Ignorarea problemelor de natură psihică nu conduce la sănătate și vitalitate, ori la o viață împlinită. Nu te ”anestezia” emoțional pentru a face față dificultății de a trăi, ci ascultă-ți intuiția când simți că ”ceva” se rupe și doare. Apelează la tratament psihologic, adecvat situației cu care te confrunți.
ROmedic Cabinete medicale Sibiu Cabinete Psihologie Psihologie Sibiu

Tipare de atasament

Autor: Simina Munteanu, psiholog clinician
Constatăm de-a lungul relaţiilor noastre faptul că există un factor comun, un anumit mod de a fi, de a ne simţi, de a ne raporta la celălalt şi la noi înşine. Nu se manifestă în fiecare relaţie la fel, pentru că circumstanţele sunt diferite, la fel şi persoanele. Mai degrabă, finalitatea poate fi similară sau felul în care ne simţim.

Teoria ataşamentului formulată de John Bowlby pune accentul pe relaţiile pe care le stabileşte nou-născutul în primele luni de viaţă, relaţii care sunt înregistrate ca tipare de activare şi organizare neuronală, în care vor fi integrate toate elementele de comunicare ce produc un răspuns acordat din partea adulţilor, şi vor fi excluse sau distorsionate elementele de comunicare ce produc respingere, răspunsuri imprevizibile sau care produc teamă.
Aceste experienţe devin reguli de supravieţuire şi adaptare pentru copil, care vor deveni linii directoare în dezvoltarea gândirii, afectivităţii şi comportamentului. Regulile se constituie în modele interne de lucru în care se păstrează istoricul de ataşament şi care îi vor modela relaţiile sale din prezent şi din viitor, cu sine însuşi şi cu alţii.

Modelul intern de lucru este un set de reguli conştiente şi inconştiente, de organizare a informaţiei relevante pentru ataşament, care dirijează nu doar sentimentele şi comportamentele, ci şi atenţia, gândirea, memoria. Regulile se formează de-a lungul primelor noastre relaţii, ca urmare a experienţelor funcţionale (ce merge) în legătură cu figurile de ataşament primare şi devin reguli de a trăi. Regulile sunt stabile pentru că au ajutat la supravieţuirea individului, sunt puternic conservate din interior şi stabilesc ce poate persoana să observe, să simtă, să îşi amintească, să facă. Încălcarea lor contestă stări mentale şi modalităţi de a fi care au făcut supravieţuirea posibilă.
Modelele interne nu sunt şabloane, ci procese structurate care facilitează sau limitează accesul la informaţie. Ele au potenţialul de a fi actualizate ca urmare a relaţiilor noi, dar adesea rezistă revizuirii pentru că în mare sunt inconştiente şi apărate de mecanisme specifice. Modelele interne au rolul de a oferi un model la scară mică asupra realităţii interne şi externe şi asupra propriilor acţiuni posibile. În baza lor persoana are capacitatea să reacţioneze la situaţii viitoare înainte ca acestea să apară, să economisească energie mentală în cunoaşterea şi adaptarea prezentă.
Un element cheie este figura de ataşament în raport cu care se formează modelul intern, şi anume: cine este, cum poate fi găsită, cum este de aşteptat ca aceasta să raspundă. Imaginea de sine a copilului se formează în jurul experienţelor de acceptare sau neacceptare pe care le trăieşte cu figurile de ataşament. Modelele de lucru tind să potrivească experienţele noi aşteptărilor vechi. Modelele părinţilor exercită o influenţă decisivă asupra calităţii relaţiilor din care se formează modelele de lucru ale copiilor.

Copilul se adaptează la figura de ataşament (de regulă, mama), formându-şi în relaţie cu aceasta o strategie primară de ataşament, ce are interiorizat modelul siguranţei. Dacă strategia primară nu este posibilă, copilul se va adapta şi va dezvolta strategii secundare de ataşament.
Strategiile de adaptare şi ataşament ale copiilor au fost observate şi diferenţiate prin experimentul denumit „situaţia străină” efectuat de Mary Ainsworth. Experimentul „situaţia străină” a pornit de la premisa că baza de siguranţă este reflectată în capacitatea copilului de explorare şi ataşament. Mamele şi copiii lor au fost invitaţi într-o încăpere plăcută, plină de jucării. În episoade câte 3 minute, copiii puteau explora o dată în prezenţa mamei şi de două ori separat de ea, sub supravegherea unei persoane calificate. Au fost urmărite: reacţia copilului la plecarea mamei din cameră, comportamentul său în mediul necunoscut şi reacţia copilului la întoarcerea mamei.
Au fost observate 4 tipare de ataşament.

1. Ataşamentul securizant
Copilul considerat sigur are acces în mod egal atât la impulsurile de explorare ale noului mediu, cât şi la cele de contact cu mama. Oricât ar fi fost de neliniştiţi aceşti copii de plecarea mamei, la reîntoarcerea se calmau şi reluau joaca. Această flexibilitate şi rezilienţă sunt rezultatul interacţiunilor cu o mamă responsivă şi acordată la semnalele şi comunicările copilului. La reîntânire îi luau în braţe când plângeau şi îi ţineau cu grijă şi atenţie atâta timp cât aceştia îşi doreau să fie consolaţi. Mamele erau primite cu căldură de către copii, iar schimburile verbale mamă-copil erau fluente, echilibrate, nerestricţionate în privinţa subiectului.
Mamele copiilor siguri, sunt ele însele persoane sigure, autonome, prezente, meditative, deschise faţă de propriile emoţii, fără a fi incomodate de trăirile lor. Chiar vorbind despre experienţele neplăcute cu proprii părinţi, menţineau o perspectivă echilibrată, care denotă eforturile de a-şi înţelege şi ierta părinţii. Au dezvotată capacitatea de a trăi experienţa şi de a reflecta în acelaşi timp asupra ei (monitorizare cognitivă).

2. Ataşamentul evitant sau dezactivat
Copilul considerat evitant pare blazat atunci când este expus unui mediu intrinsec alarmant. În situaţia experimentală, aceşti copii sunt în permanentă explorare şi în mod vădit neinfluenţaţi de plecarea sau întoarcerea mamei. Însă doar par calmi, având indicatorii stresului la un nivel ridicat (puls foarte ridicat, nivel crescut de cortizol). La reîntâlnirea cu mama, copiii evitanţi erau molateci şi absenţi când erau luaţi în braţe de mame, iar conversaţia se derula la un nivel minimal, stagna sau subiectele erau impersonale.
Aceşti copii au învăţat în relaţiile lor cu figurile de ataşament primare că deschiderea spre confort şi îngrijire nu este de niciun folos, aşa că au renunţat. Cererile de apropiere exprimate prin plâns şi tristeţe au fost refuzate activ de către mame, ori întâmpinate cu aversiune sau bruscare.
Părinţii care resping sunt persoane care minimalizează în mod regulat importanţa şi influenţa relaţiilor de ataşament în viaţa lor. Vorbind despre relaţia cu părinţii lor, o descriu ca fiind normală sau foarte bună, deşi exemplele lor nu susţin aceste evaluări. Adesea justifică respingerea şi neglijenţa părinţilor lor prin dorinţa acestora de a le oferi o educaţie bună, dură, care a încurajat autosuficienţa şi determinarea. Ca părinţi se pot manifesta nu doar prin inhibiţie şi respingere, ci şi prin comportament parental intruziv, de control.
Persoanele care resping sau evitante au un model intern de lucru în care regulile minimizează conştientizarea sentimentelor şi valorizează necesitatea de a se simţi în permanenţă puternici, autonomi şi independenţi, proiectând asupra altora propriile nevoi, vulnerabilitaţi şi furii renegate. Nefiind atenţi la ataşament, aceste persoane trebuie să se distanţeze atât faţă de ceilalţi, cât şi faţă de dorinţele lor cele mai adânci. Au împiedicat astfel nu doar capacitatea de a reflecta asupra experienţei, ci şi pe cea de a răspunde senzitiv la semnalele transmise de copiii lor. În concluzie, pentru ca conserva starea mentală de respingere care a făcut posibilă supravieţuirea emoţională, aceste persoane au fost nevoite să ignore sau să reprime nevoile de ataşament ale copiilor lor. Ca răspuns, copiii au învaţat să trăiască ca şi cum nu ar avea nevoi emoţionale.
Strategia de ataşament a copilului evitant este una de dezactivare: urmăreşte, ca adaptare, dezactivarea comportamentului de ataşament prin minimizarea conştientizării indiciilor interne şi externe legate de ataşament. Strategia poate conţine două elemente ale modelului intern de lucru: într-unul persoana se vede pe sine puternică, demnă de încredere, în timp ce alţii sunt nedemni de încredere, plini de nevoi şi inadecvaţi; al doilea model, care este inconştient, implică sentimentul că sinele este defectuos, dependent şi neajutorat, în timp ce alţii, ca răspuns, pot să respingă, să controleze, să pedepsească. Strategia de dezactivare sprijină primul model ca mecanism de apărare faţă de al doilea. În final, stima de sine exagerată este asigurată de descoperirea greşelilor celorlalţi, de care altfel ar fi trebuit să depindă sau să-i iubească.
Copiii cu ataşament evitant sunt predispuşi spre apariţia la maturitate a uneia dintre tulburările de personalitate narcisic, schizoid şi obsesiv-compulsiv.

3. Ataşamentul ambivalent sau preocupat
În situaţia experimentală au fost observate două tipuri de comportament la copiii ambivalenţi: furia şi pasivitatea. Copiii erau atât de preocupaţi de locul în care se aflau mamele lor, încât nu erau capabili de explorarea mediului şi interacţiunea cu personalul de îngrijire. Au reacţionat la plecarea mamei cu distres copleşitor atât de ridicat, încât secvenţele de separare au fost întrerupte. La reîntâlnire, copiii ambivalenţi furioşi au oscilat între deschiderea activă faţă de conexiunea cu mama şi exprimări ale respingerii: de la îndepărtarea din îmbrăţişarea mamei, până la adevărate accese de furie. Copiii ambivalenţi pasivi au fost capabili doar de slăbiciune sau cereri implicite de consolare, ca şi cum ar fi fost prea copleşiţi de neajutoare şi nefericire pentru a-şi aborda mama direct. Reîntâlnirile nu au putut să amelioreze distresul copiilor ambivalenţi şi nici să oprească preocuparea acestora pentru locul în care se află mama, căutând-o chiar şi în prezenţa ei.
De-a lungul relaţiilor cu copiii lor, aceste mame au fost disponibile ocazional şi imprevizibil; nu i-au respins, însă responsivitatea lor a fost neacordată la nevoile copilului, descurajându-le subtil autonomia şi dorinţa de explorare. Copiii ambivalenţi au fost prea anxioşi şi nesiguri pentru a putea explora, drept răspuns previzibil la o mamă imprevizibilă, ajutând la obţinerea atenţiei prin amplificarea afectului.
Părinţii acestor copii sunt şi ei profund absorbiţi de propriile lor preocupări tulburătoare cu privire la ataşament. Au tendinţa să descurajeze autonomia copilului prin propria lor frica de abandon şi neajutorare care pare să stea la baza anxietăţii lor. Au modele interne de lucru multiple şi neintegrate, provocându-le copiilor lor o preocupare constantă cu promisiunea de apropiere pe de o parte, şi posibilitatea pierderii acesteia pe de altă parte. Strategia de ataşament a copilului ambivalent include la bază amplificarea distresului şi inhibarea autonomiei, fiind o strategie de hiperactivare.
Copiii cu ataşament ambivalent sau preocupat sunt predispuşi mai târziu spre dezvoltarea tulburărilor de personalitate histrionică şi dependentă.


4. Ataşamentul dezorganizat sau lipsit de soluţie
În situaţia experimentală, copiii au manifestat la reîntânirea cu mama răspunsuri bizare, contradictorii, ca urmare a faptului că figura primară de ataşament este trăită simultan atât ca sanctuar sigur, cât şi ca sursă de pericol. La reîntoarcerea mamei, copiii se îndreptau spre ea, după care se opreau brusc, plângând sau imobilizaţi de frică. Copilul pre-programat biologic să se întoarcă la părinte în momentele de alarmă, este prins între impulsuri contradictorii de a se apropia şi de a evita. Este o opoziţie imposibil de menţinut, din care dependenţa copilului de părinte nu-şi permite nicio ieşire. Experienţa de a se simţi în pericol din cauza unei figuri de ataşament este prea copleşitoare pentru a putea fi integrată de către copil.
Dezorganizarea copilului este nu numai rezultatul interacţiunilor cu părinţii a căror furie sau abuz sunt în mod evident înfricoşătoare, ci şi al interacţiunilor în care copilul resimte părintele ca înfricoşător. Frica de părinte pare să apară ca răspuns la frica, furia sau disocierea părintelui. Ataşamentul dezorganizat este de fapt, un colaps de strategie din partea unui copil care trăieşte frica fără nicio soluţie.
Pe măsură ce creşte, copilul îşi dezvoltă o nouă strategie comportamentală: va încerca sistematic să-şi controleze părinţii, fie prin inversarea rolurilor, având grijă de ei, fie prin a fi agresivi sau punitivi. Îşi asumă astfel un rol parental, pentru a menţine proximitatea cu părinţii, făcând în acelaşi timp faţă ameninţării pe care aceştia o reprezentau înainte. Însă experienţele neintegrate rămân o prezenţă mai mult sau mai puţin perturbatoare, ascunsă la periferia conştientizării şi intrând periodic în prim-plan.
Părinţii acestor copii sunt persoane care în istoria lor de viaţă au suferit traume şi pierderi ce au rămas nerezolvate, având mecanisme de apărare (precum disocierea, furia) cu care copilul intră în contact direct, fiind lipsit de resursele necesare de protecţie si supravieţuire.
Ataşamentul dezorganizat conţine elementele din care mai târziu apar premisele pentru tulburarea de personalitate borderline.

În relaţiile pe care le avem putem avea tipare diferite faţă de persoane diferite, sau elemente din mai multe tipare. Abordarea terapeutică a tiparelor se centrează pe schimbarea regulilor ce formează modelul intern de lucru, astfel încât să fie deschis accesul către noi percepţii, noi moduri de a gândi şi simţi. Din această perspectivă, „rolul terapeutului este analog cu cel al mamei care îi asigură copilului ei o bază de siguranţă de unde să exploreze lumea“. Prin urmare, relaţia terapeutică devine prilejul de a retrăi „aici şi acum“ acele momente şi situaţii relaţionale, însă cu mijloacele şi resursele specifice unui adult şi în contextul terapeutic suportiv şi cald. Această rescriere de scenariu relaţional trăită în mod repetat urmăreşte consolidarea sentimentului de siguranţă interioară şi dezinvestirea mecanismelor de apărare. Procesul terapeutic nu este lipsit de dificultăţi, mai ales în afara cadrului terapeutic, în contextul de viaţă al persoanei, în schimbările pe care aceasta le experimentează. O schimbare terapeutică, sănătoasă, nu este una reactivă la suferinţă şi eşec, care neagă durerea, ci una capabilă să o înfrunte şi să-şi reia dezvoltarea de unde a rămas.
 
Programare