentele de mare tensiune, în faţa evenimentelor care ne rănesc, reacţionăm de parcă n-am fi făcut Seminarul. Schemele pe care le-am conştientizat ne înhaţă înainte de a apuca noi să strigăm „Doamne, miluieşte-mă!”. Ce se întâmplă cu noi? Deşi ştim cum putem ierta, când ne privim mai atent, constatăm că nu putem!
Dacă aceasta este concluzia la care aţi ajuns şi dumneavoastră, înseamnă că aţi lucrat onest şi corect temele Seminarului şi că aţi ajuns la capătul lui. Capătul lucrării noastre de până acum, adică a dumneavoastră cu Dumnezeu, este cunoaşterea din experienţă, trăirea până la deznădejde a adevărului că avem ce ierta, că ştim ce este iertarea, că ne dorim să trăim bucuria de a ierta, dar că noi nu putem ierta! Acesta e momentul deşteptării noastre. Doar acum vom fi capabili să auzim glasul plin de iubire şi răbdare al Domnului Care ne spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic!”. Abia acum putem să spunem: „Vino, Doamne, şi fă Tu în mine şi cu mine ce eu am tot încercat să fac fără Tine, sau încercând să Te transform în sluga dorinţelor mele care mă afundau şi mai mult în suferinţă şi nedumerire! Vino, Doamne! Iată, mă dau în mâinile Tale care m-au zidit şi Te rog, învaţă-mă să fac voia Ta! Sunt gata să Te ascult! Ajută neputinţei mele!”.
Dacă rostind rugăciunea de mai sus, simţim împotrivire lăuntrică, este momentul să ne întrebăm ce anume nu putem? Ascultându-ne, iarăşi cu onestitate, gândurile şi emoţiile care năpădesc în noi în momentul în care voim să ne predăm cu totul în voia Domnului, vom descoperi că predomină frica şi o mânie ascunsă şi, poate, întrebarea care ne dă mereu peste cap: „De ce mi s-au întâmplat mie toate acestea?”. Găsim aici o ultimă piedică pe care o avem de depăşit din calea iertării: iertarea lui Dumnezeu! Mulţi nu îndrăznim să ducem până la capăt acest gând, dar el va izbucni, în cele mai neaşteptate momente, sub formă de gânduri de hulă, de revoltă, de judecată, însoţite de sentimente de deznădejde şi neputinţă. Acolo e ultimul bastion pe care îl mai deţine potrivnicul. El, tatăl minciunii, de la început ne-a sugerat că „Dumnezeu e un Stăpân rău, Care ne-a adus la viaţă în aceste condiţii vitrege şi nu face nimic ca să le schimbe, ci, dimpotrivă, ne pândeşte fiecare greşeală ca să ne pedepsească. Şi oricum, e mult prea mult ce ne cere prin poruncile Lui. În plus, parcă ne cere numai nouă. Alţii sunt fericiţi fără să le respecte…”.
Nu e lipsit de importanţă să conştientizăm că aceste gânduri vin mai ales în momentele noastre de închinare, în momentele în care ascultăm de Dumnezeu ca să intrăm în Bucuria făgăduită de El. Este aici un semn că închinarea noastră nu e aşa cum ne-a învăţat Domnul, nu este „în duh şi adevăr”! Şi dacă în privinţa închinării „în duh”, Seminarul ne-a învăţat cum şi ce să facem, în ceea ce priveşte închinarea în adevăr, care se învaţă în Biserică aşa cum se învaţă viaţa în familie, poate mai sunt necesare câteva lămuriri. Fără închinarea în adevăr noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este, aşa cum ni S-a revelat şi ni Se revelează în Sfânta Lui Biserică, şi vom continua, în ascunsul inimii noastre, să fim supăraţi pe El. Aşadar, să ascultăm îndemnul Apostolului Pavel şi să „ne împăcăm cu Dumnezeu” în Numele lui Hristos.
Împăcarea cu Dumnezeu
Această împăcare, începutul şi puterea oricărei împăcări, este o lucrarea de taină a fiecărui suflet în parte cu Dumnezeu. Ea nu poate porni decât de la acceptarea întrebării: „Dacă Dumnezeu este Iubire, de ce a îngăduit să mi se întâmple şi să fac atâta rău? Dacă Dumnezeu ştia că voi face fapte care mă împiedică să mă mântuiesc, sau că nu voi ajunge să-L cunosc, de ce m-a mai adus la existenţă?”. Aşa, sau altfel formulată, această întrebare, rostită sau nu, chinuie sufletul tuturor celor care, în faţa suferinţei, alegem atitudinea tălharul răstignit „de-a stânga” Crucii Domnului. A fugi de ea, a nega faptul că ne chinuie, când nu ne identificăm cu tâlharul de-a dreapta, strigând: „Pe drept sufăr acestea, pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”, înseamnă a ne afla în negarea iubirii lui Dumnezeu, sau în neagră nepăsare faţă de relaţia noastră cu El. Iar aceasta nu este altceva decât amânarea ei până în clipa morţii, refuzând astfel să primim darul lui Dumnezeu.
„Dacă ai şti darul lui Dumnezeu”, îi spunea Domnul femeii din Samaria… Dar noi ştim oare darul lui Dumnezeu?
Acest dar al lui Dumnezeu este Însuşi Dumnezeu venit la noi, în noi, ca să fie cu noi, în această viaţă care nu este darul Lui aşa cum mi l-a făcut la Creaţie, ci moştenire de la părinţii şi strămoşii mei.
Venirea fiecărui om la existenţă este o împreună lucrare a lui Dumnezeu cu părinţii lui. Omul ca persoană umană, ca ipostas individual, nu există înainte de momentul zămislirii lui în pântecele matern. Tu, cel ce pui întrebarea, nu erai înainte de a fi chemat la existenţă de actul procreator al părinţilor tăi. Tu nu te aflai undeva în nişte buzunare sau sertare cereşti, pentru a fi aruncat sau trimis într-o viaţă pregătită special pentru tine. Aceasta este erezia lui Origen, şi nu numai, şi o asemenea credinţă ar face imposibilă cunoaşterea lui Dumnezeu-Iubire.
Tu, ca persoană unică, irepetabilă şi inconfundabilă, ai fost creat şi adus la existenţă de Dumnezeu deodată cu trupul tău viu care se zămislea în actul procreării săvârşit de părinţi. Atunci, în ziua aceea, tu ai primit deodată, în acelaşi timp, existenţa personală de la Dumnezeu şi viaţa omenească de la părinţii tăi. Nu Dumnezeu ţi-a ales părinţii, ci ei te-au chemat la viaţă, conştient sau nu, prin actul lor procreator, iar Dumnezeu te-a creat ca ipostas al acestei vieţi. Şi tu, tu ca persoană după chipul lui Dumnezeu, ai primit atunci puterea şi priceperea de a realiza, în chiar aceste condiţii, asemănarea cu El. Mai mult, prin Sfântul Botez, te-ai născut a doua oară, de la Dumnezeu, şi ai primit o viaţă nestricăcioasă, dumnezeiască, altoind viaţa neputincioasă şi stricăcioasă primită de la părinţi, pe Hristos, Viaţa noastră cea adevărată. Ai primit, şi primeşti, în Sfânta Lui Biserică, putere şi pricepere ca să transformi viaţa de blestem pe care ai moştenit-o de la lumea acesta, în binecuvântare. Viaţa ta de creştin este o adevărată liturghie în care tu, liber şi responsabil, oferi lui Dumnezeu viaţa ta omenească, durerile ei, frământările ei, dorurile şi dorinţele ei, ca El să le transforme în viaţă sfântă. El, Domnul, le spune ucenicilor Săi că tristeţea şi durerea lor se vor transforma în bucurie! Iar în altă parte, dezvăluindu-ne taina bucuriei, ne arată că putem intra în ea fiind credincioşi peste „puţinul” pe care l-am primit.
Dacă nu vom putea primi în inima noastră aceste adevăruri, nu vom putea face nici un pas mai departe pe calea iertării.
Dar iată, pasul următor se poticneşte şi el într-o nouă întrebare: „De ce nu intervine Dumnezeu când suntem abuzaţi fără vină, de ce îngăduie să fim abuzaţi, maltrataţi, bolnavi, chinuiţi şi apoi abuzatori şi chinuitori?”. Este şi aici o taină, fără acceptarea şi înţelegerea căreia iarăşi nu vom putea înainta pe Cale: Taina libertăţii.
Noi ne naştem în această lume şi lumea aceasta L-a respins pe Dumnezeu. Dumnezeu respectă libertatea omului şi nu se amestecă în voia lui dacă nu este chemat. O face din iubire, o face din respect pentru demnitatea pe care i-a acordat-o omului de la început şi din iubire. Din iubire, pentru că numai astfel omul va putea vedea, simţi, trăi şi înţelege că nu este om cu adevărat fără Dumnezeu. Dumnezeu nu lucrează în lume ca o putere care face dreptate după legile şi dorinţele omului căzut, ci înlăuntrul omului care a ales să nu mai aparţină acestei lumi şi să intre în Împărăţie.
Dumnezeu nu schimbă lumea, ci pe omul care-L primeşte şi crede în Numele Lui, împlinind poruncile după sfânta Lui rânduială. Prin împlinirea poruncilor, omul dobândeşte puterea de a se face fiu al lui Dumnezeu după har şi de a fi liber. Atunci toate devin noi pentru el şi cele din afară vor fi oglinda celor dinlăuntru. Atunci scopul lui nu va mai fi căutarea unor condiţii exterioare plăcute şi reconfortante, ci transformarea oricărui loc şi timp, în loc şi timp de întâlnire cu Dumnezeu, de trăire în El, de iubire cu El şi ca El, şi de înaintare cu El spre ţinta finală, care este dobândirea vieţii veşnice fericite. Căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, după porunca Domnului, vom constata cu uimire că restul dorinţelor nostre se vor împlini de la sine!
Aşadar, dacă am suferit abuzuri şi dureri este pentru că cei care au făcut-o au fost liberi să aleagă, sau să se supună alegerii celor care i-au adus pe lume, de a trăi fără Dumnezeu, fără a asculta poruncile Lui. Au ales să rămână robi abuzurilor pe care le-au îndurat şi să le ducă mai departe ca pe un blestem. Oricare dintre noi a avut, sau va avea, un moment în care va putea alege liber cum să se poarte cu viaţa sa şi cu întâmplările ei. Toţi ajungem să alegem sau libertatea în şi cu Hristos, sau să rămânem robi ai evenimentelor exterioare, robi ai pornirilor lăuntrice şi ai sugestiilor demonice de a ne face dreptate sau de a ne răzbuna, dacă lucrurile nu merg cum ne place nouă.
Dar oricine a cunoscut gustul şi dezgustul lui „sunt liber dacă fac ce vreau” şi a suferit destul ca să înţeleagă că ce i se pare că voieşte nu este voia sa cea adevărată, va alege cu îndrăzneală să devină „rob” lui Dumnezeu, adică rob al iubirii, al iertării, al răbdării şi al bucuriei care nu este din lumea aceasta.
Tema pentru acasă
14. Continuaţi să citiţi în fiecare zi Acatistul, sau alte Rugăciuni către Sfântul Duh.
15. Citiţi materialele anexate şi notaţi-vă impresiile şi sentimentele pe care le aveţi.
16. Alegeţi un moment din zi în care să staţi în faţa lui Dumnezeu pentru a vă oferi inima şi simţirile ei lui Dumnezeu, rugându-L să transforme durerea şi întristarea din ele în bucurie, după cum a făgăduit.
anexe
1. Suferinţă, binecuvantare sau blestem?
Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, pg. 21- 28
„Să fii binecuvântat, Dumnezeul meu!”, iată cum se pune în valoare suferinţa
Iubiţii mei, aşa cum am spus şi la început, într-un chip sau altul, toţi suferim. Durerea pe care o experimentăm este prezentă în orice moment. Am putea spune că nu există clipă în viaţa omului în care acesta să nu sufere de ceva, de o durere pricinuită de el însuşi, sau venită de la cei dragi, de la copii, sau din partea celorlalţi oameni. Apoi, atunci când aflăm în fiecare zi despre răul care se întâmplă într-un loc sau altul de pe glob, când aflăm că în Africa copiii sunt înfometaţi şi mor de foame, sau altele asemenea, un suflet creştinesc nu poate să nu simtă durere pentru toate câte se întâmplă. Prin urmare, fiecare clipă este plină de pătimire şi, voim sau nu voim, vom suferi. Toţi vom împlini acest canon.
Problema nu este, aşadar că suferim, ci în felul în care reacţionăm la suferinţă. Cât de minunat ar fi să nu lăsăm să se irosească suferinţa! De suferit, oricum vom suferi. Tot chinul suferinţei va fi în zadar dacă nu valorificăm pozitiv această pătimire, dacă n-o exploatăm. Şi valorificăm suferinţa, o exploatăm pozitiv, când cugetăm aşa cum am spus mai sus şi avem o atitudine pozitivă. Întâi de toate, să nu ne împotrivim deloc şi să nu ne văităm. Chiar dacă-ţi face rău toată lumea, să nu zici: ”Acesta mi-a făcut rău…!”. Nu ţi-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi îngăduit Dumnezeu. Iar El a lăsat aşa lucrurile pentru că aveai nevoie de suferinţă. Nu înseamnă că cel care a făcut răul a săvârşit un lucru bun. În această postură se află şi Iuda. El L-a trădat pe Hristos şi aceasta este cea mai mare crimă, însă era în iconomia lui Dumnezeu să fie trădat tocmai de Iuda şi să moară pe Cruce. De asemenea, cei care L-au răstignit sunt răstignitorii Lui adevăraţi. Dar trădarea, Crucea lui Hristos, moartea Lui înseamnă mântuire pentru lume. Aşa şi aici. Cel care ţi-a făcut răul este răufăcător şi va da răspuns într-o zi pentru aceasta, tu însă nu te foloseşti, nu câştigi nimic dacă în continuare spui: ”Mi-a făcut aşa şi aşa, să păţească şi el la fel…!”. Este păcat! Dumnezeu îngăduie unui om să-ţi facă rău şi să suferi. Lasă-l pe acela, ia seama la suferinţa ta şi să-L ai înaintea ochilor pe Dumnezeu. Aşadar, nici un necaz, nici o pătimire să n-o înfrunţi aşa, ci dacă este posibil, suferinţa s-o întâmpinăm zicând aceste cuvinte: “Dumnezeul meu, fii binecuvântat, fie aşa cum voieşti Tu!”. Astfel, durerea nu se va irosi, ci va fi valorificată, adică ne va folosi şi va deveni pentru sufletul nostru marele bine despre care am vorbit.
Calea cea scurtă a mântuirii
Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupaţi, de aceea şi creştinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-şi atingă scopul imediat şi fără multe ocolişuri. Ei bine, una dintre aceste căi scurte spre mântuire este suferinţa. Am spus că omul în fiecare moment, în fiecare clipă are parte de suferinţă. În loc să laşi să se irosească suferinţa, poţi avea o atitudine potrivită înaintea lui Dumnezeu, fie că te afli în casă, în sala de clasă sau în orice alt loc. Deşi îţi vine să oftezi pentru că suferi, binecuvântează pe Dumnezeu şi pe neaşteptate, fără zgomot, vei simţi în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.
Un Avvă în Pateric spune că: „Dimineaţa se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în Rai”, lăsând să se înţeleagă că dimineaţa omul poate să săvârşească păcate, dar pe parcursul zilei îşi revine la conştiinţa de sine, revine la priveghere, se pocăieşte, plânge, şi nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai. Lucrurile sunt uşoare şi calea mântuirii este scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greşită, le facem dificile şi îngreunăm calea mântuirii.
Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăieşti, Dumnezeu te primeşte şi te mântuieşti, dar numai dacă te căieşti cu adevărat. Este cu putinţă să te căieşti pentru cea ce ai făcut numai pentru că ţi-a fost rănit egoismul! Ia seama şi la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit şi nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.
De multe ori omul se mâhneşte pentru păcatele pe care le-a făcut şi se căieşte pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului rănit. Adică, înainte de a păcătui, omul avea o părere bună despre sine, dar când a păcătuit nu mai poate să aibă aceeaşi părere, şi aceasta îl face să sufere. În cazul acesta nu este vorba despre pocăinţă adevărată. Pocăinţa voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta: „Dumnezeul meu, chiar de ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou în păcat!”. Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas, fără să aibă nici o nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă, nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!
De aceea, Vechiul Testament ne învaţă: „Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Să-ţi aminteşti că vei muri şi aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este amintit şi în aceste cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este pregătit în orice moment să moară, când se gândeşte că în orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul. Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să trăiască, în puţine clipe , a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut înţelege.
După ce mai înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre, Acesta, însă, n-a făcut nici un rău!”, în continuare a rostit acel cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la Domnul Însuşi: „Amin îţi zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai”.
Aşadar, fraţilor, avem această realitate a suferinţei care sfâşie existenţa noastră până în străfunduri şi ne face să suferim tainic. Poate că deja ne-a şi înfricoşat vreodată, şi mintea noastră s-o fi dus cu gândul că putem să şi murim. Este cel mai frumos gând! Mă iertaţi că zic aşa. Să trăim lucrurile aşa cum am spus mai sus. Este cu adevărat minunat să sufere cineva şi să simtă ceea ce am spus, să ia lucrurile aşa cum am spus. Desigur, eu sunt îndreptăţit să spun acestea în această seară, pentru că sunt cam bolnav. De aceea v-am spus că vom duce discuţia în această direcţie, pentru că mă influenţează şi indispoziţia mea.
Este cel mai bun lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înainte lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi oricât ar părea de ciudat, omul spune: „Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!”. Şi când spunem suferinţă, le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată stricăciunea trupească a omului, în general, şi moartea. Dacă nu erau acestea, toţi ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinismul, mai ales, trebuie să privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.
Când va ridica Dumnezeu suferinţa
Să mai ştiţi şi acest lucru: după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.”. Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.
Aceste lucruri le spun şi părinţilor în legătură cu copiii lor. Câteodată vin unii care sunt oamenii duhovniceşti şi părinţi buni, atenţi la îndatoririle lor creştineşti, ca să se vaite despre copilul lor care a luat altă cale, pe care niciodată nu se aşteptau să o ia. Mă străduiesc şi le spun următoarele, nu ca să port doar o simplă conversaţie cu ei, ci pentru că eu cred – şi deja am văzut acest lucru în fapt – că lucrurile stau astfel: „Luaţi seama, poate că voi vă consideraţi nişte părinţi buni şi vă pasă de ceea ce se întâmplă cu copilul vostru, care se pierde pe o cale greşită, dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie aceasta copilului vostru, exact ca să vedeţi unele lucruri pe care nu le-aţi văzut încă. Se poate să aveţi înlăuntrul vostru un egoism, o părere bună despre voi înşivă, sau orice altceva la care nu aţi luat seama. Dacă voi veţi pricepe şi se va vindeca sufletul vostru de aceste păcate, de aceste patimi, se va vindeca şi copilul vostru. Dumnezeu va aduce copilul înapoi, pe drumul cel bun, pe calea cea dreaptă, lângă voi.”. Şi, într-adevăr, în multe situaţii se întâmplă aşa.
În general însă, vreau să spun că, atunci când suferinţa nu ne mai este necesară, Dumnezeu o ia de la noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de folos. Şi de faptul că eu sunt indispus în această seară se pare că era nevoie, şi de aceea Dumnezeu a îngăduit. Deci, nu trebuie să spunem altceva decât ceea ce am spus. Altfel, dacă nu aveam această indispoziţie, n-am fi spus ceea ce am spus. Am fi vorbit despre alte lucruri, dar probabil că acestea ne-au fost de folos să le auzim în această seară.
Iubiţilor, socotesc că dacă luaţi aminte, dacă înţelegeţi puţin din ceea ce v-am spus, începeţi să înfruntaţi suferinţa în acest mod şi veţi descoperi că lucrurile sunt aşa cum le-am destăinuit.
Dar luaţi seama, să nu se zdruncine niciunul înlăuntrul lui, pentru că în ceasul în care auzim predica, se poate ca în noi să se cutremure totul. Şi zicem: Bine le spune părintele, dar nu se potriveşte, iscusit grăieşte, dar cum să facem? Nu, nu trebuie aşa! Dacă priveşti astfel lucrurile, deja ai pricinuit o mare pagubă sufletului tău. Ai auzit cuvântul lui Dumnezeu? Lasă-L să intre în inima ta şi să-şi facă treaba înlăuntrul tău. Nu te cutremura, nu reacţiona deloc.
Iubiţilor, cred că aceste cuvinte sărace pe care le-am grăit, luând lucrurile în serios, vor face tuturor şi mie un mare bine: din acest moment, când deja suntem în biserică şi ascultăm dumnezeiasca Liturghie, care este Raiul, Împărăţia lui Dumnezeu, vom simţi că ne aflăm înlăuntrul acestora şi vom trăi cu acest sentiment cealaltă vreme a vieţii noastre. Şi când vom pleca din lumea aceasta, vom trăi pentru veşnicie cu Dumnezeu şi cu sfinţii în Rai.
2. Experierea suferinţei în duhul Bisericii
Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, pg. 166 - 173
Omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, ca să fie jertfit
…Am vorbit ieri despre necesitatea martiriului în viaţa duhovnicească, plecând de la sărbătoarea şi viaţa Sfântului Antonie, cel care în pustiu a trăit atâtea lucruri, la prima vedere de neînţeles. Ce însemnau nălucirile demonilor şi toate acele lucruri înfricoşătoare care i s-au întâmplat? Şi de ce Dumnezeu a lăsat să fie chinuit astfel Sfântul, care pe toate le-a trecut cu bine? În seara aceasta prăznuim în special pe Sfântul Atanasie, dar şi pe Sfântul Chiril. Este sărbătoarea celor doi Patriarhi Sfinţi ai Alexandriei. Dar oare Sfântul Atanasie şi-a găsit vreodată liniştea? Desigur, ceea ce a fost în sufletul lui şi cum le-a depăşit doar el le ştie, dar le am în vedere pe cele care i-au venit din afară. Ce luptă a mai dus! Dumnezeu ar fi putut să nu îngăduie să se chinuie, să fie oprimat, să se afle în primejdie, să meargă în exil, 15-16 ani, la marginile lumii în condiţiile acelei epoci. Însă Dumnezeu a îngăduit şi Sfântul a băut paharul cel mare, picătură cu picătură.
Am spus deja că Dumnezeu primeşte un suflet doar atunci când vede intenţia lui şi-l luminează pe dinăuntru, îl îndrumă, îl sprijină, dar numai ca să bea paharul cel amar, picătură cu picătură. În viaţa duhovnicească nu se întâmplă lucrurile după cum vrea omul, acesta să zică: voi face aşa, sau altfel, sprijinindu-se pe mintea, pe intenţiile, pe posibilităţile, pe calităţile lui. Nu se întâmplă nimic din toate acestea, căci tu, omule, te vei pleca, vei cădea şi fără să-ţi dai seama vei deveni pustiu, robul egoismului tău, al slavei deşarte şi, în cele din urmă te vei pierde.
Aceasta este metoda, duhul creştinesc, astfel Îl vei afla pe Hristos, vei merge pe cale împreună cu El. Vei şti în toată vremea că atâta vreme cât Hristos rămâne cu tine şi te îndrumă, vei trece peste toate. Altfel nu vei reuşi, pentru că nu este o problemă de voinicie, de agerime, de putere, ci omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, astfel încât să moară omul cel vechi, să se jertfească, adică să se stingă înlăuntrul lui orice pornire de a se salva pe sine. Nu sunt lucruri noi, dintotdeauna a fost aşa şi aşa va fi. Apostolul Pavel nu spune întâmplător: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua.” (Romani, 8, 36). Şi de ce să fie ucis cineva în toată ziua din pricina Domnului? Nu stăpâneşte El lumea? Acesta este duhul cel adevărat, calea cea dreaptă pe care cel dintâi a păşit Domnul. N-ar fi putut altfel? Ar fi reuşit, dar important era să-i ajute pe oameni, să-i sprijine.
Apostolul Petru săvârşeşte păcatul, ca să fie vindecat prin păcat
Ce a făcut omul? A păcătuit. Şi ce înseamnă păcatul? Ruperea omului de Dumnezeu cu toate consecinţele asupra vieţii lui. Şi ce este mântuirea? Mântuirea, dacă vreţi, în duhul „homeopat” despre care vorbim, înseamnă să meargă cineva pe calea vieţii, pe calea întoarcerii spre Dumnezeu trecând botezul suferinţei. Păcatul te face să pătimeşti şi să accepţi, să suferi strâmtorări de dragul mântuirii, să suferi ca să trăieşti.
Un exemplu caracteristic este persoana Sfântului Apostol Petru. Acesta se afla lângă Domnul şi era atât de preţuit de Acesta! Era cel mai bun şi Domnul l-a ales, l-a ţinut lângă El. Ce n-a văzut şi ce n-a auzit Petru lângă Domnul!? Însă, ca să se mântuiască de această miasmă care se numeşte păcat, a trebuit să pătimească. Şi nu l-a trimis Hristos de la început să se răstignească, să meargă să simtă durerea. Nu. Se va întâmpla şi aceasta, dar mai târziu. L-a lăsat mai întâi să încerce ce este păcatul pe propria piele. Şi Petru s-a purtat ca şi cum ar fi fost orb, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic. În timp ce Domnul Însuşi îi spune ce va pătimi, Petru nu ia seama la cuvintele Lui. A trebuit să păcătuiască mult, să se cufunde în mocirla păcatului, în trăiri care-l înstrăinează pe om de Dumnezeu şi rămâne singur.
Dacă omul nu este unit cu izvorul existenţei sale, adică cu Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Căruia a fost plăsmuit, şi rămâne singur, fără să fie cuprins de Acela, se cufundă în iadul fiinţei sale. În timpul acestei vieţi omul este îmbiat de dulceţile păcatului, dar când vine înfricoşătorul ceas în care se va afla înaintea Domnului gol şi înspăimântat, cufundat în propriul adânc, ce va face?
Deci Domnul îngăduie ca Petru să fie încercat, să-L tăgăduiască iar şi iar. Nemintos să fi fost, n-ar fi făcut aşa! Era orbit şi stăpânit de starea lui căzută. Aşadar, Hristos nu-l ia să-i spună: „Vino Petre, uite în ce hal eşti! Vino să te curăţesc!”. Nu lucrează vindecarea aşa, se pare că această cale nu este eficientă. Prin altă metodă va veni vindecarea lui Petru şi aceasta este, am zice noi „homeopată”.
Omul păcătos este mândru şi egoist, asemenea lui Petru, dar tocmai prin acesta vrea Domnul să-l vindece. Îl lasă să se cufunde în această stare a păcatului din care trebuie să se elibereze. Este ca şi cum i-ar zice: „Tu eşti cel care nu te vei înfricoşa, cel care vei mărturisi, tu eşti cel care chiar când toţi vor fugi, vei rămâne lângă Mine şi vei răbda, tu eşti? Uite, fă acum ceea ce n-ar fi făcut omul cel mai obişnuit: înfricoşează-te tu cel care n-aveai frică, cazi cum n-a căzut cel mai neputincios dintre oameni.”. Şi Petru se leapădă de Acesta, de trei ori. Se leapădă de Hristos, şi mai ales blestemând şi înjurând şi ajunge astfel în străfundurile realităţii care se numeşte păcat. Trăieşte starea de păcat. Numai el singur ştie prin ce a trecut! Luaţi seama, Hristos nu l-a lăsat pe Petru să facă rău altcuiva, ci să se lepede de El, de Hristos Însuşi. Domnul n-a pătimit, dar Petru s-a vindecat de patimi pătimind, adică prin homeopatie.
Binele acesta înseamnă strivirea egoismului, iar mândria, marele ghimpe al lui Petru, se manifestă tocmai când încearcă păcatul fără reţinere, fără îndoială, îl bea până la ultima picătură, şi ca o minune urmează vindecarea.
Desigur, nu experienţa păcatului lucrează vindecarea, nu păcatul este cel care poate să-l vindece pe om, păcatul îl determină pe om să alerge la Hristosul său în stare de pocăinţă, în smerenie, dându-şi seama că toate s-au dărâmat înlăuntrul lui şi nu mai există motiv de mândrie. Şi se întâmplă minunea: Petru experiază păcatul, sau mai bine zis, îl săvârşeşte din iconomia lui Dumnezeu. Este adevărat că face un păcat care-l vatămă doar pe el, nu şi pe altcineva, trăieşte înlăuntrul sufletului experienţa păcatului ca pe ceva urât, ca pe ceva ruşinos care-l desparte de Dumnezeu.
Dumnezeu îngăduie ca lucrurile să se întâmple astfel pentru ca, în cele din urmă, sufletul să se vindece şi să fie pregătit să se răstignească.
Prin urmare, trebuie să se întâmple în sufletul omului această lecţie vindecătoare în faţa lui Dumnezeu, în Hristos, în Duhul Sfânt, pentru că omul nu se vindecă până nu va pătimi. Orice-ar suferi omul, numai din voia lui nu se vindecă. Tămăduirea apare doar când omul pătimeşte după cum vrea Domnul, căci El alege ce va pătimi fiecare dintre noi şi deschide calea mântuirii, calea harului Său (nota 83, pg. 170).
De mic copil, Petru avea un caracter vulcanic, altfel era neprihănit. În sinea lui mocnea mândria, faptul că nu era ca ceilalţi. Cu toate că s-a aflat lângă Hristos, cu toate că a trăit lângă El, cu toate că a văzut atâtea, mândria a rămas ascunsă în sufletul său, n-a pierdut-o. Din pricina ei s-a lăudat Domnului: „Chiar dacă toţi Te vor vinde, eu nu o voi face!”.
Convingerea aceasta o avea înlăuntrul lui şi, dacă ne este îngăduit să spunem, Domnul i-a „păstrat-o” pe aceasta de când Petru era copil, nu ca să-l chinuiască, ci tocmai pentru că a dorit să-l vindece.
Nu dorim să înţelegem cum se vindecă păcatul, pentru că aceasta doare
Pentru toţi este valabilă această metodă. Unul pătimeşte într-un fel, celălalt în alt fel, dar numai prin felurite căderi şi scăderi, prin pocăinţă ne vom vindeca de patimile noastre.
Nu ne vom folosi din această viaţă creştinească pe care o trăim căutând s-o ducem bine, să fim mulţumiţi. Dorim să vieţuim creştineşte, dar toate să fie frumoase, minunate şi plăcute. Nu acceptăm să aflăm că, în felul acesta, admirăm sinele nostru, adică păcatul.
Când încă nu ştim ce înseamnă păcatul, Domnul, Care ne iubeşte, aşteaptă ora potrivită ca să ne vindece. Acesta ne cunoaşte, ştie dimensiunea, adâncul păcatului din noi şi rânduieşte, chiar înainte să venim pe lume, cum vor fi lucrurile pentru fiecare, ştie ce trebuie fiecăruia dintre noi.
Mie îmi face impresia – luându-mă pe mine ca exemplu dacă vreţi – că pe toate celelalte le va face omul cu mulţumire, numai să nu bea paharul picătură cu picătură, să conştientizeze păcatul pe care-l are înlăuntrul său şi să simtă amărăciunea înlăuntrul lui, să afle ce-i sfâşie sufletul. Astfel, se fereşte, într-un fel sau altul, să-şi vadă păcatul amăgindu-se că este om bun, că săvârşeşte fapte bune, în timp ce înlăuntrul său se zvârcoleşte răul. De ce sunt aşa sufletele noastre? De ce? De ce în sufletul sfântului lucrurile stau altfel? De ce în lăuntrul celui care-L urmează pe Hristos, care a păşit pe calea Lui, care s-a lepădat de sine şi a ridicat crucea, lucrurile stau altfel, în timp ce înlăuntrul multora stăpâneşte păcatul? Tocmai pentru că nu înţelegem ce este păcatul şi cum se vindecă el. Nu dorim să fim vindecaţi. Acest lucru ne doare.
Minunea constă în rânduiala lui Dumnezeu ca noi să rămânem statornici, să-L urmăm şi să rămânem lângă El. Nu a contat ce au fost şi ce au făcut Apostolul Petru şi ceilalţi Apostoli. Ei au rămas lângă Hristos, El a găsit modul în care să lucreze vindecarea în sufletele lor. Pe Apostolul Petru L-a lăsat să fie plin de sine, să guste păcatul dinlăuntrul lui fără ca el, nefericitul, să ştie. Când a înţeles ce s-a întâmplat, nu i-a mai rămas decât să plângă cu amar. În felul acesta Dumnezeu Îşi va pune mâna Lui pe fiecare dintre noi, dacă vom dori ca şi aceia, care rămânând lângă El, s-au purtat ca şi cum I-ar fi spus: „Dumnezeul nostru, noi nu înţelegem nimic, dar iată, suntem înaintea Ta. Striveşte-ne ca să ne mântuieşti, după nevoia sufletului nostru!”.
Ca să clarificăm mai bine această problemă vă spun următoarele: cunosc multe situaţii în care sufletul nu primeşte să pătimească ceea ce-i este rânduit, dar Dumnezeu aduce lucrurile în aşa fel încât sufletul se nimereşte tocmai acolo unde nu doreşte. Şi bea paharul cel amar pe care nu voia să-l bea, simte durerea pe care n-a vrut s-o accepte. Experiază păcatul întru-un mod ruşinos. Astfel le rânduieşte Dumnezeu. Omul trebuie să se minuneze de înţelepciunea şi de iubirea cu care îndrumă fiecare suflet în mântuire. Desigur, aceste lucruri înfricoşează, strâmtorează, îl întristează pe om, însă nu se poate altfel.
Omul va trece prin greutăţi, aşa cum în multe situaţii medicamentul homeopat îl vlăguieşte, dar îl vindecă. Nu ne vom înfricoşa însă, nu vom da bir cu fugiţii! Înainte de noi mii de suflete au înţeles şi au privit astfel lucrurile, mii de oameni s-au lepădat de ei înşişi, s-au predat lui Hristos şi au băut până la fund paharul suferinţei, al Crucii lui Hristos: „Cel care vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.
„Pentru Tine suntem supuşi morţii, în fiecare zi…”
Sfântul Atanasie pe care-l prăznuim astăzi a trecut prin atâtea strâmtorări şi n-ar fi îndurat dacă nu s-ar fi predat lui Hristos, dacă s-ar fi înverşunat împotriva celor care-l nedreptăţeau, împotriva ereticilor, dacă s-ar fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Care-l lăsa să sufere.
El rămâne credincios şi-L urmează pe Domnul. Când Arie a murit, Sfântul a zis: „În această lume, pentru fiecare, vine ceasul morţii!”, nimic altceva. N-a fost înlăuntrul lui răzbunare, să spună: „Bine că a murit!”.
Cât rău ne facem în ceasul în care Hristos Se apropie de noi şi vrea să ne pună mâna pe umăr, iar noi suntem foc şi pară. Ce să facă Domnul? Te lasă şi aşteaptă un alt prilej să Se apropie de tine, să vadă dacă nu cumva te-ai maturizat, dacă ţi-ai dat seama că El este Calea.
Chiar şi în mânăstiri, dacă monahii sau monahiile nu învaţă lecţia: „Pentru Tine suntem ucişi toată ziua!”, nu se ştie ce se va întâmpla cu mântuirea lor.
Există ceva care ne dă nădejde. Deşi ni se pare că nu se întâmplă nimic, ca şi cum nu înţelegem ce spune Domnul, Acesta va începe să ne aducă dovezi.
S-ar putea să rămânem mai puţini decât suntem în acest ceas în biserică, nu are importanţă! Şi doi oameni să rămână, nu contează. Problema nu este dacă sunt mulţi sau puţini, ci dacă aflăm adevărul lui Dumnezeu, calea cea adevărată, dacă păşim aşa cum a păşit Acela, încât sufletul nostru să se vindece, să strălucească înlăuntrul nostru adevărul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, ca să avem nădejdea mântuirii veşnice.
RUGĂCIUNE PENTRU VRĂJMAŞI
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!
Marele Mitropolit Sârb
Nicolae Velimirovici,
un martir al comunismului ateist
Pacea şi bucuria Domnului cu noi cu toţi!
Maica Siluana
Iertarea
definiţie
Iertarea este o cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a fi ca El.
Iertarea este un proces conştient şi din convingerea inimii prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit.
Este o lucrare, un act voluntar şi liber, nu un sentiment.
Este un proces liber care şi aduce libertate.
Este o problemă a inimii, în sensul biblic al cuvântului, nu al psihismului.
Reînnoieşte relaţia rănită.
Întrerupe avalanşa reacţiilor produse de durerea simţită în actele vătămătoare.
Oferă puterea de a nu mai fi copleşit de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea.
Este mai curând o problemă între om şi Dumnezeu.
Este izvor de Har şi de eliberare de sub robia puterilor negative ale: mâniei, ţinerii de minte a răului, autocompătimirii, amărăciunii, comportamentelor defensive, baricadării dincolo de zidul de protecţie, ascunderii adevăratei identităţi.
Dumnezeu este gata mereu să ne ierte şi să ne iubească fără nici o condiţie. Dificultatea vine din partea noastră, din partea neputinţei noastre de a ne lăsa iubiţi.
Pentru a înţelege iertarea este necesar:
Să ne dăm seama ce convingeri sau presupuneri avem despre identitatea noastră în Dumnezeu.
Să devenim conştienţi că suntem oameni, ceea ce înseamnă că:
Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu Cel Unul în Treime, adică suntem ca Dumnezeu, subiect în relaţie cu alte subiecte,
suntem făptură, adică altfel decât Dumnezeu şi dependenţi de El şi
sunt chemaţi să devenim asemenea Lui lucrând împreună cu Harul Lui.
Omul există numai în relaţie:
Cu Dumnezeu
Cu sine
Cu semenii.
Pentru omul căzut, relaţia este locul în care:
Este iubit şi iubeşte,
Este rănit şi răneşte,
Poate creşte şi se poate vindeca iertând ca Dumnezeu şi primind iertarea cu recunoştinţă.
Să fim conştienţi de existenţa binelui şi a răului şi că suntem înconjuraţi de efectele răului existent înainte de a fi noi.
Să realizăm că latura noastră întunecată face presiuni asupra noastră, presiuni faţă de care putem fi liberi numai cu Harul lui Dumnezeu.
Să descoperim că Dumnezeu ne iartă şi ne dăruieşte iertarea ca pe un mijloc de vindecare a rănilor suferite şi de reparare a relaţiilor destrămate, făcând posibilă trecerea dincolo de greşelile noastre şi ale celorlalţi.
omul este altfel decât Dumnezeu
Dumnezeu
Omul
Este Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute
Este făptură, creaţia lui Dumnezeu
Este desăvârşit în mod absolut
Are un dor nestins de Absolut şi de desăvârşire
Iubeşte desăvârşit
Iubeşte nedesăvârşit
Iubeşte necondiţionat
Iubeşte condiţionat
Intră în relaţie de intimitate personală cu fiecare om în parte
Nu intră în armonie cu toţi oamenii, dar tinde spre aceasta
Nu-şi calcă făgăduinţele
Îşi calcă făgăduinţele
Urmăreşte interesul fiecărui om
Este egoist şi abuziv
Importanţa iertării:
Vindecă inimile şi reface relaţiile. Este cheia sănătăţii integrale a omului.
Este leacul neaşteptat şi revelat al dragostei împotriva durerii nedrepte.
Deschide uşa spre noi posibilităţi de viaţă.
Eliberează emoţiile şi sentimentele.
Dă putere prin eliberarea unor energii blocate de ură, mânie şi îngrijorare.
Ajută să te confrunţi cu realitatea vieţii şi să-i faci faţă.
Nu mai ai nevoie de mânie şi ură pentru că, renunţând la luptă, nu mai ai nevoie de arme.
Când te-ai hotărât să ierţi:
Nu te opri: după ce ai hotărât să ierţi, vei constata că simţi altceva decât credeai că vei simţi.
Nu te speria: supărarea poate continua şi după ce ai iertat, pentru că sentimentelor de mânie şi durerii le trebuie timp pentru a se stinge. Trăieşte-le iertând.
Cere iertare pentru „partea” ta de vină.
Gândeşte-te că problema este mai degrabă între tine şi Dumnezeu, decât între tine şi cel care te-a rănit.
E nevoie de primirea şi înţelegerea propriilor sentimente, fără a te lăsa condus de ele.
Începe de unde poţi şi lasă iertarea să-şi facă lucrarea în procesul de vindecare cu harul lui Dumnezeu.
Temă
1. Faceţi o listă cu lucruri pe care le-aţi iertat celor care v-au rănit de-a lungul vieţii.
2. Faceţi o listă cu lucruri pe care vi le-au iertat cei cărora le-aţi greşit şi le sunteţi recunoscători pentru asta.
3. Faceţi o listă cu lucruri pe care nu le puteţi ierta. Dacă vă e greu să le numiţi simbolizaţi-le printr-un semn oarecare.
4. Faceţi o listă cu lucruri care credeţi că nu vă pot fi iertate.
5. Faceţi o listă cu lucruri pe care credeţi că nu vi le puteţi ierta.
6. Ce credeţi că vă împiedică să iertaţi când nu puteţi ierta?
CE NU ESTE IERTAREA
Iertarea nu este uitare
Rănile aşa zis uitate au fost alungate în inconştient şi, de acolo, continuă să-i chinuie pe oameni. Pentru a le trata şi vindeca este nevoie să fie readuse în conştient.
Iertarea cicatrizează rănile emoţionale. Atunci ne putem aminti evenimentul fără resentimente. Nu mai suferim. Mântuitorul a înviat cu urmele cuielor, dar nu mai simte durerea.
Iertarea nu este doar un act imediat al voinţei
Mulţi se simt vinovaţi, sau îi învinovăţesc pe ceilalţi, pentru că nu iartă imediat. Dar iertarea nu este un act eroic de voinţă în care ne suprimăm emoţiile, ci este un act al întregii noastre fiinţe şi cere participarea tuturor puterilor noastre sufleteşti: inimă, inteligenţă, voinţă.
Cine sare peste etapele transformării emoţionale şi ale vindecării nu face decât să panseze o rană infectată. Aceasta va sfârşi prin a se infecta şi mai rău.
Simţirea mâniei şi simţirea lăuntrică a nedreptăţii face parte din procesul iertării.
Este nevoie de timp şi pentru vindecare şi pentru iertare; nu trebuie să bruscăm ceea ce se petrece în noi.
E nevoie să discernem între simţirea mâniei şi dorinţa de răzbunare, fantasmele legate de „dreptatea” pe care trebuie să ne-o facem singuri etc.
Mânia (iuţimea) este o emoţie sănătoasă, o putere a sufletului pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca să ne putem apăra integritatea. Nu mânia este păcatul, ci ura şi patimile pe care le poate stârni. Mâniaţi-vă şi nu greşiţi, spune Domnul.
Important este să luăm decizia de a nu ne mai răzbuna, în nici un fel. Răzbunarea este inutilă şi devastatoare. E nevoie să facem pace lăuntrică, pace emotivă.
Iertarea nu înseamnă scuzare
A scuza, înseamnă a nu-l considera responsabil pe cel care ne-a ofensat. Când cineva ne face un rău fără să vrea, sau fără să ştie, nu are de ce să ne ceară iertare, dar trebuie să ne ceară scuze.
Dar dacă cineva a voit să ne facă rău, a vrut să ne rănească, nu mai e vorba de scuze. Tendinţa de a-l scuza pe cel care ne-a ofensat se bazează pe circumstanţele atenuante oferite de trecutul său sau de alte circumstanţe. Dar nici o vină, fie şi explicabilă, nu poate fi scuzabilă. Ea poate fi doar iertată. Când Moise Îl ruga pe Dumnezeu să ierte poporul Său, Acesta îi răspunde descoperindu-i că este „Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri: care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte” (Ieşire 34, 6-7).
Iertarea nu este sinonimă cu împăcarea
Iertarea se referă la fapta care a rănit relaţia. Împăcarea este o urmare a iertării, dar poate să nu aibă loc. Dacă după acordarea iertării, simţim că prin împăcare relaţia noastră nu ar creşte în profunzime, e mai bine să renunţăm pur şi simplu la ea pentru păstrarea păcii. Pacea înseamnă să nu te răzbuni şi să nu doreşti să te răzbuni. Pacea şi iubirea de vrăjmaşi nu presupune prietenie.
Din nefericire, mulţi oameni se împacă fără a-şi ierta unii altora ofensele, ca să nu „mai dezgroape morţii”, dar fără recunoaşterea şi numirea suferinţelor pe care le-am produs sau pe care le-am suferit, nu există împăcare adevărată. Adevărul trebuie rostit.
Împăcarea presupune iertare, iar iertarea presupune rostirea adevărului.
Iertarea nu se impune
Iertarea este o lucrare a iubirii. Persoana care iartă trebuie să-şi asume în mod liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă.
Putem să ne dorim să fim iubiţi de cei din jurul nostru în ciuda faptelor noastre rele, dar nu le putem pretinde acest lucru.
Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde.
Iertarea nu este renunţare la ceea ce ni se cuvine
Iertarea nu exclude dreptatea. Un hoţ iertat nu este scutit de a restitui păgubaşului cele furate.
Iertarea nu anulează consecinţele unei fapte rele sau ale unui cuvânt rău. Iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire pentru reabilitarea celui vinovat. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa şi a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos.
Pe cruce, Mântuitorul a condamnat păcatul care ne locuieşte, a făcut dreptate, dar nu ne-a condamnat împreună cu păcatul.
Iertarea nu-l schimbă pe celălalt
Când iertăm, se întâmplă, cu adevărat, ceva extraordinar, dar cu cel ce iartă, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt.
Nu trebuie să iertăm aşteptând schimbarea celuilalt.
piedicile din calea iertării
1. Firea căzută şi puterile ei pervertite.
7. Pentru omul căzut, e firesc să nu-l ierte pe cel care l-a lezat cu ceva şi să-şi folosească puterile pentru a-şi face „dreptate”. Astfel:
1. Mânia (iuţimea) e folosită pentru a ne simţi şi arăta puternici. Fără mânie, omul se poate simţi dezarmat şi vulnerabil.
2. Frica nu mai e folosită pentru confruntarea cu necunoscutul ce trebuie cucerit şi se transformă în frica de a ne confrunta cu durerea şi fuga de recunoaşterea ei.
8. Iertarea readuce durerea în prim plan pentru a fi vindecată. Perceperea şi acceptarea durerii este premiza iertării.
2. Scoaterea de sub învinuire prin justificarea comportamentului.
Iertarea nu înseamnă scuzarea comportamentului care ne răneşte.
Este nevoie de o evaluare lucidă a celor întâmplate.
E nevoie de aşezarea responsabilităţii la locul care i se cuvine.
3. Confundarea iertării cu uitarea.
Trecutul îl modelează pe om şi deciziile pe care le ia.
Uitarea te-ar putea face să-i laşi iarăşi pe cei care te-au rănit să te rănească.
E nevoie de o „integrare”, de o asimilare a evenimentelor dureroase.
Putem ierta şi să nu uităm.
4. Legarea iertării cuiva de regretele aceluia.
Iertarea este un act în întregime al celui care iartă. Nu depinde nici de înţelegerea, nici de comportamentul şi nici de acordul celuilalt.
5. Gândul că trebuie să-ţi meriţi iertarea.
Iertarea este întotdeauna un dar gratuit, nemeritat.
Tema pentru acasă
Faceţi următorii paşi spre iertare:
În fiecare zi din săptămâna care urmează, de preferat seara înainte de culcare, citiţi Acatistul Sfântului Duh (îl găsiţi pe Site, la Rugăciuni) sau o altă rugăciune către Sfântul Duh.
Desenaţi-vă „râul vieţii”, notând pe meandrele lui momentele cele mai semnificative pe care vi le amintiţi.
Amintiţi-vă şi povestiţi în scris cel puţin şapte întâmplări dureroase din copilărie. Numiţi şi descrieţi pe scurt persoanele implicate.
Numiţi sentimentele distructive pe care le-aţi avut în timpul întâmplării.
Cum s-a sfârşit întâmplarea şi ce urmări credeţi că a avut în viaţa dumneavoastră?
Ce sentimente aveţi acum faţă de persoanele respective?
Aţi spovedit cele de care vă simţiţi vinovat?
Cum iertăm
Nivelele iertării pot fi:
Iertarea propriei persoane
Iertarea celorlalţi
Obţinerea iertării de la ceilalţi
Pentru a ierta trebuie să stabilim clar:
Pe cine trebuie să iertăm şi de ce.
Ce avem de iertat.
Cui trebuie să cerem iertare şi de ce.
etapele demersului iertării
Luarea deciziei de a ierta
Iertarea nu vine de la sine, trebuie să luăm hotărârea de a nu ne răzbuna ca să reglementăm o situaţie nedreaptă, o rană, o trădare, o jignire.
Este foarte important ca să luăm această hotărâre înainte de a se întâmpla fapta care ne ofensează. Altfel, în vâltoarea suferinţei, vom aluneca pe panta răzbunării.
Iertarea nu poate fi totală când cineva continuă să ne rănească. Este important să facem ceva pentru ca ofensa să înceteze: să discutăm cu persoana care ne răneşte, să intervenim prin cineva pentru mediere sau să întrerupem relaţia.
Lipsa de curaj poate fi ascunsă sub frumoasa mască a iertării gratuite, prin înăbuşirea sentimentelor neplăcute, de dragul unui confort părelnic.
A comunica cuiva că ne răneşte nu presupune neapărat să ne înfuriem pe el. Putem corecta o nedreptate fără violenţă. Putem comunica asertiv.
Recunoaşterea faptului că am fost răniţi
Pentru cei mai mulţi dintre noi, e greu să recunoaştem că am fost răniţi de frica de durere şi de propriile emoţii. Atunci se apelează la fel şi fel de manevre pentru a nu intra în contact cu emoţiile provocate de ofensă: scuzarea celuilalt, învinovăţirea de sine, identificarea cu agresorul, iertarea rapidă şi superficială, ignorarea trăirilor lăuntrice proprii.- te recunosti?!
Dar „curăţia inimii” cere o golire a ei de durere, tristeţe, mânie, frustrare, ceea ce nu înseamnă negarea emoţiilor, ci acceptarea, trăirea lor şi eliberarea de presiunea pe care ele o exercită asupra noastră pentru a ne răzbuna, activ sau pasiv, pe ceilalţi sau pe noi înşine.
A recunoaşte că ai fost rănit presupune identificarea exactă a rănii, a durerii, a pierderii şi „jelirea” ei fără autocompătimire, lamentări şi scene. Înseamnă reperarea „locului” în care am fost afectaţi: onestitate, fidelitate, competenţă, demnitate, încredere, integritate… Astfel, mânia scade în intensitate, deoarece, până atunci, victima credea că i-a fost alterată întreaga personalitate.
Exprimarea suferinţei
Exteriorizarea durerii este absolut necesară pentru a o putea gestiona sau vindeca. Ea poate fi scrisă într-un caiet, spusă cuiva, formulată în rugăciune…
Suferinţa nu trebuie spusă pentru a ne răzbuna, pentru a spune ceva rău despre celălalt. Decizia de a nu ne răzbuna a fost deja luată. Este vorba de descrierea faptelor şi spunerea propriei suferinţe, fără interpretarea intenţiilor.
E bine să găsim o persoană destul de matură emoţional şi spiritual pentru a ne asculta plângerea, fără a ne judeca şi dispreţui, dar şi fără a-l judeca sau dispreţui pe cel care ne-a rănit. Din cauza neînţelegerilor în acest sens, mulţi oameni suferă de singurătate şi nu îndrăznesc să-şi mai spună durerile.
Ascultarea activă, empatică a celuilalt ne ajută să vedem clar în noi ce anume a fost afectat, care este adevărata rană.
Primirea vindecării
Iertarea desăvârşită nu este posibilă atâta timp cât fiinţa noastră lăuntrică nu a fost vindecată.
Vorbind cuiva despre suferinţa noastră, fără a blama şi fără dorinţa de răzbunare, vom beneficia, în timp, de lucrarea puterii noastre de vindecare.
Pentru cel credincios, aici este punctul în care intervine Dumnezeu. Mai ales dacă rana este prea profundă şi foarte veche, nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, Care este în noi, va lucra la cererea noastră, conform făgăduinţei făcute nouă de Domnul (Luca 4, 28).
Deschiderea pentru iertare
9. Numai dacă am înaintat pe calea vindecării putem spune că inima noastră e pregătită pentru darul iertării. Pentru că, iertarea, cu adevărat nu ne aparţine, ea este întotdeauna darul lui Dumnezeu, fie că ştim, fie că nu; fie de credem în Dumnezeu, fie că nu.
10. Iertarea nu este un act de eroism, nu este o virtute morală, ci o virtute teologală, pentru că este iubire. Dumnezeu ne-o cere, Dumnezeu ne inspiră să o cerem şi să o acordăm, Dumnezeu ne dă puterea s-o trăim, dăruind-o sau primind-o.
11. Când intrăm în procesul iertării, doar primul act de voinţă ne aparţine, mai departe totul devine deschidere către, şi primire a iubirii lui Dumnezeu.
12. Asta nu înseamnă că cineva care nu este creştin nu poate ierta. Harul lui Dumnezeu lucrează şi în cei necredincioşi, dacă ei se deschid iubirii şi bunătăţii, care sunt de la Dumnezeu. Ce este important de reţinut, este faptul că iertarea nu se dă, ci se primeşte.
13. Motorul iertării este conştiinţa limpede că eşti iubit în mod necondiţionat de Dumnezeu, că nu trebuie să plăteşti nimic pentru nimic.
Stabilirea unei noi relaţii cu cel care ne-a rănit
După iertare, relaţia cu cel care ne-a rănit nu mai este aceeaşi, ea
1. se poate adânci într-o şi mai mare iubire, dacă se acceptă suferinţa împreună pentru cele întâmplate (o iubire care nu a trecut prin suferinţe nu este o iubire matură.)
2. sau se poate întrerupe ca relaţie fizică, din dragoste, pentru a nu-i mai da agresorului posibilitatea să ne mai rănească, să ne mai facă rău.
Consecinţele iertării
Primim puterea lui Dumnezeu de a fi asemenea Lui.
Ne recăpătăm adevărata identitate pentru că:
1. Ne unim cu Hristos (Luca 23, 24) şi primim Harul Lui.
2. Ne unim cu toţi oamenii (Coloseni 3, 3; Luca 7, 47).
3. Dobândim unitatea inimii (păcatul e ca un cuţit care împiedică circulaţia harului).
Când refuzăm să iertăm
Vom fi acaparaţi de gândul de a ne răzbuna. Răzbunarea este ceva natural, vine dintr-un fel de instinct al dreptăţii. Dar răzbunarea atrage după sine o spirală nesfârşită de violenţe.
Nu vom fi iertaţi de Dumnezeu (Matei 18, 35).
Suntem sfâşiaţi, devoraţi de dorinţa de a lovi, de a-l nimici pe celălalt. (Galateni 12, 14 –15)
Suntem sufocaţi de amărăciune (Evrei 12, 14 – 15).
Ne vom asemăna cu cei pe care nu-i putem ierta fie pentru slăbiciuni asemenea, fie pentru că suntem „judecaţi” după cum am judecat. Harul nu circulă în zona sufletului în care judecăm.
Sufletul ne este urâţit de otrava urii şi a resentimentelor.
1. Resentimentul înseamnă „a simţi din nou”. Este o răzbunare pasivă, ascunsă, care împiedică lucrarea pentru fericirea celuilalt. Este sursă de stres continuu şi poate genera boli somatice ca: ulcer, hipertensiune, arterită şi chiar cancer.
Trăim în spatele unui zid de apărare şi nu mai putem primi ce e bun în cei pe care nu-i iertăm.
Judecăm şi condamnăm şi ne umplem de calomnie, orgoliu, împotrivire, poftă de răzbunare, invidie, răutate, ni se împietreşte inima.
În cazul unor violenţe grave, lipsa iertării poate duce la fragmentare lăuntrică, la dedublare:
1. Când cineva a fost foarte grav agresat, a trăit o frică atât de mare încât, pentru a supravieţui, a apelat la un curios mecanism de apărare, numit identificare cu agresorul. Acesta intră, într-un fel, în victimă. Ca urmare, victima se simte contaminată de agresor, se percepe violent, murdar… devine dublu, victimă şi călău, şi continuă să se agreseze lăuntric. Când oboseşte să se agreseze pe sine, poate deveni, la rândul său, agresiv cu ceilalţi. Astfel, cine a fost violat, poate deveni violator, cine a fost agresat va agresa, cine a fost abuzat, va abuza…
Soluţia:
Căutarea agresorului ascuns profund înlăuntrul nostru, pentru a-l vindeca şi transforma. Aceasta se poate face prin iertare.
Temă pentru acasă
Identificaţi şi notaţi piedicile pe care le simţiţi în calea împăcării cu:
1. Viaţa Dumneavoastră
2. Părinţii
3. Profesorii care v-au rănit
4. Persoanele care v-au agresat
Alegeţi o situaţie în care vă e greu să iertaţi ceva cuiva şi cereţi ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi câte două minute, până veţi simţi o schimbare.
Scrieţi (într-un un mic eseu) în ce relaţie sunteţi acum cu Dumnezeu.
încă o piedică în calea iertării
Şi totuşi, nu putem ierta
Iată-ne la capătul unui drum greu şi dureros! Tocmai am făcut sesiunea în care am învăţat cum să iertăm şi aşteptam cu bucurie ca viaţa noastră să se schimbe, să se aşeze definitiv în bucuria pe care am trăit-o de multe ori, chiar şi fugar, de-a lungul Seminarului.
Şi totuşi, în momentele de mare tensiune, în faţa evenimentelor care ne rănesc, reacţionăm de parcă n-am fi făcut Seminarul. Schemele pe care le-am conştientizat ne înhaţă înainte de a apuca noi să strigăm „Doamne, miluieşte-mă!”. Ce se întâmplă cu noi? Deşi ştim cum putem ierta, când ne privim mai atent, constatăm că nu putem!
Dacă aceasta este concluzia la care aţi ajuns şi dumneavoastră, înseamnă că aţi lucrat onest şi corect temele Seminarului şi că aţi ajuns la capătul lui. Capătul lucrării noastre de până acum, adică a dumneavoastră cu Dumnezeu, este cunoaşterea din experienţă, trăirea până la deznădejde a adevărului că avem ce ierta, că ştim ce este iertarea, că ne dorim să trăim bucuria de a ierta, dar că noi nu putem ierta! Acesta e momentul deşteptării noastre. Doar acum vom fi capabili să auzim glasul plin de iubire şi răbdare al Domnului Care ne spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic!”. Abia acum putem să spunem: „Vino, Doamne, şi fă Tu în mine şi cu mine ce eu am tot încercat să fac fără Tine, sau încercând să Te transform în sluga dorinţelor mele care mă afundau şi mai mult în suferinţă şi nedumerire! Vino, Doamne! Iată, mă dau în mâinile Tale care m-au zidit şi Te rog, învaţă-mă să fac voia Ta! Sunt gata să Te ascult! Ajută neputinţei mele!”.
Dacă rostind rugăciunea de mai sus, simţim împotrivire lăuntrică, este momentul să ne întrebăm ce anume nu putem? Ascultându-ne, iarăşi cu onestitate, gândurile şi emoţiile care năpădesc în noi în momentul în care voim să ne predăm cu totul în voia Domnului, vom descoperi că predomină frica şi o mânie ascunsă şi, poate, întrebarea care ne dă mereu peste cap: „De ce mi s-au întâmplat mie toate acestea?”. Găsim aici o ultimă piedică pe care o avem de depăşit din calea iertării: iertarea lui Dumnezeu! Mulţi nu îndrăznim să ducem până la capăt acest gând, dar el va izbucni, în cele mai neaşteptate momente, sub formă de gânduri de hulă, de revoltă, de judecată, însoţite de sentimente de deznădejde şi neputinţă. Acolo e ultimul bastion pe care îl mai deţine potrivnicul. El, tatăl minciunii, de la început ne-a sugerat că „Dumnezeu e un Stăpân rău, Care ne-a adus la viaţă în aceste condiţii vitrege şi nu face nimic ca să le schimbe, ci, dimpotrivă, ne pândeşte fiecare greşeală ca să ne pedepsească. Şi oricum, e mult prea mult ce ne cere prin poruncile Lui. În plus, parcă ne cere numai nouă. Alţii sunt fericiţi fără să le respecte…”.
Nu e lipsit de importanţă să conştientizăm că aceste gânduri vin mai ales în momentele noastre de închinare, în momentele în care ascultăm de Dumnezeu ca să intrăm în Bucuria făgăduită de El. Este aici un semn că închinarea noastră nu e aşa cum ne-a învăţat Domnul, nu este „în duh şi adevăr”! Şi dacă în privinţa închinării „în duh”, Seminarul ne-a învăţat cum şi ce să facem, în ceea ce priveşte închinarea în adevăr, care se învaţă în Biserică aşa cum se învaţă viaţa în familie, poate mai sunt necesare câteva lămuriri. Fără închinarea în adevăr noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este, aşa cum ni S-a revelat şi ni Se revelează în Sfânta Lui Biserică, şi vom continua, în ascunsul inimii noastre, să fim supăraţi pe El. Aşadar, să ascultăm îndemnul Apostolului Pavel şi să „ne împăcăm cu Dumnezeu” în Numele lui Hristos.
Împăcarea cu Dumnezeu
Această împăcare, începutul şi puterea oricărei împăcări, este o lucrarea de taină a fiecărui suflet în parte cu Dumnezeu. Ea nu poate porni decât de la acceptarea întrebării: „Dacă Dumnezeu este Iubire, de ce a îngăduit să mi se întâmple şi să fac atâta rău? Dacă Dumnezeu ştia că voi face fapte care mă împiedică să mă mântuiesc, sau că nu voi ajunge să-L cunosc, de ce m-a mai adus la existenţă?”. Aşa, sau altfel formulată, această întrebare, rostită sau nu, chinuie sufletul tuturor celor care, în faţa suferinţei, alegem atitudinea tălharul răstignit „de-a stânga” Crucii Domnului. A fugi de ea, a nega faptul că ne chinuie, când nu ne identificăm cu tâlharul de-a dreapta, strigând: „Pe drept sufăr acestea, pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”, înseamnă a ne afla în negarea iubirii lui Dumnezeu, sau în neagră nepăsare faţă de relaţia noastră cu El. Iar aceasta nu este altceva decât amânarea ei până în clipa morţii, refuzând astfel să primim darul lui Dumnezeu.
„Dacă ai şti darul lui Dumnezeu”, îi spunea Domnul femeii din Samaria… Dar noi ştim oare darul lui Dumnezeu?
Acest dar al lui Dumnezeu este Însuşi Dumnezeu venit la noi, în noi, ca să fie cu noi, în această viaţă care nu este darul Lui aşa cum mi l-a făcut la Creaţie, ci moştenire de la părinţii şi strămoşii mei.
Venirea fiecărui om la existenţă este o împreună lucrare a lui Dumnezeu cu părinţii lui. Omul ca persoană umană, ca ipostas individual, nu există înainte de momentul zămislirii lui în pântecele matern. Tu, cel ce pui întrebarea, nu erai înainte de a fi chemat la existenţă de actul procreator al părinţilor tăi. Tu nu te aflai undeva în nişte buzunare sau sertare cereşti, pentru a fi aruncat sau trimis într-o viaţă pregătită special pentru tine. Aceasta este erezia lui Origen, şi nu numai, şi o asemenea credinţă ar face imposibilă cunoaşterea lui Dumnezeu-Iubire.
Tu, ca persoană unică, irepetabilă şi inconfundabilă, ai fost creat şi adus la existenţă de Dumnezeu deodată cu trupul tău viu care se zămislea în actul procreării săvârşit de părinţi. Atunci, în ziua aceea, tu ai primit deodată, în acelaşi timp, existenţa personală de la Dumnezeu şi viaţa omenească de la părinţii tăi. Nu Dumnezeu ţi-a ales părinţii, ci ei te-au chemat la viaţă, conştient sau nu, prin actul lor procreator, iar Dumnezeu te-a creat ca ipostas al acestei vieţi. Şi tu, tu ca persoană după chipul lui Dumnezeu, ai primit atunci puterea şi priceperea de a realiza, în chiar aceste condiţii, asemănarea cu El. Mai mult, prin Sfântul Botez, te-ai născut a doua oară, de la Dumnezeu, şi ai primit o viaţă nestricăcioasă, dumnezeiască, altoind viaţa neputincioasă şi stricăcioasă primită de la părinţi, pe Hristos, Viaţa noastră cea adevărată. Ai primit, şi primeşti, în Sfânta Lui Biserică, putere şi pricepere ca să transformi viaţa de blestem pe care ai moştenit-o de la lumea acesta, în binecuvântare. Viaţa ta de creştin este o adevărată liturghie în care tu, liber şi responsabil, oferi lui Dumnezeu viaţa ta omenească, durerile ei, frământările ei, dorurile şi dorinţele ei, ca El să le transforme în viaţă sfântă. El, Domnul, le spune ucenicilor Săi că tristeţea şi durerea lor se vor transforma în bucurie! Iar în altă parte, dezvăluindu-ne taina bucuriei, ne arată că putem intra în ea fiind credincioşi peste „puţinul” pe care l-am primit.
Dacă nu vom putea primi în inima noastră aceste adevăruri, nu vom putea face nici un pas mai departe pe calea iertării.
Dar iată, pasul următor se poticneşte şi el într-o nouă întrebare: „De ce nu intervine Dumnezeu când suntem abuzaţi fără vină, de ce îngăduie să fim abuzaţi, maltrataţi, bolnavi, chinuiţi şi apoi abuzatori şi chinuitori?”. Este şi aici o taină, fără acceptarea şi înţelegerea căreia iarăşi nu vom putea înainta pe Cale: Taina libertăţii.
Noi ne naştem în această lume şi lumea aceasta L-a respins pe Dumnezeu. Dumnezeu respectă libertatea omului şi nu se amestecă în voia lui dacă nu este chemat. O face din iubire, o face din respect pentru demnitatea pe care i-a acordat-o omului de la început şi din iubire. Din iubire, pentru că numai astfel omul va putea vedea, simţi, trăi şi înţelege că nu este om cu adevărat fără Dumnezeu. Dumnezeu nu lucrează în lume ca o putere care face dreptate după legile şi dorinţele omului căzut, ci înlăuntrul omului care a ales să nu mai aparţină acestei lumi şi să intre în Împărăţie.
Dumnezeu nu schimbă lumea, ci pe omul care-L primeşte şi crede în Numele Lui, împlinind poruncile după sfânta Lui rânduială. Prin împlinirea poruncilor, omul dobândeşte puterea de a se face fiu al lui Dumnezeu după har şi de a fi liber. Atunci toate devin noi pentru el şi cele din afară vor fi oglinda celor dinlăuntru. Atunci scopul lui nu va mai fi căutarea unor condiţii exterioare plăcute şi reconfortante, ci transformarea oricărui loc şi timp, în loc şi timp de întâlnire cu Dumnezeu, de trăire în El, de iubire cu El şi ca El, şi de înaintare cu El spre ţinta finală, care este dobândirea vieţii veşnice fericite. Căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, după porunca Domnului, vom constata cu uimire că restul dorinţelor nostre se vor împlini de la sine!
Aşadar, dacă am suferit abuzuri şi dureri este pentru că cei care au făcut-o au fost liberi să aleagă, sau să se supună alegerii celor care i-au adus pe lume, de a trăi fără Dumnezeu, fără a asculta poruncile Lui. Au ales să rămână robi abuzurilor pe care le-au îndurat şi să le ducă mai departe ca pe un blestem. Oricare dintre noi a avut, sau va avea, un moment în care va putea alege liber cum să se poarte cu viaţa sa şi cu întâmplările ei. Toţi ajungem să alegem sau libertatea în şi cu Hristos, sau să rămânem robi ai evenimentelor exterioare, robi ai pornirilor lăuntrice şi ai sugestiilor demonice de a ne face dreptate sau de a ne răzbuna, dacă lucrurile nu merg cum ne place nouă.
Dar oricine a cunoscut gustul şi dezgustul lui „sunt liber dacă fac ce vreau” şi a suferit destul ca să înţeleagă că ce i se pare că voieşte nu este voia sa cea adevărată, va alege cu îndrăzneală să devină „rob” lui Dumnezeu, adică rob al iubirii, al iertării, al răbdării şi al bucuriei care nu este din lumea aceasta.
Tema pentru acasă
14. Continuaţi să citiţi în fiecare zi Acatistul, sau alte Rugăciuni către Sfântul Duh.
15. Citiţi materialele anexate şi notaţi-vă impresiile şi sentimentele pe care le aveţi.
16. Alegeţi un moment din zi în care să staţi în faţa lui Dumnezeu pentru a vă oferi inima şi simţirile ei lui Dumnezeu, rugându-L să transforme durerea şi întristarea din ele în bucurie, după cum a făgăduit.
anexe
1. Suferinţă, binecuvantare sau blestem?
Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, pg. 21- 28
„Să fii binecuvântat, Dumnezeul meu!”, iată cum se pune în valoare suferinţa
Iubiţii mei, aşa cum am spus şi la început, într-un chip sau altul, toţi suferim. Durerea pe care o experimentăm este prezentă în orice moment. Am putea spune că nu există clipă în viaţa omului în care acesta să nu sufere de ceva, de o durere pricinuită de el însuşi, sau venită de la cei dragi, de la copii, sau din partea celorlalţi oameni. Apoi, atunci când aflăm în fiecare zi despre răul care se întâmplă într-un loc sau altul de pe glob, când aflăm că în Africa copiii sunt înfometaţi şi mor de foame, sau altele asemenea, un suflet creştinesc nu poate să nu simtă durere pentru toate câte se întâmplă. Prin urmare, fiecare clipă este plină de pătimire şi, voim sau nu voim, vom suferi. Toţi vom împlini acest canon.
Problema nu este, aşadar că suferim, ci în felul în care reacţionăm la suferinţă. Cât de minunat ar fi să nu lăsăm să se irosească suferinţa! De suferit, oricum vom suferi. Tot chinul suferinţei va fi în zadar dacă nu valorificăm pozitiv această pătimire, dacă n-o exploatăm. Şi valorificăm suferinţa, o exploatăm pozitiv, când cugetăm aşa cum am spus mai sus şi avem o atitudine pozitivă. Întâi de toate, să nu ne împotrivim deloc şi să nu ne văităm. Chiar dacă-ţi face rău toată lumea, să nu zici: ”Acesta mi-a făcut rău…!”. Nu ţi-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi îngăduit Dumnezeu. Iar El a lăsat aşa lucrurile pentru că aveai nevoie de suferinţă. Nu înseamnă că cel care a făcut răul a săvârşit un lucru bun. În această postură se află şi Iuda. El L-a trădat pe Hristos şi aceasta este cea mai mare crimă, însă era în iconomia lui Dumnezeu să fie trădat tocmai de Iuda şi să moară pe Cruce. De asemenea, cei care L-au răstignit sunt răstignitorii Lui adevăraţi. Dar trădarea, Crucea lui Hristos, moartea Lui înseamnă mântuire pentru lume. Aşa şi aici. Cel care ţi-a făcut răul este răufăcător şi va da răspuns într-o zi pentru aceasta, tu însă nu te foloseşti, nu câştigi nimic dacă în continuare spui: ”Mi-a făcut aşa şi aşa, să păţească şi el la fel…!”. Este păcat! Dumnezeu îngăduie unui om să-ţi facă rău şi să suferi. Lasă-l pe acela, ia seama la suferinţa ta şi să-L ai înaintea ochilor pe Dumnezeu. Aşadar, nici un necaz, nici o pătimire să n-o înfrunţi aşa, ci dacă este posibil, suferinţa s-o întâmpinăm zicând aceste cuvinte: “Dumnezeul meu, fii binecuvântat, fie aşa cum voieşti Tu!”. Astfel, durerea nu se va irosi, ci va fi valorificată, adică ne va folosi şi va deveni pentru sufletul nostru marele bine despre care am vorbit.
Calea cea scurtă a mântuirii
Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupaţi, de aceea şi creştinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-şi atingă scopul imediat şi fără multe ocolişuri. Ei bine, una dintre aceste căi scurte spre mântuire este suferinţa. Am spus că omul în fiecare moment, în fiecare clipă are parte de suferinţă. În loc să laşi să se irosească suferinţa, poţi avea o atitudine potrivită înaintea lui Dumnezeu, fie că te afli în casă, în sala de clasă sau în orice alt loc. Deşi îţi vine să oftezi pentru că suferi, binecuvântează pe Dumnezeu şi pe neaşteptate, fără zgomot, vei simţi în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.
Un Avvă în Pateric spune că: „Dimineaţa se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în Rai”, lăsând să se înţeleagă că dimineaţa omul poate să săvârşească păcate, dar pe parcursul zilei îşi revine la conştiinţa de sine, revine la priveghere, se pocăieşte, plânge, şi nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai. Lucrurile sunt uşoare şi calea mântuirii este scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greşită, le facem dificile şi îngreunăm calea mântuirii.
Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăieşti, Dumnezeu te primeşte şi te mântuieşti, dar numai dacă te căieşti cu adevărat. Este cu putinţă să te căieşti pentru cea ce ai făcut numai pentru că ţi-a fost rănit egoismul! Ia seama şi la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit şi nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.
De multe ori omul se mâhneşte pentru păcatele pe care le-a făcut şi se căieşte pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului rănit. Adică, înainte de a păcătui, omul avea o părere bună despre sine, dar când a păcătuit nu mai poate să aibă aceeaşi părere, şi aceasta îl face să sufere. În cazul acesta nu este vorba despre pocăinţă adevărată. Pocăinţa voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta: „Dumnezeul meu, chiar de ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou în păcat!”. Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas, fără să aibă nici o nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă, nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!
De aceea, Vechiul Testament ne învaţă: „Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Să-ţi aminteşti că vei muri şi aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este amintit şi în aceste cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este pregătit în orice moment să moară, când se gândeşte că în orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul. Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să trăiască, în puţine clipe , a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut înţelege.
După ce mai înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre, Acesta, însă, n-a făcut nici un rău!”, în continuare a rostit acel cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la Domnul Însuşi: „Amin îţi zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai”.
Aşadar, fraţilor, avem această realitate a suferinţei care sfâşie existenţa noastră până în străfunduri şi ne face să suferim tainic. Poate că deja ne-a şi înfricoşat vreodată, şi mintea noastră s-o fi dus cu gândul că putem să şi murim. Este cel mai frumos gând! Mă iertaţi că zic aşa. Să trăim lucrurile aşa cum am spus mai sus. Este cu adevărat minunat să sufere cineva şi să simtă ceea ce am spus, să ia lucrurile aşa cum am spus. Desigur, eu sunt îndreptăţit să spun acestea în această seară, pentru că sunt cam bolnav. De aceea v-am spus că vom duce discuţia în această direcţie, pentru că mă influenţează şi indispoziţia mea.
Este cel mai bun lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înainte lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi oricât ar părea de ciudat, omul spune: „Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!”. Şi când spunem suferinţă, le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată stricăciunea trupească a omului, în general, şi moartea. Dacă nu erau acestea, toţi ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinismul, mai ales, trebuie să privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.
Când va ridica Dumnezeu suferinţa
Să mai ştiţi şi acest lucru: după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.”. Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.
Aceste lucruri le spun şi părinţilor în legătură cu copiii lor. Câteodată vin unii care sunt oamenii duhovniceşti şi părinţi buni, atenţi la îndatoririle lor creştineşti, ca să se vaite despre copilul lor care a luat altă cale, pe care niciodată nu se aşteptau să o ia. Mă străduiesc şi le spun următoarele, nu ca să port doar o simplă conversaţie cu ei, ci pentru că eu cred – şi deja am văzut acest lucru în fapt – că lucrurile stau astfel: „Luaţi seama, poate că voi vă consideraţi nişte părinţi buni şi vă pasă de ceea ce se întâmplă cu copilul vostru, care se pierde pe o cale greşită, dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie aceasta copilului vostru, exact ca să vedeţi unele lucruri pe care nu le-aţi văzut încă. Se poate să aveţi înlăuntrul vostru un egoism, o părere bună despre voi înşivă, sau orice altceva la care nu aţi luat seama. Dacă voi veţi pricepe şi se va vindeca sufletul vostru de aceste păcate, de aceste patimi, se va vindeca şi copilul vostru. Dumnezeu va aduce copilul înapoi, pe drumul cel bun, pe calea cea dreaptă, lângă voi.”. Şi, într-adevăr, în multe situaţii se întâmplă aşa.
În general însă, vreau să spun că, atunci când suferinţa nu ne mai este necesară, Dumnezeu o ia de la noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de folos. Şi de faptul că eu sunt indispus în această seară se pare că era nevoie, şi de aceea Dumnezeu a îngăduit. Deci, nu trebuie să spunem altceva decât ceea ce am spus. Altfel, dacă nu aveam această indispoziţie, n-am fi spus ceea ce am spus. Am fi vorbit despre alte lucruri, dar probabil că acestea ne-au fost de folos să le auzim în această seară.
Iubiţilor, socotesc că dacă luaţi aminte, dacă înţelegeţi puţin din ceea ce v-am spus, începeţi să înfruntaţi suferinţa în acest mod şi veţi descoperi că lucrurile sunt aşa cum le-am destăinuit.
Dar luaţi seama, să nu se zdruncine niciunul înlăuntrul lui, pentru că în ceasul în care auzim predica, se poate ca în noi să se cutremure totul. Şi zicem: Bine le spune părintele, dar nu se potriveşte, iscusit grăieşte, dar cum să facem? Nu, nu trebuie aşa! Dacă priveşti astfel lucrurile, deja ai pricinuit o mare pagubă sufletului tău. Ai auzit cuvântul lui Dumnezeu? Lasă-L să intre în inima ta şi să-şi facă treaba înlăuntrul tău. Nu te cutremura, nu reacţiona deloc.
Iubiţilor, cred că aceste cuvinte sărace pe care le-am grăit, luând lucrurile în serios, vor face tuturor şi mie un mare bine: din acest moment, când deja suntem în biserică şi ascultăm dumnezeiasca Liturghie, care este Raiul, Împărăţia lui Dumnezeu, vom simţi că ne aflăm înlăuntrul acestora şi vom trăi cu acest sentiment cealaltă vreme a vieţii noastre. Şi când vom pleca din lumea aceasta, vom trăi pentru veşnicie cu Dumnezeu şi cu sfinţii în Rai.
2. Experierea suferinţei în duhul Bisericii
Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, pg. 166 - 173
Omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, ca să fie jertfit
…Am vorbit ieri despre necesitatea martiriului în viaţa duhovnicească, plecând de la sărbătoarea şi viaţa Sfântului Antonie, cel care în pustiu a trăit atâtea lucruri, la prima vedere de neînţeles. Ce însemnau nălucirile demonilor şi toate acele lucruri înfricoşătoare care i s-au întâmplat? Şi de ce Dumnezeu a lăsat să fie chinuit astfel Sfântul, care pe toate le-a trecut cu bine? În seara aceasta prăznuim în special pe Sfântul Atanasie, dar şi pe Sfântul Chiril. Este sărbătoarea celor doi Patriarhi Sfinţi ai Alexandriei. Dar oare Sfântul Atanasie şi-a găsit vreodată liniştea? Desigur, ceea ce a fost în sufletul lui şi cum le-a depăşit doar el le ştie, dar le am în vedere pe cele care i-au venit din afară. Ce luptă a mai dus! Dumnezeu ar fi putut să nu îngăduie să se chinuie, să fie oprimat, să se afle în primejdie, să meargă în exil, 15-16 ani, la marginile lumii în condiţiile acelei epoci. Însă Dumnezeu a îngăduit şi Sfântul a băut paharul cel mare, picătură cu picătură.
Am spus deja că Dumnezeu primeşte un suflet doar atunci când vede intenţia lui şi-l luminează pe dinăuntru, îl îndrumă, îl sprijină, dar numai ca să bea paharul cel amar, picătură cu picătură. În viaţa duhovnicească nu se întâmplă lucrurile după cum vrea omul, acesta să zică: voi face aşa, sau altfel, sprijinindu-se pe mintea, pe intenţiile, pe posibilităţile, pe calităţile lui. Nu se întâmplă nimic din toate acestea, căci tu, omule, te vei pleca, vei cădea şi fără să-ţi dai seama vei deveni pustiu, robul egoismului tău, al slavei deşarte şi, în cele din urmă te vei pierde.
Aceasta este metoda, duhul creştinesc, astfel Îl vei afla pe Hristos, vei merge pe cale împreună cu El. Vei şti în toată vremea că atâta vreme cât Hristos rămâne cu tine şi te îndrumă, vei trece peste toate. Altfel nu vei reuşi, pentru că nu este o problemă de voinicie, de agerime, de putere, ci omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, astfel încât să moară omul cel vechi, să se jertfească, adică să se stingă înlăuntrul lui orice pornire de a se salva pe sine. Nu sunt lucruri noi, dintotdeauna a fost aşa şi aşa va fi. Apostolul Pavel nu spune întâmplător: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua.” (Romani, 8, 36). Şi de ce să fie ucis cineva în toată ziua din pricina Domnului? Nu stăpâneşte El lumea? Acesta este duhul cel adevărat, calea cea dreaptă pe care cel dintâi a păşit Domnul. N-ar fi putut altfel? Ar fi reuşit, dar important era să-i ajute pe oameni, să-i sprijine.
Apostolul Petru săvârşeşte păcatul, ca să fie vindecat prin păcat
Ce a făcut omul? A păcătuit. Şi ce înseamnă păcatul? Ruperea omului de Dumnezeu cu toate consecinţele asupra vieţii lui. Şi ce este mântuirea? Mântuirea, dacă vreţi, în duhul „homeopat” despre care vorbim, înseamnă să meargă cineva pe calea vieţii, pe calea întoarcerii spre Dumnezeu trecând botezul suferinţei. Păcatul te face să pătimeşti şi să accepţi, să suferi strâmtorări de dragul mântuirii, să suferi ca să trăieşti.
Un exemplu caracteristic este persoana Sfântului Apostol Petru. Acesta se afla lângă Domnul şi era atât de preţuit de Acesta! Era cel mai bun şi Domnul l-a ales, l-a ţinut lângă El. Ce n-a văzut şi ce n-a auzit Petru lângă Domnul!? Însă, ca să se mântuiască de această miasmă care se numeşte păcat, a trebuit să pătimească. Şi nu l-a trimis Hristos de la început să se răstignească, să meargă să simtă durerea. Nu. Se va întâmpla şi aceasta, dar mai târziu. L-a lăsat mai întâi să încerce ce este păcatul pe propria piele. Şi Petru s-a purtat ca şi cum ar fi fost orb, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic. În timp ce Domnul Însuşi îi spune ce va pătimi, Petru nu ia seama la cuvintele Lui. A trebuit să păcătuiască mult, să se cufunde în mocirla păcatului, în trăiri care-l înstrăinează pe om de Dumnezeu şi rămâne singur.
Dacă omul nu este unit cu izvorul existenţei sale, adică cu Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Căruia a fost plăsmuit, şi rămâne singur, fără să fie cuprins de Acela, se cufundă în iadul fiinţei sale. În timpul acestei vieţi omul este îmbiat de dulceţile păcatului, dar când vine înfricoşătorul ceas în care se va afla înaintea Domnului gol şi înspăimântat, cufundat în propriul adânc, ce va face?
Deci Domnul îngăduie ca Petru să fie încercat, să-L tăgăduiască iar şi iar. Nemintos să fi fost, n-ar fi făcut aşa! Era orbit şi stăpânit de starea lui căzută. Aşadar, Hristos nu-l ia să-i spună: „Vino Petre, uite în ce hal eşti! Vino să te curăţesc!”. Nu lucrează vindecarea aşa, se pare că această cale nu este eficientă. Prin altă metodă va veni vindecarea lui Petru şi aceasta este, am zice noi „homeopată”.
Omul păcătos este mândru şi egoist, asemenea lui Petru, dar tocmai prin acesta vrea Domnul să-l vindece. Îl lasă să se cufunde în această stare a păcatului din care trebuie să se elibereze. Este ca şi cum i-ar zice: „Tu eşti cel care nu te vei înfricoşa, cel care vei mărturisi, tu eşti cel care chiar când toţi vor fugi, vei rămâne lângă Mine şi vei răbda, tu eşti? Uite, fă acum ceea ce n-ar fi făcut omul cel mai obişnuit: înfricoşează-te tu cel care n-aveai frică, cazi cum n-a căzut cel mai neputincios dintre oameni.”. Şi Petru se leapădă de Acesta, de trei ori. Se leapădă de Hristos, şi mai ales blestemând şi înjurând şi ajunge astfel în străfundurile realităţii care se numeşte păcat. Trăieşte starea de păcat. Numai el singur ştie prin ce a trecut! Luaţi seama, Hristos nu l-a lăsat pe Petru să facă rău altcuiva, ci să se lepede de El, de Hristos Însuşi. Domnul n-a pătimit, dar Petru s-a vindecat de patimi pătimind, adică prin homeopatie.
Binele acesta înseamnă strivirea egoismului, iar mândria, marele ghimpe al lui Petru, se manifestă tocmai când încearcă păcatul fără reţinere, fără îndoială, îl bea până la ultima picătură, şi ca o minune urmează vindecarea.
Desigur, nu experienţa păcatului lucrează vindecarea, nu păcatul este cel care poate să-l vindece pe om, păcatul îl determină pe om să alerge la Hristosul său în stare de pocăinţă, în smerenie, dându-şi seama că toate s-au dărâmat înlăuntrul lui şi nu mai există motiv de mândrie. Şi se întâmplă minunea: Petru experiază păcatul, sau mai bine zis, îl săvârşeşte din iconomia lui Dumnezeu. Este adevărat că face un păcat care-l vatămă doar pe el, nu şi pe altcineva, trăieşte înlăuntrul sufletului experienţa păcatului ca pe ceva urât, ca pe ceva ruşinos care-l desparte de Dumnezeu.
Dumnezeu îngăduie ca lucrurile să se întâmple astfel pentru ca, în cele din urmă, sufletul să se vindece şi să fie pregătit să se răstignească.
Prin urmare, trebuie să se întâmple în sufletul omului această lecţie vindecătoare în faţa lui Dumnezeu, în Hristos, în Duhul Sfânt, pentru că omul nu se vindecă până nu va pătimi. Orice-ar suferi omul, numai din voia lui nu se vindecă. Tămăduirea apare doar când omul pătimeşte după cum vrea Domnul, căci El alege ce va pătimi fiecare dintre noi şi deschide calea mântuirii, calea harului Său (nota 83, pg. 170).
De mic copil, Petru avea un caracter vulcanic, altfel era neprihănit. În sinea lui mocnea mândria, faptul că nu era ca ceilalţi. Cu toate că s-a aflat lângă Hristos, cu toate că a trăit lângă El, cu toate că a văzut atâtea, mândria a rămas ascunsă în sufletul său, n-a pierdut-o. Din pricina ei s-a lăudat Domnului: „Chiar dacă toţi Te vor vinde, eu nu o voi face!”.
Convingerea aceasta o avea înlăuntrul lui şi, dacă ne este îngăduit să spunem, Domnul i-a „păstrat-o” pe aceasta de când Petru era copil, nu ca să-l chinuiască, ci tocmai pentru că a dorit să-l vindece.
Nu dorim să înţelegem cum se vindecă păcatul, pentru că aceasta doare
Pentru toţi este valabilă această metodă. Unul pătimeşte într-un fel, celălalt în alt fel, dar numai prin felurite căderi şi scăderi, prin pocăinţă ne vom vindeca de patimile noastre.
Nu ne vom folosi din această viaţă creştinească pe care o trăim căutând s-o ducem bine, să fim mulţumiţi. Dorim să vieţuim creştineşte, dar toate să fie frumoase, minunate şi plăcute. Nu acceptăm să aflăm că, în felul acesta, admirăm sinele nostru, adică păcatul.
Când încă nu ştim ce înseamnă păcatul, Domnul, Care ne iubeşte, aşteaptă ora potrivită ca să ne vindece. Acesta ne cunoaşte, ştie dimensiunea, adâncul păcatului din noi şi rânduieşte, chiar înainte să venim pe lume, cum vor fi lucrurile pentru fiecare, ştie ce trebuie fiecăruia dintre noi.
Mie îmi face impresia – luându-mă pe mine ca exemplu dacă vreţi – că pe toate celelalte le va face omul cu mulţumire, numai să nu bea paharul picătură cu picătură, să conştientizeze păcatul pe care-l are înlăuntrul său şi să simtă amărăciunea înlăuntrul lui, să afle ce-i sfâşie sufletul. Astfel, se fereşte, într-un fel sau altul, să-şi vadă păcatul amăgindu-se că este om bun, că săvârşeşte fapte bune, în timp ce înlăuntrul său se zvârcoleşte răul. De ce sunt aşa sufletele noastre? De ce? De ce în sufletul sfântului lucrurile stau altfel? De ce în lăuntrul celui care-L urmează pe Hristos, care a păşit pe calea Lui, care s-a lepădat de sine şi a ridicat crucea, lucrurile stau altfel, în timp ce înlăuntrul multora stăpâneşte păcatul? Tocmai pentru că nu înţelegem ce este păcatul şi cum se vindecă el. Nu dorim să fim vindecaţi. Acest lucru ne doare.
Minunea constă în rânduiala lui Dumnezeu ca noi să rămânem statornici, să-L urmăm şi să rămânem lângă El. Nu a contat ce au fost şi ce au făcut Apostolul Petru şi ceilalţi Apostoli. Ei au rămas lângă Hristos, El a găsit modul în care să lucreze vindecarea în sufletele lor. Pe Apostolul Petru L-a lăsat să fie plin de sine, să guste păcatul dinlăuntrul lui fără ca el, nefericitul, să ştie. Când a înţeles ce s-a întâmplat, nu i-a mai rămas decât să plângă cu amar. În felul acesta Dumnezeu Îşi va pune mâna Lui pe fiecare dintre noi, dacă vom dori ca şi aceia, care rămânând lângă El, s-au purtat ca şi cum I-ar fi spus: „Dumnezeul nostru, noi nu înţelegem nimic, dar iată, suntem înaintea Ta. Striveşte-ne ca să ne mântuieşti, după nevoia sufletului nostru!”.
Ca să clarificăm mai bine această problemă vă spun următoarele: cunosc multe situaţii în care sufletul nu primeşte să pătimească ceea ce-i este rânduit, dar Dumnezeu aduce lucrurile în aşa fel încât sufletul se nimereşte tocmai acolo unde nu doreşte. Şi bea paharul cel amar pe care nu voia să-l bea, simte durerea pe care n-a vrut s-o accepte. Experiază păcatul întru-un mod ruşinos. Astfel le rânduieşte Dumnezeu. Omul trebuie să se minuneze de înţelepciunea şi de iubirea cu care îndrumă fiecare suflet în mântuire. Desigur, aceste lucruri înfricoşează, strâmtorează, îl întristează pe om, însă nu se poate altfel.
Omul va trece prin greutăţi, aşa cum în multe situaţii medicamentul homeopat îl vlăguieşte, dar îl vindecă. Nu ne vom înfricoşa însă, nu vom da bir cu fugiţii! Înainte de noi mii de suflete au înţeles şi au privit astfel lucrurile, mii de oameni s-au lepădat de ei înşişi, s-au predat lui Hristos şi au băut până la fund paharul suferinţei, al Crucii lui Hristos: „Cel care vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.
„Pentru Tine suntem supuşi morţii, în fiecare zi…”
Sfântul Atanasie pe care-l prăznuim astăzi a trecut prin atâtea strâmtorări şi n-ar fi îndurat dacă nu s-ar fi predat lui Hristos, dacă s-ar fi înverşunat împotriva celor care-l nedreptăţeau, împotriva ereticilor, dacă s-ar fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Care-l lăsa să sufere.
El rămâne credincios şi-L urmează pe Domnul. Când Arie a murit, Sfântul a zis: „În această lume, pentru fiecare, vine ceasul morţii!”, nimic altceva. N-a fost înlăuntrul lui răzbunare, să spună: „Bine că a murit!”.
Cât rău ne facem în ceasul în care Hristos Se apropie de noi şi vrea să ne pună mâna pe umăr, iar noi suntem foc şi pară. Ce să facă Domnul? Te lasă şi aşteaptă un alt prilej să Se apropie de tine, să vadă dacă nu cumva te-ai maturizat, dacă ţi-ai dat seama că El este Calea.
Chiar şi în mânăstiri, dacă monahii sau monahiile nu învaţă lecţia: „Pentru Tine suntem ucişi toată ziua!”, nu se ştie ce se va întâmpla cu mântuirea lor.
Există ceva care ne dă nădejde. Deşi ni se pare că nu se întâmplă nimic, ca şi cum nu înţelegem ce spune Domnul, Acesta va începe să ne aducă dovezi.
S-ar putea să rămânem mai puţini decât suntem în acest ceas în biserică, nu are importanţă! Şi doi oameni să rămână, nu contează. Problema nu este dacă sunt mulţi sau puţini, ci dacă aflăm adevărul lui Dumnezeu, calea cea adevărată, dacă păşim aşa cum a păşit Acela, încât sufletul nostru să se vindece, să strălucească înlăuntrul nostru adevărul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, ca să avem nădejdea mântuirii veşnice.
RUGĂCIUNE PENTRU VRĂJMAŞI
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!
Marele Mitropolit Sârb
Nicolae Velimirovici,
un martir al comunismului ateist