Tulburarea hiperkinetică
ADHD este una dintre cele mai frecvente tulburări comportamentale la copii. Aceasta recunoaşte în present trei subtipuri. Acestea sunt definite în funcţie de severitatea celor trei simptome centrale: neatenţia, hiperactivitatea şi impulsivitatea.
Cele trei subtipuri sunt:
1. Tipul predominant neatent
2. Tipul predominant hiperactiv / impulsiv
3. Tipul combinat
1. Tipul neatent
- nu acordă atenţia cuvenită detaliilor;
- are dificultăţi în menţinerea atenţiei mai mult timp;
- pare că nu ascultă când i se vorbeşte direct;
- este incapabil să-şi termine treburile( activităţi şcolare, teme pentru acasă, treburi casnice);
- are dificultăţi de organizare;
- evită să se angajeze în sarcini care necesită un efort mental susţinut( cum ar fi efectuarea - temelor în clasă sau acasă);
- pierde lucruri necesare( de exemplu, creioane, caiete, foi cu exerciţii, teme);
- este uşor de distras;
- uită frecvent.
2. Tipul hiperactiv - impulsiv
- prezintă agitaţie sau nelinişte;
- dificultăţi în a rămâne aşezat;
- motricitate excesivă;
- în continuă mişcare;
- dificultăţi în a se angaja în activităţi distractive în linişte;
- logoree permanentă;
- dă răspunsuri tăioase, comentează;
- nerăbdător, are dificultăţi în a-şi aştepta rândul;
- îi întrerupe sau îi deranjează pe alţii.
Copiii cu ADHD de tip hiperactiv - impulsiv sunt expuşi unui risc mai mare din punct de vedere social. De multe ori, abilităţile lor sociale sunt reduse, astfel că le este greu să-şi facă prieteni şi să şi-i păstreze. Aceşti copii gravitează adesea în jurul altor copii cu probleme şi este posibil să adopte diverse forme de încălcare a regulilor sau alte tulburări comportamentale.
3. Tipul combinat
Copiii ce prezintă comportamente caracteristice atât tipului hiperactiv - impulsiv cât şi celui neatent suferă de ADHD de tip combinat.
Foarte important este faptul că, în stadii de dezvoltare diferite, apar simptome diferite. Chiar dacă hiperactivitatea şi impulsivitatea se pot manifesta în jurul vârstei de 3 ani, problemele de atenţie apar cel mai probabil abia la vârsta şcolară. Între 1 an şi 2 ani şi jumătate, la copiii cu ADHD se constată un nivel ridicat al comportamentelor necontrolate suficient( lipsă de autocontrol), iar în perioada de tranziţie către vârsta preşcolară( între 3 şi 6 ani) lipsa de autocontrol persistă, în vreme ce la ceilalţi copii se poate observa o mai mare maturitate şi un grad mai ridicat de autocontrol.
Semne premergătoare.
Deşi această tulburare este greu de diagnosticat înainte de vârsta de 3 ani, există semne premergătoare apariţiei sale. Copiii mici cu temperament dificil prezintă un risc mai mare de a dezvolta ulterior ADHD. Printre alţi factori timpurii se numără activitatea excesivă, obiceiurile nesănătoase legate de somn şi iritabilitatea. Aceşti copii sunt mai greu de consolat când sunt supăraţi decât alţi copii de vârsta lor.
Foarte importantă este diagnosticarea din timp a tulburării şi stabilirea tratamentului. Există mai multe alternative de tratament pentru ADHD în funcţie de obiectivele asociate, de simptome şi de natura deficienţei funcţionale. Tratamentul medicamentos în combinaţie cu intervenţia terapeutică determină o îmbunătăţire în gestionarea comportamentului, relaţiile cu copiii de aceeaşi vârstă prin dobândirea unor abilităţi sociale.
Cele trei subtipuri sunt:
1. Tipul predominant neatent
2. Tipul predominant hiperactiv / impulsiv
3. Tipul combinat
1. Tipul neatent
- nu acordă atenţia cuvenită detaliilor;
- are dificultăţi în menţinerea atenţiei mai mult timp;
- pare că nu ascultă când i se vorbeşte direct;
- este incapabil să-şi termine treburile( activităţi şcolare, teme pentru acasă, treburi casnice);
- are dificultăţi de organizare;
- evită să se angajeze în sarcini care necesită un efort mental susţinut( cum ar fi efectuarea - temelor în clasă sau acasă);
- pierde lucruri necesare( de exemplu, creioane, caiete, foi cu exerciţii, teme);
- este uşor de distras;
- uită frecvent.
2. Tipul hiperactiv - impulsiv
- prezintă agitaţie sau nelinişte;
- dificultăţi în a rămâne aşezat;
- motricitate excesivă;
- în continuă mişcare;
- dificultăţi în a se angaja în activităţi distractive în linişte;
- logoree permanentă;
- dă răspunsuri tăioase, comentează;
- nerăbdător, are dificultăţi în a-şi aştepta rândul;
- îi întrerupe sau îi deranjează pe alţii.
Copiii cu ADHD de tip hiperactiv - impulsiv sunt expuşi unui risc mai mare din punct de vedere social. De multe ori, abilităţile lor sociale sunt reduse, astfel că le este greu să-şi facă prieteni şi să şi-i păstreze. Aceşti copii gravitează adesea în jurul altor copii cu probleme şi este posibil să adopte diverse forme de încălcare a regulilor sau alte tulburări comportamentale.
3. Tipul combinat
Copiii ce prezintă comportamente caracteristice atât tipului hiperactiv - impulsiv cât şi celui neatent suferă de ADHD de tip combinat.
Foarte important este faptul că, în stadii de dezvoltare diferite, apar simptome diferite. Chiar dacă hiperactivitatea şi impulsivitatea se pot manifesta în jurul vârstei de 3 ani, problemele de atenţie apar cel mai probabil abia la vârsta şcolară. Între 1 an şi 2 ani şi jumătate, la copiii cu ADHD se constată un nivel ridicat al comportamentelor necontrolate suficient( lipsă de autocontrol), iar în perioada de tranziţie către vârsta preşcolară( între 3 şi 6 ani) lipsa de autocontrol persistă, în vreme ce la ceilalţi copii se poate observa o mai mare maturitate şi un grad mai ridicat de autocontrol.
Semne premergătoare.
Deşi această tulburare este greu de diagnosticat înainte de vârsta de 3 ani, există semne premergătoare apariţiei sale. Copiii mici cu temperament dificil prezintă un risc mai mare de a dezvolta ulterior ADHD. Printre alţi factori timpurii se numără activitatea excesivă, obiceiurile nesănătoase legate de somn şi iritabilitatea. Aceşti copii sunt mai greu de consolat când sunt supăraţi decât alţi copii de vârsta lor.
Foarte importantă este diagnosticarea din timp a tulburării şi stabilirea tratamentului. Există mai multe alternative de tratament pentru ADHD în funcţie de obiectivele asociate, de simptome şi de natura deficienţei funcţionale. Tratamentul medicamentos în combinaţie cu intervenţia terapeutică determină o îmbunătăţire în gestionarea comportamentului, relaţiile cu copiii de aceeaşi vârstă prin dobândirea unor abilităţi sociale.