Schizofrenia - abordare psihanalitica

Principiile terapiei orientate spre insight

Un articol intitulat „Psihanaliza şi Psihoza: Tendinţe şi Dezvoltări”, publicat în Jurnalul de Psihoterapie Contemporană (Vol.31, Nr.1, 2001) către de Ann-Louise S. Silver, M.D. Profesor de Psihiatrie la Institutul Psihoanalitic Washington şi la Şcoala de Psihiatrie Washington, atrage atenţia asupra principiilor terapiei oreintate spre insight.
Autoarea aminteşte un citat din Shioban O'Connor: „Un psihanalist a fost pregătit într-o disciplină a gândirii şi într-o tehnică clinică, ... o teorie a minţii în care cuvintele, simptomele şi comportamentul au sens şi sensul se află mai degrabă în interiorul relaţiei, decât în individul. Abordarea terapeutică se bazează pe credinţa că o mai bună înţelegere conduce la îmbunătăţirea comunicării”.
 
În lucrul cu pacienţii psihotici, principiile terapiei orientate spre insight includ:

1.Abordarea fiecărui nou pacient pornind de la ideea că fiecare fiinţă umană caută reciprocitate şi eficacitate pozitivă. Oricât de absorbită de sine şi disperată ar fi devenit o persoană, după ani de înfrângere, confuzie şi izolare, încă mai există probabilitatea (nu doar posibilitatea) ca în timp o relaţie de încredere să se dezvolte.

2.De obicei, pacienţii care suferă de psihoză au o fragilă grandomanie privind propriul potenţial distructiv. O singură mişcare greşită, şi cineva, sau toată lumea or întreaga planetă vor fi distruse. Se tem de excitarea care însoţeşte sentimentele de speranţă sau creativitate. Terapeuţii trebuie să respecte această profundă dilemă şi să manifeste precauţie în plăcerea pe care o resimt atunci când pacienţii le dezvăluie aptitudinile lor intelectuale şi estetice ascunse. Ei nu trebuie să liniştească oferind cu uşurinţă asigurări că înţeleg gradul acestei frici şi vinovăţii primitive.

3.Asumarea faptului că pacienţii vor testa răbdarea clinicianului şi vor reuşi prin sensibilitatea auto-protectivă sporită să ajungă la vulnerabilităţile şi defensele clinicianului. Pacienţii vor confrunta hotărârea clinicianului făcându-l să fie defensiv, să aibă partea lui (sau a ei) de înfrângere, confuzie şi izolare. Cu cât este mai extinsă cunoaşterea de sine, cu atât clinicianul se va simţi mai confortabil cu aceşti pacienţi, cunoscându-şi propriile aspecte patologice; de aici reiese importanţa psihoterapiei sau psihanalizei personale efectuată de profesioniştii sănătăţii mentale.

4.A nu se lăsa pacientului întreaga sarcină a vorbirii: asocierea liberă („lăsaţi să vină orice în minte”) este pentru cei care aleg canapeaua analitică. Este util ca terapeutul să aducă propriile asociaţii şi ajute pacientul să-şi organizeze subiectele în discuţie, să se angajeze în conversaţii informative dinamice, în loc să aştepte momentul oportun pentru a face o interpretare.

5.Respectarea eticii profesionale. Niciodată nu trebuie să se producă un abuz fizic sau sexual, ori o provocare. Şi aşa cum terapeutului îi este interzis să adreseze cereri fizice pacientului, tot la fel nu trebuie să îl preseze să abordeze teme care prezintă interes doar pentru sine.

6.Terapeutul trebuie să îi ofere pacientului posibilitatea de a discuta despre traumele trecutului: „Ţi-a făcut vreodată cineva anumite lucruri, fără permisiunea ta?”

7.Pacientul va fi tarat aşa cum am dori să fim trataţi noi înşine. Oricât ar părea pacientul de preocupat şi dezorganizat, el are un Eu care funcţionează acut, evaluând credibilitatea celorlalţi. În final, dacă terapeutul îşi imaginează cum este viaţa pentru cealaltă persoană este mai puţin obositor decât dacă îşi păstrează distanţa defensivă.