Schiffer Ingrid - Cabinet de Psihologie

Unii părinţi se tem în sinea lor că venirea pe lume a unui frăţior/unei surioare este un soi de nedreptate adusă primului născut. Resursele lor sunt limitate. Atunci când timpul, atenţia, îngrijirile se împart la doi sau trei etc., iar fraţii intră în dispută, părinţii se pot simţi vinovaţi. Dar sentimentul de vinovăţie şi implicarea părinţilor nu fac decât să alimenteze şi să întreţină tensiunile micuţilor. A învăţa să trăiască împreună cu ceilalţi membrii ai familiei este una dintre cele mai importante experienţe din viaţa unui copil, care îl pregăteşte pentru viaţa în comunitate.

Când fiica mea a început să alerge şi să-şi dorească cu frenezie să se dea pe tobogan asemeni fratelui ei mai mare, am avut sentimentul că ieşirile în parc nu mai sunt ce-au fost. Începusem să devenim gălăgioşi şi stresaţi, poate chiar puţin stresanţi pentru cei din jur. La trei ani şi jumătate, fiul meu era deja un „veteran” al locului de joacă pentru copii, în timp ce fiica mea de un an şi jumătate tocmai descoperea aventurile locului şi îmi solicita toată atenţia. Aveam grijă ca ea să escaladeze în siguranţă primul nivel de trepte, să aştepte în vârful toboganului să îi vină rândul, să se aşeze cu picioarele înainte, în poziţia şezut, să se avânte, apoi s-o prind la aterizare ca să nu se accidenteze, ori asta se repeta de zeci de ori şi dura ceva timp. De fiecare dată fiul meu îşi întrerupea jocul la un moment dat şi încerca să mă atragă într-un alt joc de partea lui. Şi pentru că nu mă puteam împărţi în două, l-am refuzat, ştiind că el nu mai are neapărat nevoie de ajutorul meu, că se descurcă foarte bine şi singur. Bineînţeles că n-a durat mult până când fiul meu a iscat un scandal cu alţi tovarăşi de joacă pe tema schimbului de motociclete, mămicile au început să se adune şi ele şi părerile erau împărţite, astfel încât am fost nevoită să intervin. Când l-am luat în braţe pentru a-l linişti şi a discuta puţin despre întâmplare, fiul meu mi-a spus în timp ce o fixa din priviri pe surioara lui: „Las-o pe ea şi hai cu mine. Ea e mică. Să vezi noi doi ce bine ne distrăm. Hai să fugim!”, trăgându-mă de braţ înspre celălalt capăt al parcului…

Rivalitatea dintre fraţi este firească, ba mai mult, e chiar inevitabilă. Nici un copil nu doreşte să împartă atenţia părintească cu un altul. Dacă renunţam din timp la tobogan, probabil că nu aveam parte de scandal. Cert este că aşa încep rivalităţile între fraţi: ca o modalitate de a atrage atenţia şi implicarea părinţilor.

Atunci când o mămică este din nou însărcinată, bucuria ei poate fi umbrită de un sentiment vag de îngrijorare: cum va reacţiona primul născut la naşterea unui frăţior/a unei surioare? Apoi, când bebeluşul creşte, începe să umble şi să-i ia din jucării, micile ostilităţi se pot transforma în momente de agresivitate, iar părinţii simt că trebuie să intervină pentru a aplana conflictul.

Dacă inițial mânia primului născut s-a îndreptat împotriva părinților care l-au „abandonat”, ulterior ea este direcționată împotriva micului „intrus”. Acesta, pe măsură ce crește, va face și el cumva pentru a-i plăti cu aceeași monedă. Poate fi greu să stai deoparte şi să priveşti cum copiii tăi găsesc noi modalităţi pentru a se chinui reciproc. În realitate însă, ei învaţă să trăiască împreună cu ceilalţi membrii ai familiei, aceasta fiind una dintre cele mai importante experienţe din viaţa unui copil, care îl pregăteşte pentru viaţa în comunitate.

Prin intermediul rivalității, copiii învață atât despre sine cât și despre ceilalți. Iată câteva recomandări pentru a încuraja o relație pozitivă între frați:

Sentimentele de rivalitate nu trebuiesc negate. Ele există şi sunt normale. Dacă le puteți accepta, le va fi mai ușor și copiilor dumneavoastră. Ascultați-le ofurile și nu îi faceți să se simtă vinovați atunci când sentimentele lor pentru frățior sau surioară nu sunt tocmai pozitive. Ascultați ce vă spun și împreună veți găsi o soluție ca să lămuriți lucrurile.
În toiul unei cerți, copiii vă vor cere să interveniți ca să faceți dreptate. Atunci ar fi bine să stați deoparte și să le oferiți șansa de a lămuri lucrurile între ei. Le puteți spune cam așa: „Sincer, nu știu care dintre voi are dreptate acum, astfel încât nu voi interveni. Dar sunt sigură că împreună veți găsi o soluție bună!” După care părăsiți încăperea, știind că posibilitatea de a atrage părintele de o parte sau de alta este miza confictului. Veți putea constata cu surprindere cât de repede se domolesc spiritele în absența dumneavoastră, ba mai mult, veți constata cu ușurare că cei mici au găsit singuri o cale de a face pace și și-au reluat jocul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Lăsați să se descurce singuri, copiii dezvoltă un sentiment de responsabilitate față de comportamentul lor și față de celălalt frățior. Recompensați copiii atunci când se comportă responsabil sau atunci când au o reacție pozitivă față de celălalt frate.
Pentru a obţine cooperarea copilului mai mare, e bine să-l implicaţi în îngrijirea celui mic: el vă poate ajuta să-l hrăniţi, să-i faceţi băiţa, îi poate aduce scutecele curate sau îi poate alege hăinuţele pentru a doua zi. Așa se va simți important. În plus, aceste sarcini îl vor ţine implicat într-o relaţie de colaborare cu copilul mic şi îl vor responsabiliza în acelaşi timp vizavi de acesta.
Petreceți timp cu fiecare copil în parte. Dacă în zilele lucrătoare vă întoarceți târziu de la serviciu, la sfârșitul săptămânii e recomandat să vă planificați un timp special pe care să îl petreceți singur(ă) cu fiecare copil în parte.
Planificați activități distractive pe care să le petreceți împreună. Un timp de calitate petrecut împreună detensionează și întărește legăturile dintre frați.
Dacă constatați la un moment dat că aveți sentimente sau comportamente diferite pentru fiecare copil, nu vă alarmați. Nu veți putea trata copiii în mod egal deoarece ei sunt diferiți și necesită o abordare distinctă. E un lucru pe care-l puteți comunica deschis. Însă acceptându-i pe fiecare în parte, le prețuiți individualitatea și îi învățați să respecte la rândul lor unii altora diferențele.