Gîdiuță Adina - Cabinet de Psihologie si Psihoterapie

Irene are 45 de ani. Este în plin proces de divorț de soțul lângă care a petrecut douăzeci și cinci de ani. Are doi copii,  de 20 și de 22 de ani, care studiază în alte orașe. Plecarea fiului cel mic din mediul familial, cu șase luni în urma, a fost un mare șoc pentru cuplu. La scurt timp după această plecare, Irene și soțul său au hotărât împreună să se despartă. Irene nu înțelege de ce suferă atât de mult în urma acestei separări, cu atât mai mult cu cât dorea asta de multa vreme. Îmi spune că, de fapt, viața sa de cuplu era nesatisfăcătoare de mulți ani dar a suportat situația pentru a nu-i neliniști pe copii. Nu are probleme financiare serioase, fiindcă dispune de o oarecare avere personala, care a pus-o la adăpost de orice nevoie. Pe de alta parte, procesul de divorț se desfășoară pe cale amiabilă, soțul nefiind nici violent, nici lipsit de respect. Pe scurt, totul este aşa cum trebuie, divorțul decurge bine și viitorul pare luminos, strălucitor chiar. Evident, Irene este tristă și, în plus, simte o oarecare furie. Cu toate acestea, spune că va începe să se obişnuiască cu despărţirea si că nu se va mai gândi la trecut. Și-a permis chiar să plângă la ideea că propriii copii au plecat. În ciuda eforturilor sale, își da seama însă că nu poate întoarce pagina. Se gândește constant la perioada în care trăia înconjurată de fiica și de fiul ei. Deși avea fiecare o ocupație, locuiau totuși în apartament. În prezent, Irene a rămas singura, în condițiile în care și soțul ei părăsise domiciliul conjugal, cu acordul ei deplin. Bineînțeles, continua să-și viziteze prietenele și să le invite la ea, dar nu se poate abține să nu se simtă „îngrozitor de singura, deznădăjduită și de neconsolat”. Suferă de tulburări de somn. La serviciu se concentrează greu și are impresia că alunecă într-o depresie profundă. Nu înțelege ce i se întâmplă, mai ales că nu este o fire depresiva; niciodată nu s-a gândit la propria soarta și, spune ea, „desi am avut perioade grele în viață mea, am știut înotdeauna să le depășesc și să merg înainte”. La sfârșitul primei noastre întâlniri, îmi destăinuie că lucrul care o deranjează și o tulbură cel mai mult este teama-panica de a rămâne singură.

Aceasta frica a apărut prima dată după moartea mamei sale, când ea avea trei ani, apoi a dispărut după ce tatăl ei a angajat o bona permanentă. La câțiva ani după ce bona a plecat, Irene a resimtit din nou un mare gol, dar în acel moment îl întâlnise pe bărbatul care i-a devenit soț. În urma cu zece ani, când murise tatăl, a reușit să depăşească aceeaşi teamă ce revenise, canalizându-și energia spre copii și muncă. „Acum lucrurile sunt diferite, fiindcă sunt orfana, fără copii și fără bărbat în viața mea; pe scurt, mă văd cu adevărat singura”.

Când am întâlnit-o pe Irene a doua oara, două săptămâni mai târziu, era cât se poate de rău: avea serioase tulburări de somn, o oboseala excesivă și plângea din senin. Nu voia să lupte împotriva „acestei tristeți fără fund” care părea să se amplifice cu cât plângea mai mult. În timpul consultație, își dă seama că simte o furie imensa împotrivă soțului ei „care o abandonează”. Nu înțelege logica acestei emoții. „De ce sunt supărată pe el care mă abandonează, când eu îmi doresc de ani de zile să mă despart? Este de-a dreptul ilogic! Înseamnă că sunt foarte rău”. Irene își va acorda timp ca să accepte furia și să o pună în legătură cu lucrurile pe care niciodată nu și le permisese să le simtă: furiile legate de moartea mamei ei, plecarea bonei și, nu în ultimul rând, decesul tatălui… tot atâtea emoții profunde pe care nu le recunoscuse niciodată în ea.  În ceea ce privește motivul pe care îl invoca, acela că nu vrea să-i neliniştească pe copii, va realiza că era doar un fals pretext.

Irene ilustrează perfect ceea ce se poate întâmpla în cazul unui abandonic: la vârsta de trei ani este foarte furioasă atunci când îi moare mama, dar nu se poate exprima, fiindcă mintea îi interzice să o facă. Dintr-o lovitură, mentalul preia conducerea, împingând-o să fugă de momentul prezent( pentru că acolo era furie) și să vireze atât spre viitor, cu tot alaiul de suferințe, cât și spre trecut, cu toate remușcările, regretele și vinovăția aferente.

În cazul lui Irene, frica a devenit un adevărat tovarăș de drum: acesta teamă care a împins-o să se căsătorească cu soțul ei, pentru a nu fi singură după plecarea bonei, deşi, după cum ea însăși mărturisește, nu era cu adevărat îndrăgostită de el. O buna parte din viață fusese condiționată de simplul fapt că se simțea respinsă și abandonată. Mintea sa, care o protejase încă din copilărie, s-a dovedit a fi ulterior devastatoare, deoarece a continuat să o împiedice pe Irene să conștientizeze ceea ce simțea, de unde și teama și sentimentul de vinovăție. De fapt, dacă numeroși abandonici au temeri și  indoieli, mulți alții sunt măcinați de remuşcări: ei regretă că s-au învinovățit de aspectele negative ale unei relații. Evident, abandonicul poate trece foarte ușor de la teamă la vinovăție și invers, dat fiind faptul că cele doua sunt creații ale propriei minți.

Dr. Daniel Dufour