Ignorarea problemelor de natură psihică nu conduce la sănătate și vitalitate, ori la o viață împlinită. Nu te ”anestezia” emoțional pentru a face față dificultății de a trăi, ci ascultă-ți intuiția când simți că ”ceva” se rupe și doare. Apelează la tratament psihologic, adecvat situației cu care te confrunți.
ROmedic Cabinete medicale Sibiu Cabinete Psihoterapie Psihoterapie Sibiu

Despre rusine

Autor: Simina Munteanu, psiholog clinician
În jurul vârstei de 3 ani, copilul poate să-şi spună „eu mă gândesc la asta”, iar la 4 ani este capabil să realizeze distincţia între lumea sa reprezentaţională şi cea a celuilalt „eu gândesc aşa, dar mă gândesc că celălalt gândeşte altfel”. Această separare face loc universului cuvintelor, ca punte de relaţionare.
Un copil care trăieşte într-un mediu sărac în informaţii exterioare sau dimpotrivă, sub influenţa unei stimulări prea puternice, nu dispune de capacitatea de a-şi reprezenta corect lumea celuilalt, pentru că fie ea nu există, fie este deformată.
Din această deformare a intersubiectivităţii, aşa cum arată Boris Cyrulnik ("Mai bine mor decât să spun"), poate să rezulte sentimentul de ruşine.

Ruşinea provine din atribuirea celuilalt unei încrederi scăzute. În mod normal, ar trebui să ne aşteptăm la stimă şi apreciere din partea celuilalt, dar această deformare a legăturii intersubiective ne determină să credem că în ochii celuilalt suntem jalnici.
Ne simţim mai slabi decât cel faţă de care trăim ruşine şi inferior acestuia. Avem sentimentul că privirea lui poate să ajungă în lumea noastră mentală şi să vadă adevărul despre noi. Nu ne trece prin minte că, de regulă, nimeni nu-şi doreşte „să vadă” chiar până acolo şi nici nu face eforturi în acest sens. Distanţa mare dintre ceea ce suntem şi ceea ce ne dorim să fim generează un sentiment al ruşinii în faţa propriei noastre priviri. Noi înşine suntem aceia care ne ruşinăm sub privirea noastră, în vreme ce celălalt nu ne vede deloc aşa. Dispreţuindu-ne pe noi înşine, credem că este logic ca şi celălalt să ne dispreţuiască, în vreme ce, adeseori, celuilalt nici nu-i trece prin minte să o facă. Suferim doar datorită imaginii de sine distruse pe care o expunem în faţa propriei noastre priviri.

Ca să ne fie ruşine, trebuie să-l aşezăm pe celălalt mai presus şi să ne aşteptăm ca de acolo, acesta să ne stimeze, deşi gândim că celălalt ne evaluează ca fiind demni de dispreţ şi respingere. Însă a fi respins sau dispreţuit de cineva de la care aşteptăm afecţiune reprezintă o situaţie traumatică. Această agresiune mai puţin flagrantă decât una evidentă este cu atât mai re-traumatizantă cu cât, puţin conştientizată, ea este mentalizată superficial şi apărarea împotriva sa nu este foarte puternică.

Ceea ce credem că celălalt gândeşte despre noi, şi nu realitatea gândurilor sale, este ceea ce ne provoacă ruşine. Devalorizarea de sine este mai puternică atunci când îi aşezăm pe ceilalţi pe un piedestal. Îi oferim celuilalt o putere pe care i-o vom reproşa mai târziu, deoarece prezenţa lui ne torturează, atât de mult ne umilim în contact cu el. În aceste condiţii, oferim ruşinii o valoare morală, interpretând-o ca pe o formă superioară de respect acordată celuilalt. Înălţându-l pe celălalt, ne umilim propriul sine. Ruşinea devine o armă pe care o dăruim celui care ne priveşte.

Ruşinea, plină de amărăciune, nu foloseşte la nimic. Ne adaptăm ruşinii prin comportamente de evitare, de ascundere sau de retragere care ne alterează relaţia cu ceilalţi sau poate lua forma opusă ei, cea de superioritate, prin transformarea ei în contrariu. Există şi situaţia în care unii dintre noi nu trăiesc niciodată ruşinea deoarece ei nu acordă nicio importanţă opiniei celorlalţi. Ambiţia poate deveni o bună mască a ruşinii, atunci când este convertită în înscenarea unei imagini de sine victorioase. În acest caz, reuşita nu este o dovadă de înflorire, ci beneficiul secundar al unei suferinţe ascunse, în care persoana face contrariul a ceea ce a provocat otrăvirea afectivă. Este o legitimă apărare, dar nu o dezvoltare rezilientă de sine.

Pentru a scăpa de ruşine, avem nevoie să căutăm în profunzimea noastră acele valori personale achiziţionate în decursul istoriei personale, pentru a descoperi un mit intim, o poveste, care ne tematizează biografia şi care are valoare doar pentru persoana noastră şi nu pentru întregul grup.
Ne scuturăm de ruşine prin acţiune. Când imaginea de sine devine de nesuportat, ne refugiem în visare. Este o apărare regresivă care ne permite un repaus înainte de a întreprinde un efort de rezilienţă şi a trece în registrul realului.
A relua relaţia cu istoria personală are semnificaţia de a coase împreună zdrenţele unui eu sfâşiat. Însă doar atunci un proces de rezilienţă ar putea să apară după ani de suferinţe amorţite. Negarea care îngăduie evitarea suferinţei nu este un factor de rezlienţă, deorece cel rănit nu poate interveni în sensul reparării traumei. El nu reia dezvoltarea afectivă, ci rămâne crispat asupra suferinţei mute, cu un abces în suflet. Negarea este o strategie care permite minimizarea impactului emoţional avut de agresiune asupra minţii. Această strategie protectoare ce ameliorează adaptarea oferă aparenţa unei anumite forţe mentale, însă frecvent această protecţie pune în loc o bombă cu ceas ce explodează mai tărziu.

Refacerea reprezentării de sine evoluează în funcţie de relatări şi de întâlnirile afective. Când persoana face efortul de a vorbi despre situaţia care a umilit-o este surprinsă cât de bine începe să se simtă. Se simte uşurată deorece şi-a împărtăşit lumea intimă, se simte întărită deoarece a creat ceva din suferinţa sa, nu mai este singură pe lume, se simte mai puţin alungată din rândul celorlalţi. Această reconstrucţie a reprezentărilor sinelui rănit antrenează şi o modificare a emoţiilor pe care persoana le resimte, a expresiei lor comportamentale şi a construcţiei intelectuale ce conferă tumultului o formă în sfârşit raţională.
 
Programare