Atasament si disponibilitatea ca mecanism de coping la anxietatea de abandon
Autor: DIANA LAURA CIUBOTARU
Modele de lucru de ataşament şi disponibilitatea ca mecanism de coping la anxietatea de abandon
Lector Univ. Drd. Diana Laura Ciubotaru
Univ. Petre Andrei din Iasi
Facultatea de Psihologie si Stiinţele Educaţiei
(PUBLICAT in volumul "Consiliere Psihologica si educationala", 2010, Editura Performantica)
Bowlby a teoretizat că modelele de lucru generalizate din copilărie (de ataşament) au tendinţa de a rămâne relativ stabile în viaţa adultă. Totuşi, prin natura lor sunt dinamice aşa încât experienţe semnificative de viaţă pot altera sau rescrie aceste modele.
Literatura despre teoria ataşamentului evidenţiază faptul că încă mai există o dezbatere dacă modelele de lucru sunt fixe sau se pot rescrie odată cu trecerea prin viaţă.
Ce este acela un model de lucru sau o reprezentare a relaţiei de ataşament? Acestea sunt constructe cognitiv-afective dezvoltate pe parcursul interacţiunilor comportamentale între parinţi şi copil. Aşa cum s-a mai spus, există diferenţe individuale în exprimarea unui comportament de ataşament în contextul unei relaţii de ataşament. Patternurile iniţiale de ataşament reflectă aşteptări despre cum a fost comportamentul părinţilor în diverse situaţii. Copilul va abstractiza din aceste expectaţii un set de postulate despre cum funcţionează relaţiile intime şi cum sunt folosite în rutina zilnică sau în circumstanţe de criză.
Faptul că aceste constructe sunt un fundament al acţiunii în multe situaţii, şi pentru că sunt, în principiu, deschise revizuirii le face să fie numite modele de lucru. Modelul de ataşament include postulate atât despre rolul părinţilor cât şi despre cel al copilului. Cu alte cuvinte, este un model al relaţionării, şi chiar şi atunci când sinele şi celălalt au devenit diferenţiaţi, ei reprezintă doar faţetele aceleiaşi relaţii şi nu pot fi înţelese fără a face referire unul la celălalt. (Bretherton, 1985, pg.12). "Aceste modele sunt constructe relativ stabile şi ele operează fără ca noi să fim conştienţi de ele, ne ghidează comportamentul în relaţie cu părinţii, ne influenţează aşteptările, strategiile şi comportamentul în relaţiile ulterioare. În acest sens au mai fost numite prototipuri".
Prin acest concept se deplasează interesul în cercetarea comportamentului copilului în relaţie cu ceilalţi de la simpla observaţie a comportamentelor la încercarea de a surprinde un tablou mai complex, cognitiv şi emoţional, de-a lungul vieţii individului, cu referinţă la patternurile sale de ataşament.
Mecanismele exacte prin care stilul de ataşament este menţinut la vârsta adultă încă mai au nevoie de studiu, dar Collins şi Read (1990) afirmă că oamenii au tendinţa de a-şi găsi parteneri sociali care să le confirme modelul de lucru pe care îl au. De exemplu, studiile arată că, relaţiile stabile (de cel puţin 3 ani) dintre persoanele care au stiluri de ataşament insecurizant sunt între un bărbat evitant cu o femeie anxioasă (Kirkpatrik şi Davis, 1994). Aceste femei, confirmă aşteptările bărbatului evitant cum ca partenerii sunt prea invazivi şi revendicativi. În mod similar, tendinţele de distanţare şi respingere ale partenerului evitant sunt congruente cu modelul mental al persoanelor anxioase. Astfel, experienţele de ataşament rămân constante şi furnizează un context în care pot fi plasate scopurile sociale. Aceste experienţe vor configura comportamentele într-o mare varietate de interacţiuni inter-personale.
Faptul că ne găsim parteneri care să ne confirme modelul este încă un exemplu despre faptul că noi acţionăm în direcţia stabilităţii relaţiilor şi predictibilităţii lor, chiar dacă sunt disfuncţionale. Odată activată, informaţia este procesată într-un mod în care să confirme modelul, aşa încât percepţia, amintirea şi reactivarea evenimentului să poarte deja amprenta modelului.
Bartholomew şi Scharfe (1994) au descoperit că ataşamentul la adult are o mare stabilitate pe perioade scurte de timp. Un eşantion de 177 cupluri au participat la studiul lor care explora stabilitatea şi posibilitatea de schimbare în reprezentările ataşamentului la adult. Metodologia folosită: chestionare de auto-raportare, interviuri, scale categoriale şi continue. A reieşit că ataşamentul la adult este stabil pe o perioadă de 8 luni. Kirkpatrik si Hazan (1994) au continuat pe aceeaşi linie şi au arătat stabilitatea ataşamentului pe o perioadă de 4 ani, datele fiind de la 172 de cupluri, dintre care 70% au arătat acelaşi tip de ataşament la începutul şi finalul studiului. Autorii au sugerat că ataşamentul este atât o funcţie de relaţie dar care ţine şi de trăsăturile intrapsihice ale subiectului şi are o mare stabilitate in timp. Orice eventuală instabilitate detectată s-ar datora limitelor instrumentului de măsurare.
Freeney (2003) a depăşit acest nivel, realizând un studiu longitudinal în care a examinat tranziţia spre rolul de părinte. A descoperit că experienţe emoţionale semnificative care sunt inconsistente cu modelul de lucru au potenţialul de a schimba modelul, de exemplu, plecarea de acasă, căsătoria, faptul de a avea un copil sau pierderea unei figuri de ataşament. Mai mult, în tranziţia spre rolul de părinte, dimensiunile ataşamentului, respectiv anxietatea şi evitarea sunt în mod particular mai flexibile.
Davila, Karney si Bradbury (1999) au investigat procesul schimbării patternurilor de ataşament în primii ani de căsnicie şi au descoperit că ceea ce s-a schimbat au fost credinţele legate de ataşament. Au sugerat ca, în timp, circumstanţele personale semnificative sunt asociate cu schimbări semnificative în credinţele individului legate de securitatea sa. Atitudinile si comportamentele partenerului au un rol hotărâtor în această schimbare, aşa încât reprezentarea ataşamentului se poate schimba de-a lungul relaţiei.
Fallon şi Goh (2004) au fost curioşi să afle în ce fel istoria relaţiei are un efect asaupra stilului de ataşament. Au investigat daca există continuitate între modelul parental de îngrijire şi ataşamentul romantic adult, pentru a putea trage o concluzie referitoare la stabilitatea sau fluiditate stilului. Rezultatele au evidenţiat că ataşamentul poate fi stabil în timp, majoritatea celor securizaţi în relaţii anterioare au rămas la fel şi în relaţiile consecutive. Marea schimbare a fost de la cei care au fost insecurizati şi au trecut la un stil securizat. Aceasta arată că numai un tip de ataşament are tendinţa de a fi mai stabil în timp, cel securizat, ceea ce e în concordanţă cu alte studii (Hollist, Miller, 2005; Kirkpatrik şi Hazan, 1994). Au mai sugerat că, experienţe semnificative în relaţiile intime pot dilua influenţa modelului de lucru la unii oameni, în sensul că, persoanele insecurizate pot învăţa să investească încredere datorită unor experienţe pozitive constante care să le invalideze modelul.
În ultimii 30 de ani, teoria ataşamentului a fost în continuă evoluţie, ceea ce a determinat apariţia mai multor modele distincte şi în acelaşi timp puternic relaţionate. Întrucât, la un anumit nivel există inconsistenţe ale acestora cu teoria sistemică, salvarea a venit dinspre Kozlowska şi Hanney (2002) care au propus un model integrativ sau aşa numitul Network Model ce furnizează un alt mod de a conceptualiza relaţia dintre teoria ataşamentului şi teoria sistemului familial. Alţi autori care au studiat felul în care teoria ataşamentului se articulează cu teoria sistemică au fost Marvin şi Stewart (1990), Stevenson-Hinde (1990), Byng-Hall şi Stevenson-Hinde (1991) şi Byng-Hall (1991a).
Au fost sugerate concepte care extind ataşamentul de la diadă la sistemul familial. Teoria ataşamentului presupunea că reprezentarea mentală a ataşamentului ar putea fi conceptualizată drept un model de lucru intern ce poate fi revizuit în permanenţă prin experienţa de viaţă (Bowlby, 1973). Marvin şi Stewart (1990) au introdus un nou concept, de model de lucru împărtăşit (shared working model). Bretherton (1985) a considerat ca scenariile care desemnează cine face ce, când, unde, cum şi de ce în variate situaţii, ar putea acoperi un aspect al modelului intern de lucru. Byng-Hall (1985, 1995a) au propus un model de scenariu familial care este dat de aşteptările împărtăşite de familie legate de felul în care sunt performate rolurile familiale în contexte diferite, inclusiv rolurile de îngrijire şi protecţie. Fiecare membru al familiei ştie cum funcţionează toate rolurile din familie şi cum sunt ele alocate, inclusiv rolul alocat sieşi.
Gândurile copiilor despre cei care îi îngrijesc împreună cu gândurile despre sine ca meritând sau nu să fie îngrijiţi formează modelele de lucru ale ataşamentului. Modelele de lucru ajută în ghidarea comportamentului permiţând copiilor să anticipeze şi să planifice răspunsurile celor care îi îngrijesc. Odată formate, ele rămân relativ stabile. Copii îşi interpretează experienţele prin prisma acestora şi preferă să schimbe interpretarea decât să schimbe modelele. Doar când experienţele nu pot fi interpretate în lumina modelelor de lucru atunci copiii şi le modifică.
Atunci când Hazen and Shaver (1987) au extins teoria ataşamentului la adulţi au preluat şi ideea acestor modele de lucru. Cercetarea asupra modelelor la adulţi s-a focalizat pe două direcţii:
1. cum sunt organizate în minte gândurile care formează modelul de lucru?
2. cât de stabile sunt în timp aceste modele de lucru?
Pentru prima întrebare, Bartholomew and Horowitz (1991)au propus ipoteza că modelul de lucru este format din două părţi. O parte e plină cu gânduri despre sine şi alta cu gânduri despre alţii. Cele despre sine pot fi general negative şi general pozitive şi în mod similar se împart şi cele despre ceilalţi. Pentru testarea acestei ipoteze cei doi au căutat legătura dintre stilurile de ataşament, stima de sine şi sociabilitate.
Stilurile securizat şi evitant-neangajat sunt asociate cu o stimă de sine ridicată în comparaţie cu cel anxios şi defensiv. Aceasta corespunde cu distincţia dintre tipul de gânduri despre sine, pozitive şi negative, specifice celor 2 modele. Stilurile securizat şi anxios sunt asociate cu o mare sociabilitate în comparaţie cu celelalte două iar acest lucru corespunde cu distincţia dintre gândurile pozitive şi negative despre ceilalţi în modelele de lucru. Aceste rezultate conduc la ideea ca modelele de lucru chiar conţin două domenii distincte (gânduri despre sine şi ceilalţi) fiecare putând fi caracterizat ca general pozitiv sau general negativ.
Baldwin (1999) a aplicat teoria schemelor relaţionale acestor modele de lucru ale ataşamentului. Schemele relaţionale conţin informaţii despre felul în care partenerii interacţionează de obicei. Pentru fiecare pattern de interacţiune care se produce de obicei între parteneri se formează o schemă relaţională care conţine: informaţii despre sine, informaţii despre partener şi informaţii despre felul în care se derulează de obicei interacţiunea. De exemplu, dacă o persoană cere de obicei partenerului o îmbrăţişare sau un sărut şi partenerul îi oferă asta, atunci primul va forma o schemă relaţională reprezentând interacţiunea predictibilă. Această schemă conţine informaţii despre sine (de exemplu, "am nevoie de multă afecţiune fizică") informaţii despre partener (de ex., "partenerul meu este o persoană afectuoasă") şi mai conţine informaţii despre felul în care ei se poartă, care de obicei se sumarizează conform afirmaţiei DACA-ATUNCI (de ex., "DACĂ îi voi cere partenerului meu un sărut sau o îmbrăţişare ATUNCI partenerul meu va răspunde astfel"). Schemele relaţionale ajută la ghidarea comportamentului în relaţii permiţând oamenilor să anticipeze şi să planifice răspunsurile partenerilor.
Baldwin si colegii săi (1993) au presupus că modelele de lucru ale ataşamentului sunt formate din scheme relaţionale. Faptul că acestea conţin informaţii despre sine şi ceilalţi este în concordanţă cu modelele anterioare. Schemele aduc o contribuţie unică prin al treilea tip de informaţii, cele despre relaţie sau interacţiune dintre parteneri. Pentru a demonstra existenţa acestor scheme specialiştii au creat un set de scenarii scrise care au descris interacţiuni de mai multe tipuri, în care erau cuprinse încrederea, dependenţa şi apropierea.
De fapt, mai multi teoreticieni au propus o organizare ierarhică a modelelor de lucru. Pietromonaco şi Barrett (2000) notează că: " Din această perspectivă, oamenii nu au un singur set de modele de lucru despre sine şi ceilalţi. Mai degrabă ei au o familie de modele care include, la un nivel mai înalt, reguli abstracte sau asumpţii despre relaţii de ataşament şi, la un nivel mai scăzut, informaţii despre relaţii specifice, evenimente şi relaţii. Aceste idei conduc spre o alta că, modelele de lucru nu sunt o singură entitate ci sunt reprezentări multifaţetate în care informaţiile unui nivel nu este obligatoriu să fie consistente cu informaţiile altui nivel. (Pietromonaco Barrett, 2000, pg. 159).
Ierarhia despre care s-a vorbit are la nivele superioare modele de lucru generale şi la nivele inferioare modele de lucru pe relaţii specifice. Oamenii pot declara un stil general de ataşament atunci când sunt întrebaţi, şi majoritatea relaţiilor lor sunt consistente cu acest stil. Deasemenea, ei mai pot declara şi alte stiluri raportate la prieteni, părinţi, iubiţi.
Overall, Fletcher şi Friesen (2004) au făcut un studiu prin care au adus dovezi în sprijinul existenţei unui model în trei trepte de lucru. Nivelul cel mai înalt al ierarhiei constă într-un model global de lucru. Următorul nivel al ierarhiei este acoperit de modele de lucru pentru relaţii specifice (părinţi, iubiţi, prieteni). Cel mai coborât nivel al ierarhiei este format din modele de lucru pentru fiecare relaţie, în mod specific.
În concluzie, (Fraley şi Shaver, 2004) modelele de lucru mentale care sunt în spatele stilurilor de ataşament par să conţină informaţii despre self şi despre alţii organizate în scheme relaţionale. Acestea sunt, la rândul lor, organizate într-o ierarhie de trei nivele, cu cel mai de sus nivel ce conţine scheme relaţionale ale unui model de lucru general care se aplică pentru orice tip de relaţie. Nivelul de mijloc conţine scheme relaţionale ale unor modele de lucru care se aplica diferenţiat pe categorii de relaţii, prieteni, rude, iubiţi, şi ultimul nivel al schemelor care sunt cuprinse în modele de lucru ale unor relaţii specifice.
Stabilitatea acestor modele este dată de stabilitatea stilurilor de ataşament. Stilurile de ataşament sunt reflectate prin gânduri şi expectaţii care construiesc modelele de lucru. Astfel, schimbările în stilul de ataşament vor indica şi schimbări în modelele de lucru.
70-80% din oameni rămân fideli în timp stilului de ataşament, mai ales securizat, acest lucru fiind un argument în favoarea stabilităţii modelelor de lucru. Cele 20-30 de procente rămase ca procent al schimbării arată că aceleaşi modele au un grad de flexibilitate şi nu sunt trăsături rigide de personalitate
Davila, Karney şi Bradbury (1997) au identificat patru seturi de factori care ar putea cauza schimbarea stilului de ataşament
1. circumstanţe sau evenimente specifice
2. schimbări în schema relaţională
3. variabile de personalitate
4. o combinaţie între variabile de personalitate şi evenimente specifice.
Reglarea emoţională, afectivă la adult
Bowlby a observat că anumite tipuri de evenimente activează anxietatea în copii, iar aceştia încearcă să o elibereze căutând apropierea şi confortul atingerii adultului care-l îngrijeşte. Există trei mari tipuri de condiţii care activează anxietatea la copii
1. care ţin de copil (oboseală, durere, foame, frig etc)
2. care ţin de adultul care are grijă de copil (absenţa acestuia, plecarea sa, descurajarea proximităţii de către acesta, îşi îndreaptă atenţia către un alt copil).
3. condiţii care ţin de mediu (evenimente alarmante, criticismul sau respingerea copilului de către alte persoane). Anxietatea activată de aceste condiţii îl va împinge pe copil să se angajeze în comportamente care îl vor aduce mai aproape de adult.
O dinamică similară se produce şi la adulţi. Condiţii implicând starea de bine, sănătatea, implicând partenerul relaţiei şi implicând evenimente stressante de mediu, vor activa anxietate în adulţi. Ei vor încerca să o scurt-circuiteze căutând apropiere fizică şi psihică la partener.
Mikulincer, Shaver and Pereg (1993) au dezvoltat un model pentru această dinamică. Conform acestuia, atunci când cineva experimentează anxietatea, va încerca să o reducă prin căutarea apropierii de partener. Totuşi, partenerii pot accepta sau respinge această cerere, acest lucru având consecinţe uneori dramatice. Cei respinşi vor adopta strategii diverse pentru reducerea anxietăţii. Modelul stipulează trei:
1. prima e numită strategia securizată. Paşii merg astfel: cineva percepe o situaţie de viaţă stresantă. Va încerca să reducă anxietatea căutând apropiere fizică sau psihică la partener. Partenerul răspunde pozitiv acestei cereri , ceea ce va întări sentimentul de securitate şi va reduce anxietatea, iar persoana se va reîntoarce la rutina obişnuită.
2. a doua strategie se numeşte strategia ataşementului evitant. În acelaşi mod, atunci când o persoană anxietată va căuta confort la partener, acesta nu este disponibil sau respinge cererea. Acest răspuns va mări insecuritatea şi va creşte anxietatea. Cel anxietat renunţă să mai spere într-un răspuns pozitiv şi se distanţează.
a treia strategie e numită strategia hiperactivată. După ce se parcurg paşii modelului anterior şi persoana este respinsă, răspunsul nu este distanţarea ci urmărirea. Cel respins va insista în obţinerea unui răspuns şi va fi şi mai respins, va insista iarăşi până va obţine răspunsul dorit sau îşi va pierde speranţa
Disponibilitatea ca mecanism de coping
Stilul de ataşament este o variabilă cu diferenţe individuale care prezice satisfacţia în relaţia romantică de cuplu: ataşamentul securizant este asociat pozitiv cu satisfacţia maritală în timp ce, ataşamentul insecurizat corelează negativ cu satisfacţia în relaţia maritală (Banse, 2004; Cornelly, Pietromonaco Jaffe 1996). Ce lipseşte în câmpul cercetării pe topica ataşamentului este analiza potenţialilor mediatori între tipul de ataşament şi variabila satisfacţie relaţională (în relaţii romantice). Aşa s-ar putea înţelege de ce unele tipuri de ataşament sunt asociate cu relaţii fericite şi altele nu.
Se poate pune un semn de egalitate între ataşament şi relaţie? Stilul de ataşament însemnă un model mental despre sine şi celălalt aflaţi într-o în relaţie, de unde puterea acestuia în intrarea sau oprirea din relaţionare. De exemplu, cum funcţioneaza acest model aplicat şi la divinitate, sau modelul divin? Divinitatea devine o baza de ataşament faţa de care persoana dezvoltă accele scheme sau patternuri de ataşament: securizat, evitant, anxios. Eşti anxios atunci când îl cauţi şi revendici pe Dumnezeu, teagăţi de el, dar eşti confuz cu privire la responsivitatea lui. Eşti evintant atunci când respingi orice semn, respingi prezenţa oricărei emoţii (mai ales în criză). Poţi fi un practicant moderat în situaţii de intesitate emoţională moderate, dar cu neîncredere constantă şi fără devotament.
Şi eşti securizat atunci când dezvolţi o relaţie de încredere necondiţionată, respect, cu absenţa oricărei temeri de abandon. Eşti securizat în relaţie cu o forţă percepută superioară atunci când cauţi activ suportul în momente de vulenrabilitate şi accepţi interdependenţa. Din toate acestea rezultă că, interpretarea (mintea) obţinută prin model creează relaţia ca pattern dar comportamentul vizibil de căutare a figurii de ataşament este spontan şi nediferenţiat în prima lună de la naştere. Abia după primele răspunsuri ale părinţilor copilul începe să diferenţieze între un răspuns satisfăcător (plăcut, obţine iubirea)sau unul nesatisfăcător (neplăcut, frustrant, nu obţine căldură, iubire). De unde vine primul răspuns? Răspunsul primar pe care l-a observat Ainsworth indiferent de copil (şi la mamifere, de fapt).
Ca şi copiii, adulţii care de vin stresaţi, speriaţi fiind de ameninţări diverse, activează un răspuns instinctiv: caută figura de ataşament care oferă senzaţia de siguranţă. Aceasta este o încercare de a recăpăta echilibrul interior al stării de pace şi siguranţă. Ceea ce copilul face în mod instinctiv (caută siguranţa în exterior), adultul repetă în mod automat, figura de ataşament fiind evocatoare de starea de siguranţă: " O văd şi îmi răspunde". Mintea mea imediat va genera răspunsul:"Da, totul este în regulă acum!". Iar acest răspuns va evoca starea emoţională de relaxare, linişte. Această stare, la rândul ei, va influenţa din nou starea minţii care va trage concluzia că persoana respectivă este cheia stării de relaxare şi...surpriză, va prima eticheta benefică de baza de ataşament responsivă. Dar, în ambele cazuri, se perpetuează un model de ataşament în care schema cognitivă din spatele stării de relaxare în relaţie conţine credinţa: "Din exterior îţi vine liniştea, de la celălalt. El te poate proteja. Adultul securizat înţelege diferenţa pe care copilul mic nu o poate realiza, între figura evocatoare de linişte şi figura de la care aştepţi să te liniştească. Adică, un adult securizat foloseşte baza de ataşament drept trigger pentru liniştea din interior, iar adultul insecurizat o foloseşte drept scop pentru obţinerea stării de linişte - ea este de fapt premiul care trebuie obţinut, baza de ataşament = linişte. Şi pentru că nu o pot avea în controlul lor, ca atare, starea de nesiguranţă este perpetuă, indiferent că este vorba de un profil insecurizat, anxios sau evitant.
Revenind, ataşamentul se referă la un model internalizat de relaţie, model în care persoana are un set de scheme despre sine şi despre celălalt, şi despre ceea ce însemnă o relaţie. Acest set de scheme intră în acţiune, aşa cum s-a spus, în momentul în care persoana este ameninţată (stimulul este perceput aversiv) şi când se îndrăgosteşte (stimulul este perceput pozitiv). Ameninţarea mai poate veni sub forma pierderii relaţiei existente sau sub forma absenţei unei relaţii mult dorite, sau, sub forma cuvântului care sperie pe mulţi, singurătatea. Stimulul plăcut poate apărea atunci când persoana se îndrăgosteşte sau mai interesant, atunci când aceasta găseşte un protector. Protectorul poate fi sub formă umană sau non-umană (orice obiect, psihanalitic vorbind, în care persoana investeşte semnificaţia protectorului şi dă o stare de iubire non-erotică şi acceptare necondiţionată).
Unde este acceptarea în modelul de lucru al ataşamentului? Acolo unde se termină revendicarea siguranţei în figurile de ataşament şi se caută siguranţa în sine. Când tu devii propria figură de ataşament. Atunci când tot ceea ce ai investit în afara ta găseşti în tine. De aceea dictonul "cunoaste-te pe tine însuţi" capătă valenţe noi în teoria ataşamentului.
Aşa că, modelul de relaţie este ca un oracol la care apelăm automat în orice situaţie de viaţă. De ce? Pentru că suntem într-o perpetuă relaţionare şi căutare de obiect, o continuă interacţiune. Singurul moment când nu interacţionăm (nici măcar cu sine, masochist sau narcisic)este atunci când ne permitem să fim, pur şi simpu. Să trăim plenar un moment de prezent. Daca ar fi să răscoliţi în minte după ultimul "prezent trăit pur şi simplu", găsiţi? Aţi arhivat în memorie vreun scurt prezent? De exemplu, să vedem ce s-a întâmplat atunci cu modelul de lucru:
1. aplicat la adult. Aşadar SUNT. Fără nici o voce în minte care să îmi spună nici că va fi bine nici că va fi rău. Doar sunt. Dar dacă nu am nici una dintre aceste voci, ce voi face? Îmi orientez plin de curiozitate atenţia spre exterior şi încep să explorez. Fiind neevaluat în termeni de bun-rău, fricos-curajos, doar explorez, şi sunt conştient de ceea ce trăiesc emoţional: poate fi o stare de bucurie sau tristeţe, sau orice altă emoţie, în funcţie de ceea ce descopăr...o las să plece. Aşa că uneori râd, alteori plâng, dar rămân curios, cu inima deschisă, diponibil. Cum este copilul mic care râde la jocul unei raze de lumină pe perete şi izbucneşte în plâns când se face brusc întuneric .
2. deci, am plecat de la un adult şi am ajuns la copil. Ce au în comun atunci când ambii sunt în starea de PREZENT? Se pare că un singur lucru: SUNT. Ambii pot să fie, fără să se sperie sau să se bucure prea tare de asta. E ca o buclă emoţională mare, sau un spaţiu brusc de prezent în care conştiinţa este liberă şi mintea relaxată. Gîndirea se opreşte pur şi simplu din căutarea procedurii adecvate pentru a percepe sau interpreta prezentul şi contemplă. Priveşte fără să reacţioneze la nimic din ceea ce vede. Nu mai este reactivă. Doar furnizează procedurile de actiune adecvata aici si acum. Aceasta este starea de disponibilitate a minţii, disponibilitatea de a fi PREZENT.
Se pune o întrebare logică şi firească în contextul acestei lucrări: "Cum translăm acest lucru la microcontexte de tipul: disponibilitatea de a fi în relaţie, de a fi în profesie, de a relaţiona cu copilul?". Sau poate, formularea coreactă ar fi cea în care disponibilitatea este privită ca un lichid fără formă (metafora libidoului la Freud), care capătă forma vasului în care îl pui. aşa încât nu poti afirma că eşti mai mult disponibil sau mai puţin disponibil, pentru că e mereu aceeaşi "cantitate" de disponibilitate. E diferit accesul persoanei la disponibilitate, şi acest acces este limitat tocmai de mintea, sau mai precis de modelele de lucru ale acesteia.
Teoretic, fiecare persoană s-ar naşte cu un maximum de disponibilitate, dar pe măsură ce avansează în vârstă (e de ajuns să ne privim copiii) "cineva" sau "ceva" o limitează în acţiunile ei. S-ar putea să trăiască uneori un sentiment vag de pierdere, ca şi cum a avut "raiul" şi l-a pierdut. Dar, întrucât nu are nici o explicaţie logică, de unde vine această senzaţie şi cum să o explice, apelează la din ce în ce mai multe relaţii, din ce în ce mai multe analize şi scenarii în speranţa că va reconstitui raiul originar.
Revenind la ideea anterioară, acel maximum de disponibilitate pe care persoana îl are la început, începe să fie dozat prin diverse programe mentale, scheme cognitive sau modele de lucru de ataşament, sau orice termen care descrie controlul minţii asupra acestei capacităţi pe care persoana o posedă în mod inerent. Practic, se produce o cartografiere personală a disponibilităţii. Se presupune că ar exista o corelaţie inversă între perfecţionarea minţii (mintea cuprinde aici toate procesele cognitive, nu numai gândirea) şi scăderea disponibilităţii.
În concluzie, disponibilitatea este o capacitate şi principalul efect al exercitării ei este faptul de a trăi, în mod subiectiv, o stare de securizare în prezent, concomitent cu o stare de explorare, curiozitate şi deschidere. În această stare, SINE şi CELĂLALT se suprapun şi dau starea de securitate maximă pe care individul cu ataşament insecurizat anxios o caută, neobosit, toată viaţa. Doar că, el va căuta în exterior ceea ce securizatul va căuta în interior. Şi ne putem întreba cum de a reuşit el asta? Dacă toate ataşamentele ar face acest lucru atunci toţi ar avea o şansă la fericire în orice relaţie.
Atunci când se produce suprapunerea axelor SINE şi CELĂLALT, în punctul de intersecţie e momentul zero, unde nu este "nimic", nici un tip de ataşament. De aceea este posibil ca starea de unificare să depăşească şi să transceadă chiar şi ataşamentul securizat.
BIBLIOGRAFIE
1. Bretherton, I., Munholland, K. A. (1999). Internal working models in attachment relationships: A construct revisited. In J. Cassidy P. R. Shaver (Eds.), Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications (pp. 89 -111). New York:Guilford Press.
2. Bartholomew şi Scharfe (1994) Bartholomew. K., Horowitz, L. M. (1991). Attachment styles among young adults: A test of a four category model. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 226-244.
3. Collins şi Read (1990) Collins, N. L. (1996). Working models of attachment: Implications for explanation, emotion, and behaviour. Journal of Personality Social Psychology, 71, 810-832.
4. Collins, N. L., Feeney, B. C. (2004). Working models of attachment shape perceptions of social support: Evidence from experimental and observational studies. Journal of Personality And Social Psychology, 87, 363-383.
5. Collins, N. L., Read, S. J. (1990). Adult attachment, working models, and relationship quality in dating couples. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 644-663.
6. Collins, N. L., Read, S. J. (1994). Cognitive representations of adult attachment: Thestructure and function of working models. In K. Bartholomew D. Perlman (Eds.),Advances in personal relationships: Vol. 5. Attachment processes in adulthood (pp. 53-90). London: Jessica Kingsley.
7. Fraley, R. C., Shaver, P. R. (1997). Adult attachment and the suppression of unwanted thoughts. Journal of Personality and Social Psychology, 73, 1080-1091.
8. Fraley, R. C., Shaver, P. R. (1998). Airport separations: A naturalistic study of adult attachment dynamics in separating couples. Journal of Personality and Social Psychology,7 5, 1198-1212.
9. Fraley, R. C., Shaver, P. R. (1999). Loss and bereavement: Attachment theory and recent controversies concerning "grief work" and the nature of detachment In J. Cassidy P. R. Shaver (Eds.), Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications (pp. 735-759). New York: Guilford Press.
10. Feeney, J. A. (2003). The systematic nature of couple relationships: An attachment perspective. In P. Erdman, T. Caffery, (Eds.), Attachment and Family Systems: Conceptual, Empirical, and Therapeutic Relatedness. New York: Brunner-Routledge.
11. Kirkpatrick, L. A., Hazan, C. (1994). Attachment styles and close relationships: A fouryear prospective study. Personal Relationships, 1, 123-142.
12. Kirpatrick, L. A., Davis, K. E. (1994). Attachment style, gender, and relationship stability: A longitudinal analysis. Journal of Personality and Social Psychology, 66, 502-512.
13. Mikulincer, Shaver and Pereg (1993) Mikulincer, M., Nachshon, O. (1991). Attachment styles and patterns of self disclosure. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 321-331.
14. Naninni, D. K., Meyers, L. S. (2000). Jealousy in sexual and emotional infidelity: An alternative to the evolutionary explanation. Journal of Sex Research, 37, 117-123.
15. Worthington, E. L., Jr., Drinkard, D. T. (2000). Promoting reconciliation through psychoeducational and therapeutic interventions. Journal of Marital and Family Therapy, 26, 93-101.
Lector Univ. Drd. Diana Laura Ciubotaru
Univ. Petre Andrei din Iasi
Facultatea de Psihologie si Stiinţele Educaţiei
(PUBLICAT in volumul "Consiliere Psihologica si educationala", 2010, Editura Performantica)
Bowlby a teoretizat că modelele de lucru generalizate din copilărie (de ataşament) au tendinţa de a rămâne relativ stabile în viaţa adultă. Totuşi, prin natura lor sunt dinamice aşa încât experienţe semnificative de viaţă pot altera sau rescrie aceste modele.
Literatura despre teoria ataşamentului evidenţiază faptul că încă mai există o dezbatere dacă modelele de lucru sunt fixe sau se pot rescrie odată cu trecerea prin viaţă.
Ce este acela un model de lucru sau o reprezentare a relaţiei de ataşament? Acestea sunt constructe cognitiv-afective dezvoltate pe parcursul interacţiunilor comportamentale între parinţi şi copil. Aşa cum s-a mai spus, există diferenţe individuale în exprimarea unui comportament de ataşament în contextul unei relaţii de ataşament. Patternurile iniţiale de ataşament reflectă aşteptări despre cum a fost comportamentul părinţilor în diverse situaţii. Copilul va abstractiza din aceste expectaţii un set de postulate despre cum funcţionează relaţiile intime şi cum sunt folosite în rutina zilnică sau în circumstanţe de criză.
Faptul că aceste constructe sunt un fundament al acţiunii în multe situaţii, şi pentru că sunt, în principiu, deschise revizuirii le face să fie numite modele de lucru. Modelul de ataşament include postulate atât despre rolul părinţilor cât şi despre cel al copilului. Cu alte cuvinte, este un model al relaţionării, şi chiar şi atunci când sinele şi celălalt au devenit diferenţiaţi, ei reprezintă doar faţetele aceleiaşi relaţii şi nu pot fi înţelese fără a face referire unul la celălalt. (Bretherton, 1985, pg.12). "Aceste modele sunt constructe relativ stabile şi ele operează fără ca noi să fim conştienţi de ele, ne ghidează comportamentul în relaţie cu părinţii, ne influenţează aşteptările, strategiile şi comportamentul în relaţiile ulterioare. În acest sens au mai fost numite prototipuri".
Prin acest concept se deplasează interesul în cercetarea comportamentului copilului în relaţie cu ceilalţi de la simpla observaţie a comportamentelor la încercarea de a surprinde un tablou mai complex, cognitiv şi emoţional, de-a lungul vieţii individului, cu referinţă la patternurile sale de ataşament.
Mecanismele exacte prin care stilul de ataşament este menţinut la vârsta adultă încă mai au nevoie de studiu, dar Collins şi Read (1990) afirmă că oamenii au tendinţa de a-şi găsi parteneri sociali care să le confirme modelul de lucru pe care îl au. De exemplu, studiile arată că, relaţiile stabile (de cel puţin 3 ani) dintre persoanele care au stiluri de ataşament insecurizant sunt între un bărbat evitant cu o femeie anxioasă (Kirkpatrik şi Davis, 1994). Aceste femei, confirmă aşteptările bărbatului evitant cum ca partenerii sunt prea invazivi şi revendicativi. În mod similar, tendinţele de distanţare şi respingere ale partenerului evitant sunt congruente cu modelul mental al persoanelor anxioase. Astfel, experienţele de ataşament rămân constante şi furnizează un context în care pot fi plasate scopurile sociale. Aceste experienţe vor configura comportamentele într-o mare varietate de interacţiuni inter-personale.
Faptul că ne găsim parteneri care să ne confirme modelul este încă un exemplu despre faptul că noi acţionăm în direcţia stabilităţii relaţiilor şi predictibilităţii lor, chiar dacă sunt disfuncţionale. Odată activată, informaţia este procesată într-un mod în care să confirme modelul, aşa încât percepţia, amintirea şi reactivarea evenimentului să poarte deja amprenta modelului.
Bartholomew şi Scharfe (1994) au descoperit că ataşamentul la adult are o mare stabilitate pe perioade scurte de timp. Un eşantion de 177 cupluri au participat la studiul lor care explora stabilitatea şi posibilitatea de schimbare în reprezentările ataşamentului la adult. Metodologia folosită: chestionare de auto-raportare, interviuri, scale categoriale şi continue. A reieşit că ataşamentul la adult este stabil pe o perioadă de 8 luni. Kirkpatrik si Hazan (1994) au continuat pe aceeaşi linie şi au arătat stabilitatea ataşamentului pe o perioadă de 4 ani, datele fiind de la 172 de cupluri, dintre care 70% au arătat acelaşi tip de ataşament la începutul şi finalul studiului. Autorii au sugerat că ataşamentul este atât o funcţie de relaţie dar care ţine şi de trăsăturile intrapsihice ale subiectului şi are o mare stabilitate in timp. Orice eventuală instabilitate detectată s-ar datora limitelor instrumentului de măsurare.
Freeney (2003) a depăşit acest nivel, realizând un studiu longitudinal în care a examinat tranziţia spre rolul de părinte. A descoperit că experienţe emoţionale semnificative care sunt inconsistente cu modelul de lucru au potenţialul de a schimba modelul, de exemplu, plecarea de acasă, căsătoria, faptul de a avea un copil sau pierderea unei figuri de ataşament. Mai mult, în tranziţia spre rolul de părinte, dimensiunile ataşamentului, respectiv anxietatea şi evitarea sunt în mod particular mai flexibile.
Davila, Karney si Bradbury (1999) au investigat procesul schimbării patternurilor de ataşament în primii ani de căsnicie şi au descoperit că ceea ce s-a schimbat au fost credinţele legate de ataşament. Au sugerat ca, în timp, circumstanţele personale semnificative sunt asociate cu schimbări semnificative în credinţele individului legate de securitatea sa. Atitudinile si comportamentele partenerului au un rol hotărâtor în această schimbare, aşa încât reprezentarea ataşamentului se poate schimba de-a lungul relaţiei.
Fallon şi Goh (2004) au fost curioşi să afle în ce fel istoria relaţiei are un efect asaupra stilului de ataşament. Au investigat daca există continuitate între modelul parental de îngrijire şi ataşamentul romantic adult, pentru a putea trage o concluzie referitoare la stabilitatea sau fluiditate stilului. Rezultatele au evidenţiat că ataşamentul poate fi stabil în timp, majoritatea celor securizaţi în relaţii anterioare au rămas la fel şi în relaţiile consecutive. Marea schimbare a fost de la cei care au fost insecurizati şi au trecut la un stil securizat. Aceasta arată că numai un tip de ataşament are tendinţa de a fi mai stabil în timp, cel securizat, ceea ce e în concordanţă cu alte studii (Hollist, Miller, 2005; Kirkpatrik şi Hazan, 1994). Au mai sugerat că, experienţe semnificative în relaţiile intime pot dilua influenţa modelului de lucru la unii oameni, în sensul că, persoanele insecurizate pot învăţa să investească încredere datorită unor experienţe pozitive constante care să le invalideze modelul.
În ultimii 30 de ani, teoria ataşamentului a fost în continuă evoluţie, ceea ce a determinat apariţia mai multor modele distincte şi în acelaşi timp puternic relaţionate. Întrucât, la un anumit nivel există inconsistenţe ale acestora cu teoria sistemică, salvarea a venit dinspre Kozlowska şi Hanney (2002) care au propus un model integrativ sau aşa numitul Network Model ce furnizează un alt mod de a conceptualiza relaţia dintre teoria ataşamentului şi teoria sistemului familial. Alţi autori care au studiat felul în care teoria ataşamentului se articulează cu teoria sistemică au fost Marvin şi Stewart (1990), Stevenson-Hinde (1990), Byng-Hall şi Stevenson-Hinde (1991) şi Byng-Hall (1991a).
Au fost sugerate concepte care extind ataşamentul de la diadă la sistemul familial. Teoria ataşamentului presupunea că reprezentarea mentală a ataşamentului ar putea fi conceptualizată drept un model de lucru intern ce poate fi revizuit în permanenţă prin experienţa de viaţă (Bowlby, 1973). Marvin şi Stewart (1990) au introdus un nou concept, de model de lucru împărtăşit (shared working model). Bretherton (1985) a considerat ca scenariile care desemnează cine face ce, când, unde, cum şi de ce în variate situaţii, ar putea acoperi un aspect al modelului intern de lucru. Byng-Hall (1985, 1995a) au propus un model de scenariu familial care este dat de aşteptările împărtăşite de familie legate de felul în care sunt performate rolurile familiale în contexte diferite, inclusiv rolurile de îngrijire şi protecţie. Fiecare membru al familiei ştie cum funcţionează toate rolurile din familie şi cum sunt ele alocate, inclusiv rolul alocat sieşi.
Gândurile copiilor despre cei care îi îngrijesc împreună cu gândurile despre sine ca meritând sau nu să fie îngrijiţi formează modelele de lucru ale ataşamentului. Modelele de lucru ajută în ghidarea comportamentului permiţând copiilor să anticipeze şi să planifice răspunsurile celor care îi îngrijesc. Odată formate, ele rămân relativ stabile. Copii îşi interpretează experienţele prin prisma acestora şi preferă să schimbe interpretarea decât să schimbe modelele. Doar când experienţele nu pot fi interpretate în lumina modelelor de lucru atunci copiii şi le modifică.
Atunci când Hazen and Shaver (1987) au extins teoria ataşamentului la adulţi au preluat şi ideea acestor modele de lucru. Cercetarea asupra modelelor la adulţi s-a focalizat pe două direcţii:
1. cum sunt organizate în minte gândurile care formează modelul de lucru?
2. cât de stabile sunt în timp aceste modele de lucru?
Pentru prima întrebare, Bartholomew and Horowitz (1991)au propus ipoteza că modelul de lucru este format din două părţi. O parte e plină cu gânduri despre sine şi alta cu gânduri despre alţii. Cele despre sine pot fi general negative şi general pozitive şi în mod similar se împart şi cele despre ceilalţi. Pentru testarea acestei ipoteze cei doi au căutat legătura dintre stilurile de ataşament, stima de sine şi sociabilitate.
Stilurile securizat şi evitant-neangajat sunt asociate cu o stimă de sine ridicată în comparaţie cu cel anxios şi defensiv. Aceasta corespunde cu distincţia dintre tipul de gânduri despre sine, pozitive şi negative, specifice celor 2 modele. Stilurile securizat şi anxios sunt asociate cu o mare sociabilitate în comparaţie cu celelalte două iar acest lucru corespunde cu distincţia dintre gândurile pozitive şi negative despre ceilalţi în modelele de lucru. Aceste rezultate conduc la ideea ca modelele de lucru chiar conţin două domenii distincte (gânduri despre sine şi ceilalţi) fiecare putând fi caracterizat ca general pozitiv sau general negativ.
Baldwin (1999) a aplicat teoria schemelor relaţionale acestor modele de lucru ale ataşamentului. Schemele relaţionale conţin informaţii despre felul în care partenerii interacţionează de obicei. Pentru fiecare pattern de interacţiune care se produce de obicei între parteneri se formează o schemă relaţională care conţine: informaţii despre sine, informaţii despre partener şi informaţii despre felul în care se derulează de obicei interacţiunea. De exemplu, dacă o persoană cere de obicei partenerului o îmbrăţişare sau un sărut şi partenerul îi oferă asta, atunci primul va forma o schemă relaţională reprezentând interacţiunea predictibilă. Această schemă conţine informaţii despre sine (de exemplu, "am nevoie de multă afecţiune fizică") informaţii despre partener (de ex., "partenerul meu este o persoană afectuoasă") şi mai conţine informaţii despre felul în care ei se poartă, care de obicei se sumarizează conform afirmaţiei DACA-ATUNCI (de ex., "DACĂ îi voi cere partenerului meu un sărut sau o îmbrăţişare ATUNCI partenerul meu va răspunde astfel"). Schemele relaţionale ajută la ghidarea comportamentului în relaţii permiţând oamenilor să anticipeze şi să planifice răspunsurile partenerilor.
Baldwin si colegii săi (1993) au presupus că modelele de lucru ale ataşamentului sunt formate din scheme relaţionale. Faptul că acestea conţin informaţii despre sine şi ceilalţi este în concordanţă cu modelele anterioare. Schemele aduc o contribuţie unică prin al treilea tip de informaţii, cele despre relaţie sau interacţiune dintre parteneri. Pentru a demonstra existenţa acestor scheme specialiştii au creat un set de scenarii scrise care au descris interacţiuni de mai multe tipuri, în care erau cuprinse încrederea, dependenţa şi apropierea.
De fapt, mai multi teoreticieni au propus o organizare ierarhică a modelelor de lucru. Pietromonaco şi Barrett (2000) notează că: " Din această perspectivă, oamenii nu au un singur set de modele de lucru despre sine şi ceilalţi. Mai degrabă ei au o familie de modele care include, la un nivel mai înalt, reguli abstracte sau asumpţii despre relaţii de ataşament şi, la un nivel mai scăzut, informaţii despre relaţii specifice, evenimente şi relaţii. Aceste idei conduc spre o alta că, modelele de lucru nu sunt o singură entitate ci sunt reprezentări multifaţetate în care informaţiile unui nivel nu este obligatoriu să fie consistente cu informaţiile altui nivel. (Pietromonaco Barrett, 2000, pg. 159).
Ierarhia despre care s-a vorbit are la nivele superioare modele de lucru generale şi la nivele inferioare modele de lucru pe relaţii specifice. Oamenii pot declara un stil general de ataşament atunci când sunt întrebaţi, şi majoritatea relaţiilor lor sunt consistente cu acest stil. Deasemenea, ei mai pot declara şi alte stiluri raportate la prieteni, părinţi, iubiţi.
Overall, Fletcher şi Friesen (2004) au făcut un studiu prin care au adus dovezi în sprijinul existenţei unui model în trei trepte de lucru. Nivelul cel mai înalt al ierarhiei constă într-un model global de lucru. Următorul nivel al ierarhiei este acoperit de modele de lucru pentru relaţii specifice (părinţi, iubiţi, prieteni). Cel mai coborât nivel al ierarhiei este format din modele de lucru pentru fiecare relaţie, în mod specific.
În concluzie, (Fraley şi Shaver, 2004) modelele de lucru mentale care sunt în spatele stilurilor de ataşament par să conţină informaţii despre self şi despre alţii organizate în scheme relaţionale. Acestea sunt, la rândul lor, organizate într-o ierarhie de trei nivele, cu cel mai de sus nivel ce conţine scheme relaţionale ale unui model de lucru general care se aplică pentru orice tip de relaţie. Nivelul de mijloc conţine scheme relaţionale ale unor modele de lucru care se aplica diferenţiat pe categorii de relaţii, prieteni, rude, iubiţi, şi ultimul nivel al schemelor care sunt cuprinse în modele de lucru ale unor relaţii specifice.
Stabilitatea acestor modele este dată de stabilitatea stilurilor de ataşament. Stilurile de ataşament sunt reflectate prin gânduri şi expectaţii care construiesc modelele de lucru. Astfel, schimbările în stilul de ataşament vor indica şi schimbări în modelele de lucru.
70-80% din oameni rămân fideli în timp stilului de ataşament, mai ales securizat, acest lucru fiind un argument în favoarea stabilităţii modelelor de lucru. Cele 20-30 de procente rămase ca procent al schimbării arată că aceleaşi modele au un grad de flexibilitate şi nu sunt trăsături rigide de personalitate
Davila, Karney şi Bradbury (1997) au identificat patru seturi de factori care ar putea cauza schimbarea stilului de ataşament
1. circumstanţe sau evenimente specifice
2. schimbări în schema relaţională
3. variabile de personalitate
4. o combinaţie între variabile de personalitate şi evenimente specifice.
Reglarea emoţională, afectivă la adult
Bowlby a observat că anumite tipuri de evenimente activează anxietatea în copii, iar aceştia încearcă să o elibereze căutând apropierea şi confortul atingerii adultului care-l îngrijeşte. Există trei mari tipuri de condiţii care activează anxietatea la copii
1. care ţin de copil (oboseală, durere, foame, frig etc)
2. care ţin de adultul care are grijă de copil (absenţa acestuia, plecarea sa, descurajarea proximităţii de către acesta, îşi îndreaptă atenţia către un alt copil).
3. condiţii care ţin de mediu (evenimente alarmante, criticismul sau respingerea copilului de către alte persoane). Anxietatea activată de aceste condiţii îl va împinge pe copil să se angajeze în comportamente care îl vor aduce mai aproape de adult.
O dinamică similară se produce şi la adulţi. Condiţii implicând starea de bine, sănătatea, implicând partenerul relaţiei şi implicând evenimente stressante de mediu, vor activa anxietate în adulţi. Ei vor încerca să o scurt-circuiteze căutând apropiere fizică şi psihică la partener.
Mikulincer, Shaver and Pereg (1993) au dezvoltat un model pentru această dinamică. Conform acestuia, atunci când cineva experimentează anxietatea, va încerca să o reducă prin căutarea apropierii de partener. Totuşi, partenerii pot accepta sau respinge această cerere, acest lucru având consecinţe uneori dramatice. Cei respinşi vor adopta strategii diverse pentru reducerea anxietăţii. Modelul stipulează trei:
1. prima e numită strategia securizată. Paşii merg astfel: cineva percepe o situaţie de viaţă stresantă. Va încerca să reducă anxietatea căutând apropiere fizică sau psihică la partener. Partenerul răspunde pozitiv acestei cereri , ceea ce va întări sentimentul de securitate şi va reduce anxietatea, iar persoana se va reîntoarce la rutina obişnuită.
2. a doua strategie se numeşte strategia ataşementului evitant. În acelaşi mod, atunci când o persoană anxietată va căuta confort la partener, acesta nu este disponibil sau respinge cererea. Acest răspuns va mări insecuritatea şi va creşte anxietatea. Cel anxietat renunţă să mai spere într-un răspuns pozitiv şi se distanţează.
a treia strategie e numită strategia hiperactivată. După ce se parcurg paşii modelului anterior şi persoana este respinsă, răspunsul nu este distanţarea ci urmărirea. Cel respins va insista în obţinerea unui răspuns şi va fi şi mai respins, va insista iarăşi până va obţine răspunsul dorit sau îşi va pierde speranţa
Disponibilitatea ca mecanism de coping
Stilul de ataşament este o variabilă cu diferenţe individuale care prezice satisfacţia în relaţia romantică de cuplu: ataşamentul securizant este asociat pozitiv cu satisfacţia maritală în timp ce, ataşamentul insecurizat corelează negativ cu satisfacţia în relaţia maritală (Banse, 2004; Cornelly, Pietromonaco Jaffe 1996). Ce lipseşte în câmpul cercetării pe topica ataşamentului este analiza potenţialilor mediatori între tipul de ataşament şi variabila satisfacţie relaţională (în relaţii romantice). Aşa s-ar putea înţelege de ce unele tipuri de ataşament sunt asociate cu relaţii fericite şi altele nu.
Se poate pune un semn de egalitate între ataşament şi relaţie? Stilul de ataşament însemnă un model mental despre sine şi celălalt aflaţi într-o în relaţie, de unde puterea acestuia în intrarea sau oprirea din relaţionare. De exemplu, cum funcţioneaza acest model aplicat şi la divinitate, sau modelul divin? Divinitatea devine o baza de ataşament faţa de care persoana dezvoltă accele scheme sau patternuri de ataşament: securizat, evitant, anxios. Eşti anxios atunci când îl cauţi şi revendici pe Dumnezeu, teagăţi de el, dar eşti confuz cu privire la responsivitatea lui. Eşti evintant atunci când respingi orice semn, respingi prezenţa oricărei emoţii (mai ales în criză). Poţi fi un practicant moderat în situaţii de intesitate emoţională moderate, dar cu neîncredere constantă şi fără devotament.
Şi eşti securizat atunci când dezvolţi o relaţie de încredere necondiţionată, respect, cu absenţa oricărei temeri de abandon. Eşti securizat în relaţie cu o forţă percepută superioară atunci când cauţi activ suportul în momente de vulenrabilitate şi accepţi interdependenţa. Din toate acestea rezultă că, interpretarea (mintea) obţinută prin model creează relaţia ca pattern dar comportamentul vizibil de căutare a figurii de ataşament este spontan şi nediferenţiat în prima lună de la naştere. Abia după primele răspunsuri ale părinţilor copilul începe să diferenţieze între un răspuns satisfăcător (plăcut, obţine iubirea)sau unul nesatisfăcător (neplăcut, frustrant, nu obţine căldură, iubire). De unde vine primul răspuns? Răspunsul primar pe care l-a observat Ainsworth indiferent de copil (şi la mamifere, de fapt).
Ca şi copiii, adulţii care de vin stresaţi, speriaţi fiind de ameninţări diverse, activează un răspuns instinctiv: caută figura de ataşament care oferă senzaţia de siguranţă. Aceasta este o încercare de a recăpăta echilibrul interior al stării de pace şi siguranţă. Ceea ce copilul face în mod instinctiv (caută siguranţa în exterior), adultul repetă în mod automat, figura de ataşament fiind evocatoare de starea de siguranţă: " O văd şi îmi răspunde". Mintea mea imediat va genera răspunsul:"Da, totul este în regulă acum!". Iar acest răspuns va evoca starea emoţională de relaxare, linişte. Această stare, la rândul ei, va influenţa din nou starea minţii care va trage concluzia că persoana respectivă este cheia stării de relaxare şi...surpriză, va prima eticheta benefică de baza de ataşament responsivă. Dar, în ambele cazuri, se perpetuează un model de ataşament în care schema cognitivă din spatele stării de relaxare în relaţie conţine credinţa: "Din exterior îţi vine liniştea, de la celălalt. El te poate proteja. Adultul securizat înţelege diferenţa pe care copilul mic nu o poate realiza, între figura evocatoare de linişte şi figura de la care aştepţi să te liniştească. Adică, un adult securizat foloseşte baza de ataşament drept trigger pentru liniştea din interior, iar adultul insecurizat o foloseşte drept scop pentru obţinerea stării de linişte - ea este de fapt premiul care trebuie obţinut, baza de ataşament = linişte. Şi pentru că nu o pot avea în controlul lor, ca atare, starea de nesiguranţă este perpetuă, indiferent că este vorba de un profil insecurizat, anxios sau evitant.
Revenind, ataşamentul se referă la un model internalizat de relaţie, model în care persoana are un set de scheme despre sine şi despre celălalt, şi despre ceea ce însemnă o relaţie. Acest set de scheme intră în acţiune, aşa cum s-a spus, în momentul în care persoana este ameninţată (stimulul este perceput aversiv) şi când se îndrăgosteşte (stimulul este perceput pozitiv). Ameninţarea mai poate veni sub forma pierderii relaţiei existente sau sub forma absenţei unei relaţii mult dorite, sau, sub forma cuvântului care sperie pe mulţi, singurătatea. Stimulul plăcut poate apărea atunci când persoana se îndrăgosteşte sau mai interesant, atunci când aceasta găseşte un protector. Protectorul poate fi sub formă umană sau non-umană (orice obiect, psihanalitic vorbind, în care persoana investeşte semnificaţia protectorului şi dă o stare de iubire non-erotică şi acceptare necondiţionată).
Unde este acceptarea în modelul de lucru al ataşamentului? Acolo unde se termină revendicarea siguranţei în figurile de ataşament şi se caută siguranţa în sine. Când tu devii propria figură de ataşament. Atunci când tot ceea ce ai investit în afara ta găseşti în tine. De aceea dictonul "cunoaste-te pe tine însuţi" capătă valenţe noi în teoria ataşamentului.
Aşa că, modelul de relaţie este ca un oracol la care apelăm automat în orice situaţie de viaţă. De ce? Pentru că suntem într-o perpetuă relaţionare şi căutare de obiect, o continuă interacţiune. Singurul moment când nu interacţionăm (nici măcar cu sine, masochist sau narcisic)este atunci când ne permitem să fim, pur şi simpu. Să trăim plenar un moment de prezent. Daca ar fi să răscoliţi în minte după ultimul "prezent trăit pur şi simplu", găsiţi? Aţi arhivat în memorie vreun scurt prezent? De exemplu, să vedem ce s-a întâmplat atunci cu modelul de lucru:
1. aplicat la adult. Aşadar SUNT. Fără nici o voce în minte care să îmi spună nici că va fi bine nici că va fi rău. Doar sunt. Dar dacă nu am nici una dintre aceste voci, ce voi face? Îmi orientez plin de curiozitate atenţia spre exterior şi încep să explorez. Fiind neevaluat în termeni de bun-rău, fricos-curajos, doar explorez, şi sunt conştient de ceea ce trăiesc emoţional: poate fi o stare de bucurie sau tristeţe, sau orice altă emoţie, în funcţie de ceea ce descopăr...o las să plece. Aşa că uneori râd, alteori plâng, dar rămân curios, cu inima deschisă, diponibil. Cum este copilul mic care râde la jocul unei raze de lumină pe perete şi izbucneşte în plâns când se face brusc întuneric .
2. deci, am plecat de la un adult şi am ajuns la copil. Ce au în comun atunci când ambii sunt în starea de PREZENT? Se pare că un singur lucru: SUNT. Ambii pot să fie, fără să se sperie sau să se bucure prea tare de asta. E ca o buclă emoţională mare, sau un spaţiu brusc de prezent în care conştiinţa este liberă şi mintea relaxată. Gîndirea se opreşte pur şi simplu din căutarea procedurii adecvate pentru a percepe sau interpreta prezentul şi contemplă. Priveşte fără să reacţioneze la nimic din ceea ce vede. Nu mai este reactivă. Doar furnizează procedurile de actiune adecvata aici si acum. Aceasta este starea de disponibilitate a minţii, disponibilitatea de a fi PREZENT.
Se pune o întrebare logică şi firească în contextul acestei lucrări: "Cum translăm acest lucru la microcontexte de tipul: disponibilitatea de a fi în relaţie, de a fi în profesie, de a relaţiona cu copilul?". Sau poate, formularea coreactă ar fi cea în care disponibilitatea este privită ca un lichid fără formă (metafora libidoului la Freud), care capătă forma vasului în care îl pui. aşa încât nu poti afirma că eşti mai mult disponibil sau mai puţin disponibil, pentru că e mereu aceeaşi "cantitate" de disponibilitate. E diferit accesul persoanei la disponibilitate, şi acest acces este limitat tocmai de mintea, sau mai precis de modelele de lucru ale acesteia.
Teoretic, fiecare persoană s-ar naşte cu un maximum de disponibilitate, dar pe măsură ce avansează în vârstă (e de ajuns să ne privim copiii) "cineva" sau "ceva" o limitează în acţiunile ei. S-ar putea să trăiască uneori un sentiment vag de pierdere, ca şi cum a avut "raiul" şi l-a pierdut. Dar, întrucât nu are nici o explicaţie logică, de unde vine această senzaţie şi cum să o explice, apelează la din ce în ce mai multe relaţii, din ce în ce mai multe analize şi scenarii în speranţa că va reconstitui raiul originar.
Revenind la ideea anterioară, acel maximum de disponibilitate pe care persoana îl are la început, începe să fie dozat prin diverse programe mentale, scheme cognitive sau modele de lucru de ataşament, sau orice termen care descrie controlul minţii asupra acestei capacităţi pe care persoana o posedă în mod inerent. Practic, se produce o cartografiere personală a disponibilităţii. Se presupune că ar exista o corelaţie inversă între perfecţionarea minţii (mintea cuprinde aici toate procesele cognitive, nu numai gândirea) şi scăderea disponibilităţii.
În concluzie, disponibilitatea este o capacitate şi principalul efect al exercitării ei este faptul de a trăi, în mod subiectiv, o stare de securizare în prezent, concomitent cu o stare de explorare, curiozitate şi deschidere. În această stare, SINE şi CELĂLALT se suprapun şi dau starea de securitate maximă pe care individul cu ataşament insecurizat anxios o caută, neobosit, toată viaţa. Doar că, el va căuta în exterior ceea ce securizatul va căuta în interior. Şi ne putem întreba cum de a reuşit el asta? Dacă toate ataşamentele ar face acest lucru atunci toţi ar avea o şansă la fericire în orice relaţie.
Atunci când se produce suprapunerea axelor SINE şi CELĂLALT, în punctul de intersecţie e momentul zero, unde nu este "nimic", nici un tip de ataşament. De aceea este posibil ca starea de unificare să depăşească şi să transceadă chiar şi ataşamentul securizat.
BIBLIOGRAFIE
1. Bretherton, I., Munholland, K. A. (1999). Internal working models in attachment relationships: A construct revisited. In J. Cassidy P. R. Shaver (Eds.), Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications (pp. 89 -111). New York:Guilford Press.
2. Bartholomew şi Scharfe (1994) Bartholomew. K., Horowitz, L. M. (1991). Attachment styles among young adults: A test of a four category model. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 226-244.
3. Collins şi Read (1990) Collins, N. L. (1996). Working models of attachment: Implications for explanation, emotion, and behaviour. Journal of Personality Social Psychology, 71, 810-832.
4. Collins, N. L., Feeney, B. C. (2004). Working models of attachment shape perceptions of social support: Evidence from experimental and observational studies. Journal of Personality And Social Psychology, 87, 363-383.
5. Collins, N. L., Read, S. J. (1990). Adult attachment, working models, and relationship quality in dating couples. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 644-663.
6. Collins, N. L., Read, S. J. (1994). Cognitive representations of adult attachment: Thestructure and function of working models. In K. Bartholomew D. Perlman (Eds.),Advances in personal relationships: Vol. 5. Attachment processes in adulthood (pp. 53-90). London: Jessica Kingsley.
7. Fraley, R. C., Shaver, P. R. (1997). Adult attachment and the suppression of unwanted thoughts. Journal of Personality and Social Psychology, 73, 1080-1091.
8. Fraley, R. C., Shaver, P. R. (1998). Airport separations: A naturalistic study of adult attachment dynamics in separating couples. Journal of Personality and Social Psychology,7 5, 1198-1212.
9. Fraley, R. C., Shaver, P. R. (1999). Loss and bereavement: Attachment theory and recent controversies concerning "grief work" and the nature of detachment In J. Cassidy P. R. Shaver (Eds.), Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications (pp. 735-759). New York: Guilford Press.
10. Feeney, J. A. (2003). The systematic nature of couple relationships: An attachment perspective. In P. Erdman, T. Caffery, (Eds.), Attachment and Family Systems: Conceptual, Empirical, and Therapeutic Relatedness. New York: Brunner-Routledge.
11. Kirkpatrick, L. A., Hazan, C. (1994). Attachment styles and close relationships: A fouryear prospective study. Personal Relationships, 1, 123-142.
12. Kirpatrick, L. A., Davis, K. E. (1994). Attachment style, gender, and relationship stability: A longitudinal analysis. Journal of Personality and Social Psychology, 66, 502-512.
13. Mikulincer, Shaver and Pereg (1993) Mikulincer, M., Nachshon, O. (1991). Attachment styles and patterns of self disclosure. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 321-331.
14. Naninni, D. K., Meyers, L. S. (2000). Jealousy in sexual and emotional infidelity: An alternative to the evolutionary explanation. Journal of Sex Research, 37, 117-123.
15. Worthington, E. L., Jr., Drinkard, D. T. (2000). Promoting reconciliation through psychoeducational and therapeutic interventions. Journal of Marital and Family Therapy, 26, 93-101.