ROmedic Cabinete medicale Iasi Cabinete Psihiatrie Psihiatrie Iasi

Terapia narativă – ce este, strategii și când este recomandată

Autor: George Macarie

O întrebare ce apare adesea în gândurile oamenilor este dacă viețile lor ar fi fost mai bune dacă lucrurile s-ar fi întâmplat altfel sau dacă luau alte decizii la un moment dat. Ei sunt uneori nemulțumiți cu privire la ei sau la evenimente din trecut, având astfel tendința să caute explicații privind dificultățile pe care le au acum. Ei bine, unii terapeuții s-au gândit că oamenii s-ar simți mai bine dacă ar constata că și momentele nefericite din viața lor au avut un rol pozitiv, sau că există momente de reușită în istoria lor personală, pe care le ignoră acum.

 

 

Ce este terapia narativă?

           

            Terapia narativă este o abordare terapeutică dezvoltată după 1980 de către terapeuții Michael White (Australia) si David Epston (Noua Zeelandă). Influențată de idei filosofice de la scriitori cum ar fi Jacques Derrida și Michel Foucault, terapia narativă presupune că modul  în care oamenii se înțeleg pe ei înșiși, dar și relația lor cu ceilalţi, se dezvoltă și ia formă datorită interacțiunilor pe care le au.

           

Pe scurt, se poate spune că terapia narativă reprezintă „o abordare cu adevărat colaborativă  în care terapeutul și clientul re-scriu povestea problemei clientului” (Madigan, 2011).

 

Câteva dintre elemente sale caracteristice, sunt prezentate de Australian Psychological Society (2007):

- se bazează pe înțelegerea „poveștilor” pe care oamenii le folosesc pentru a descrie viețile lor; terapeutul ascultă cum își descriu problemele oamenii și îi ajută să ia în considerare modul în care aceste relatări îi pot împiedica să depășească dificultățile actuale;

- consideră problemele ca fiind separate de oameni și îi ajută pe indivizi să recunoască gama de aptitudini, convingeri și abilități pe care le au deja și le-au folosit cu succes (dar nu le pot recunoaște) și pe care pot să le utilizeze în confruntarea cu problemele din viața lor;

- pune un accent deosebit pe identificarea punctelor forte a povețtilor oamenilor, care s-au dovedit de succes în trecut.

           

 

Când este recomandată terapia narativă?

 

            Multe dintre intervențiile narative au fost dezvoltate de către practicieni preocupați mai degrabă de bunăstarea clienților sau comunităților unde lucrau, și mai puțin de strângerea unor dovezi științifice substanțiale.

            Totuși, se poate aprecia că în acest moment există date din literatură care sugerează un efect benefic cert al terapiei narative într-un număr de situaţii:

- entităţi psihiatrice: tulburarea de stress posttraumatic, simptomele depresive, anorexia nervoasă, fobia socială, ADHD;

- probleme sistemice familiale, de la problemele de cuplu sau disfuncționalități familiale curente, la cele ce afectează întreg sistemul familial (decesul, doliul);

- contexte particulare dificile din anumite comunități profesionale (ex. sd. burnout);

- alte situații ce afectează global o comunitate, cum ar fi relocarea geografică, mixul cultural, atitudini discriminatorii ale grupului majoritar.

 

 

Cum se lucrează în terapia narativă?

 

  • Principii
  • Există foarte multe strategii de lucru, însă putem menționa o serie de principii care caracterizează modalitățile narative de lucru (Morgan, 2000):

  • terapeutul e responsabil să asigure o atmosferă de curiozitate, respect şi transparență;
  • evenimentul e problema (nu persoana e problema);
  • oamenii sunt experți în ceea ce privește vieţile lor, nu terapeutul sau altcineva;
  • oamenii pot deveni autorii principali ai poveştilor vieților lor;
  • până ce a venit să consulte un terapeut, persoana a încercat deja multe pentru a reduce  influența problemei în viața și relațiile sale;
  • problemele sunt construite în contexte culturale. Aceste contexte includ relații de putere legate de rasă, clasă, preferințe sexuale, gen biologic;
  • problemele pentru care vin oamenii la consultație îi fac pe aceștia sa tragă concluzii înguste cu privire la viețile și relațiile lor;
  • întotdeauna în viața unei persoane sunt ocazii în care au scăpat de influența problemei, întrucât problemele nu reușesc niciodată să intre în posesia a 100% din viețile sau relațiile oamenilor;
  • priceperile, competențele și cunoștinţele dobândite în terapie pot fi făcute disponibile pentru ei pentru a-și recâștiga viețile aflate temporar sub influența problemei.
  •  

    Vom detalia strategile de lucru în secțiunea următoare.

     

     

  • Strategii și tehnici terapeutice
  •  

                Dintre principiile ce stau la baza intervențiilor narative, două par a fi fundamentale:

    (1) menținerea unei poziții care denotă curiozitatea și

    (2) adresarea de întrebări la care în mod autentic terapeutul nu deține răspunsul.

                În continuare, vom prezenta pe scurt câteva dintre strategiile utilizate în terapia narativă, adaptate după descrierea lui Morgan (2000).  

     

                Înțelegerea vieții prin intermediul poveștilor

     

    Terapeuții narativiști sunt interesați să se alăture oamenilor, pentru a explora poveştile pe care aceştia le au despre viețile și relațiile lor, despre efectele, despre sensurile și contextul în care acestea au fost formate și concepute. Mai departe, se caută înbogățirea relatării în context terapeutic, întrucât „terapeuţii narativiști  sunt interesați  să lucreze cu oamenii, pentru a produce și a oferi densitate  unor poveşti care nu sprijină sau susțin probleme. În aceste noi poveşti oamenii trăiesc noi imagini de sine, noi posibilităţi pentru relații și un viitor nou” (Freedman & Combs, 1996).

     

               

    Conversațiile externalizatoare: numirea problemei

     

    Conversațiile externalizatoare stabilesc un context în care persoana se poate experimenta pe ea însăși ca fiind separată de problemă. În acest fel, problema nu le mai este definitorie despre identitatea lor sau despre cine sunt ei „cu adevărat”.

                Odată ce s-a deschis o conversație prin care are loc numirea problemei și separarea de persoană, terapeutul este interesat sa adreseze întrebari care investighează istoria problemei din viaţa persoanei. De asemenea, el poate să exploreze și să evalueze efectele problemei, dar și să justifice evaluarea facută.

     

                Situarea problemei în context: deconstrucția

     

    Conform terapiei narative, problemele supravieţuiesc și prosperă doar când sunt sprijinite şi susţinute  de anumite idei, credinţe şi principii. Schimbarea cadrului de referință poate avea ca urmare un rol mai mic al problemei în preocupările clientului. Pe măsură ce clientul se separă de aceste idei dominante, se deschid noi posibilități de a le pune sub semnul întrebării și de a intra într-o „poveste nouă”.

     

                Descoperirea rezultatelor unice (excepționale)

     

    Atunci când terapeuții descoperă poveşti sau rezultate ale poveştilor într-un anumit fel unice, ei sunt interesați să le exploreze mai departe, urmărindu-le istoria și înțelegând ce înseamnă ele pentru persoana în cauza. Acestea pot reprezenta în viitor deschideri către povești noi și diferite.

                Conversații de realocare a statutului de membru (re-membering conversations)

     

    Oamenii sunt capabili să se alăture persoanelor semnificative din viața lor, în jurul valorilor, angajamentelor, preferințelor împărtășite, în modalități care contribuie puternic la construcția istoriei poveștilor alternative. Conversațiile de reconsiderare a calității de membru pot să implice decizii deliberate de  a exclude anumite persoane din clubul vieţii proprii, persoane care poate au contribuit la viața poveștii la un moment dat.

     

                Alături de strategiile menționate, se pot adăuga și alte mijloace terapeutice, în funcție de natura întrevederii și de obiectivele terapeutice:

               

                - documentația terapeutică: cuprinde documente, declarații, certificate, manuale, note din timpul ședinţelor, casete video, liste, desene. Când oamenii își rescriu viețile și relațiile, devin mai clare anumite cunoștinţe despre problemă și despre preferințele de viață ale persoanei. Pe măsură ce se ivesc noile povești preferate,  se diminuează influența poveștii dominante. Documentația terapeutică înregistrează aceste preferințe, cunoștințe, angajamente, asfel încât ele sunt disponibile pentru a fi accesate oricând;

                - scrisorile terapeutice: sunt utilizate în modalități variate pentru a oferi asistență familiilor. White şi Epston (1990) au prezentat mai multe tipuri diferite de scrisori terapeutice, incluzând scrisori care rezuma continutul şedinţei, scrisori de invitaţie, scrisori de concediere, scrisori de referinţe;

    - ritualurile și sărbătoririle: marchează pași semnificativi în călătoria prin care ne îndepărtăm de povestea-problemă, îndreptându-ne către noua versiune preferată a vieţii. Sărbătoririle pot fi formale sau informale și pot avea loc în sau în afara prezenței terapeutului;

                - grupurile de martori neimplicați: uneori, terapeuții narativiști  creează procese în care membrii audienței  joacă, în modalități foarte speciale, rolul de martori  la conversațiile dintre terapeut și cei care vin la terapie. Aceste procese sunt cunoscute drept „ceremonii ale definirii” (Myerhoff, 1986):

                - ceremonia definirii: este o modalitate de structurare narativă a conversaţiilor facilitată de către un cercetător-practician narativist, care permite elaborarea poveştilor membrilor prezenţi în succesiuni (1) povestitor-auditoriu, (2) inversarea rolurilor: re-povestitor-nou auditoriu, (3) re-re-povestitor: re-auditoriu. Finalul „ceremoniei definirii” este compus din comentarii voluntare libere ale oricărui participant cu privire la semnificaţia evenimentului la care au participat.

     

                 În întâlnirele terapeutice de tip narativ nu există un standard precis privind numărul de ședințe și durata acestora. Acestea pot varia, în funcție de natura problemei. Se cunoaște că ele durează în medie 50-60 minute, însă pot merge până la 90 minute, atunci când este abordată ceremonia definirii (Payne, 2010).

     

     

     

    Studii reprezentative privind eficiența terapiei narative

     

                Erbes et al. (2014) constată că „multe aspecte ale terapiei narative sugerează că poate avea un mare potențial pentru a ajuta persoanele care sunt afectate negativ de experiențele traumatice”. În acest sens, autorii au examinat evoluția simptomelor în cazul a 14 veterani diagnosticați cu tulburare de stress posttraumatic (TSPT), incluși într-un program de terapie narativă. Participanții au răspuns la interviuri de diagnostic structurate și au completat chestionare privind simptomele resimțite înainte și după 11-12 sesiuni de terapie. În final, 3 din cele 11 persoane care au terminat tratamentul nu mai îndeplineau criteriile pentru TSPT, iar alte 7 au prezentat scăderi semnificative clinic ale simptomelor TSPT, măsurate prin scala administrată de clinician. Aceste rezultate, coroborate cu scăderea ratei de abandon al tratamentului (21,4%) și un nivel ridicat al satisfacției raportate, sugerează că studiul suplimentar al terapiei narative în cazul TSTP este justificat ca o alternativă potențială la tratamentele existente.

                Vromans și Schweitzer (2011) au investigat evoluția simptomele depresive și rezultatele legate de relația interpersonală după opt sesiuni de terapie narativă, în cazul a 47 adulți cu tulburare depresivă majoră. Post-terapie, 74% dintre clienți au obținut o ameliorare semnificativă a simptomelor, iar 61% se încadrau în criteriile de funcționalitate; de asemenea, s-a constatat și o îmbunătățire relativă a relațiilor interpersonale, ca urmare a terapiei, însă mai putin substanțială decât în cazul simptomelor. Trei luni mai tîrziu, clienții au raportat menținerea ameliorării simptomului, dar nu și a câștigurilor interpersonale.

                O serie de studii au arătat rezultate notabile în ce privește eficienţa terapiei narative în construirea de competențe de relaționare, semnificații comune sau formare a identității. Dintre acestea, amintim un studiu privind eficacitatea terapiei narative în dezvoltarea deprinderilor sociale și emoționale ale elevilor de 8-10 ani (Beaudoin et al., 2016). Pe parcursul a doi ani, 353 de copii au menționat încercările lor de a rezolva conflictele din viața lor de zi cu zi, înainte și după o serie de conversații narative. Ulterior, acestea au fost comparate cu povestirile colectate în același interval de timp de la un grup de control. Rezultatele studiului arată că acei copii care au primit intervenții de terapie narativă au prezentat o îmbunătățire semnificativă a conștientizării de sine şi sociale, a autocontrolului, a empatiei și a luării unor decizii responsabile, în comparație cu primele lor povestiri, dar și cu povestirile copiilor din grupul de control.  Beneficiile de mai sus au fost independente de genul copilului.

               

    Bibliografie:

  • Australian Psychological Society (2007). Better access to mental health initiative: Orientation manual for clinical psychologists, psychologists, social workers and occupational therapists. Author: Melbourne;
  • Beaudoin, M.N., Moersch, M., Evare, B.S. (2016). The effectiveness of narrative therapy with children‘s social and emotional skill development: an empirical study of 813 problem-solving stories. Journal of Systemic Therapies, 35 (3): 42–59;
  • Erbes, C.R., Stillman, J.R., Wieling, E., Bera, W., Leskela, J. (2014). A pilot examination of the use of narrative therapy with individuals diagnosed with PTSD, J Trauma Stress, 27(6): 730-733;
  • Freedman, J., Combs, G. (1996). Narrative therapy: The social construction of preferred realities. Norton: New York;
  • Madigan, S. (2011). Narrative Therapy. Washington, DC: American Psychological Association;
  • Morgan, A. (2000). What is Narrative therapy? An easy-to-read introduction. Dulwich Centre Publications: Adelaide;
  • Myerhoff, B. (1986). “Life not death in Venice: Its second life”. În Turner, V. Bruner, E. (Eds.) The Anthropology of Experience. University of Illinois Press: Chicago;
  • Payne, M. (2010). Terapia narativă. În Dryden, (coord.) Manual de terapie individuala, Polirom: Iaşi;
  • Vromans, L.P., Schweitzer, R.D. (2011). Narrative therapy for adults with a major depressive disorder: Improved symptom and interpersonal outcomes, Psychotherapy Research, 21 (1): 4-15;
  • White, M., Epston, D. (1990). Narrative means to therapeutic ends. Norton: New York;
  •