Gheoculescu (Iamandi) Elena - Cabinet de Psihologie

Stau în tribună și îl privesc pe fiul meu pe teren. Aleargă, se oprește, se uită spre minge, apoi spre colegi și, uneori, pentru o secundă scurtă, spre margine, spre mine. În acele momente scurte, dar intense, privirea lui parcă mă caută, ca și cum ar avea nevoie să confirme că sunt acolo, că îl văd, că îl susțin, chiar și în tăcere.

Înainte de fluierul de început, simt cum emoția începe să crească încet în corpul meu. Respirația nu mai este la fel de firească, devine mai scurtă, parcă o țin fără să îmi dau seama, iar stomacul se strânge ușor, ca într-o așteptare încărcată de emoție. În jurul meu se aud vocile părinților, foșnetul hainelor, pașii copiilor pe teren, iar, dintr-un colț al tribunei, un părinte începe să cânte încet un cântec de încurajare. Treptat, fără să ne coordonăm, ni se alătură și alți părinți, iar vocile se adună într-un cor cald, imperfect, dar viu.

În acel moment realizez, de fiecare dată, același lucru profund: pe teren nu joacă doar copiii, joacă și emoțiile lor. Și, într-un fel tăcut și invizibil, joacă și emoțiile noastre, ale părinților.

Ca mamă, simt bucurie, emoție, uneori neliniște. Ca psiholog pentru copii și familii, simt și observ activarea corporală, tensiunea, nevoia de apartenență, dorința de a nu greși. Nu sunt un părinte perfect în tribună, sunt un părinte conștient, și uneori foarte emoționat.

Înainte de fiecare meci, antrenorul îi adună pe copii în cerc și le vorbește. Nu este un discurs lung, dar se simte că nu vorbește doar despre joc, ci și despre echipă, despre împreună, despre încredere. Apoi fac salutul echipei, iar acel gest simplu pare să îi adune emoțional mai mult decât orice explicație tehnică. În acele secunde, am observat cum se schimbă energia copiilor. Din individuali, ușor agitați, fiecare cu emoțiile lui, devin conectați, mai ancorați și mai prezenți unii pentru ceilalți.

La finalul meciului, revin împreună și salută galeria, cu antrenorul lângă ei. Nu este doar un gest simbolic, ci o închidere emoțională a experienței. Iar înainte de a ieși de pe teren, antrenorul mai vorbește o dată cu ei, fac din nou salutul echipei și abia apoi vin spre părinți. De asemenea, și antrenorul vine și discută puțin cu părinții. La fiecare antrenament de dinaintea meciurilor, antrenorul face și o scurtă ședință cu părinții, în care ne reamintește să susținem echipa dincolo de rezultat, să ne bucurăm de meci, să nu le dăm indicații jucătorilor de pe margine, să nu intrăm în conflicte cu arbitrul sau cu părinții echipei adverse și, mai ales, să lăsăm copiii să trăiască bucuria fotbalului.

Ca psiholog, am văzut clar funcția acestor ritualuri. Ca mamă, am simțit liniște. Pentru un copil, astfel de momente creează siguranță emoțională. Îi transmit, fără cuvinte: nu ești singur aici, ceea ce este extrem de valoros, mai ales la această vârstă.

De pe marginea terenului vedem cum aleargă, dau pase, scorul. Din interior, însă, copiii trăiesc mult mai mult.
Un copil poate simți simultan bucurie, emoție, teamă de greșeală, dorința de a fi văzut de antrenor, comparația cu colegii și nevoia profundă de apartenență. În sportul de echipă, greșeala nu poate fi ascunsă, este văzută. Iar asta poate activa anxietatea, chiar și la copiii care par încrezători.

Când primesc un fault, simt cum întreaga tribună tresare. La loviturile de la 11 metri, liniștea devine aproape palpabilă, iar respirațiile părinților se opresc pentru câteva secunde. La ratări, se aude un oftat colectiv, iar în acele momente privirea copilului meu caută din nou marginea terenului, ca și cum ar avea nevoie, mai mult decât de orice, de un semn de siguranță emoțională.

Am început să devin foarte atentă la propriul meu corp în timpul meciurilor. Uneori îl simțeam tensionat, cu respirația scurtă și controlată, cu umerii încordați și atenția fixată pe fiecare fază. Alteori apărea o neliniște în corp, o agitație greu de explicat, ca și cum echipa ar juca fotbal în stomacul meu, ca și cum fiecare celulă din corpul meu ar alerga acolo, pe teren, odată cu ei. Și atunci am înțeles ceva important: emoția nu era doar a copilului meu, ci și a mea.

În loc să încerc să o controlez mental, am început să o reglez prin corp. Am început să sar ușor, să bat din palme, să intru în ritmul galeriei, să cânt alături de ceilalți părinți, conștientă că fac asta nu doar pentru el, ci și pentru mine și, într-un fel, pentru întreaga echipă.

Simțeam cum corpul se destinde treptat, cum respirația revine la un ritm mai natural și cum tensiunea se transformă din presiune în susținere.

Am realizat și un alt adevăr esențial: copiii nu au nevoie să audă presiunea noastră pentru a o simți. Ei o simt în postura noastră, în expresia feței, în tonul vocii și în energia pe care o avem  în tribună. Dacă suntem rigizi, tensionați, hiperfocalizați pe rezultat, copilul simte. Dacă suntem agitați și analizăm fiecare greșeală, copilul simte. Chiar și tăcerea încărcată poate deveni o formă de presiune. Și atunci apare, firesc, o întrebare pe care mi-o adresez tot mai des: Cât de important crezi că este pentru copil ca tu să respiri conștient și să fii reglat în timpul meciului?

În lucrul cu copiii știu că autoreglarea nu pornește din explicații logice, ci din corp. Iar experiența din tribună mi-a confirmat asta într-un mod foarte personal.
Când corpul meu se mișca, când săream, băteam din palme, respiram mai amplu, simțeam că emoția se transformă. Nu dispărea, dar devenea mai suportabilă, mai caldă, mai conectată cu susținerea și nu cu teama.

Uneori mă surprind dorindu-mi să îi iasă, să fie încrezător, să nu fie trist, să nu simtă presiune. Și apoi mă opresc și mă întreb, cu sinceritate: este despre el sau despre anxietatea mea ca părinte?

Îmi reamintesc că sportul nu este un examen de valoare personală, ci un spațiu de creștere și de trăire emoțională autentică. Știu că fiul meu nu are nevoie de o mamă perfect reglată, ci de una conștientă și suficient de prezentă, care să îl privească cu aceeași căldură și când reușește, și când greșește.

Am învățat treptat că susținerea nu înseamnă intensitate, ci siguranță. Că aplauzele pentru efort valorează mai mult decât entuziasmul exclusiv pentru rezultat și că un ”mi-a plăcut cum ai rămas în joc” reglează mai mult decât o analiză spusă la cald. Copiii nu au nevoie să simtă, să vadă și să audă presiunea noastră. Au nevoie, mai ales, să simtă stabilitatea noastră emoțională.

Salutul echipei, vorbele antrenorului înainte și după meci, cântecele din tribună și sincronizarea dintre copii și adulți nu sunt doar gesturi sportive, ci adevărate ritualuri de reglare emoțională colectivă. Ele creează apartenență, reduc frica de greșeală și transmit un mesaj profund: suntem împreună, indiferent de rezultat.

Poate nu putem controla emoțiile copiilor noștri pe teren, dar putem deveni mai conștienți de propriul nostru corp, de respirația noastră și de energia pe care o ducem cu noi în tribună. Iar uneori, cea mai mare susținere nu este un sfat, o analiză sau o corectare, ci o prezență caldă, autentică și umană, un părinte care respiră, încurajează, cântă alături de ceilalți și rămâne prezent emoțional.

Pentru că, dincolo de scoruri și rezultate, copiii își vor aminti mai ales cum s-au simțit: văzuți, susținuți și în siguranță emoțională, pe teren și în privirea noastră din tribună.