Serbu Oana - Cabinet de Psihologie

Psihologii au demonstrat că viața adultului și deciziile cele mai importante luate la maturitate legate de căsătorie, profesie, creșterea copiilor sunt influențate fără doar și poate de perioada copilăriei, îndeosebi de copilăria mică.
Ideea că tiparele comportamentale ale vieţii de adult sunt afectate de experienţele trăite în copilărie este prezentă în multe abordări terapeutice : Eric Berne, fondatorul Analizei tranzacționale vorbește despre script, iar Frederic Pearls, inovatorul terapiei gestalt a descris un pattern repetitiv de împlinire al Self-ului pe care l-a numit script al vieţii . Alfed Adler (terapia individuală) numeşte această experienţă stil de viaţă, Sigmund Freud, părintele psihanalizei foloseşte termenul de compulsie repetitivă, iar Arlow se referă la fantezie inconştientă şi schemă. În psihologia psihanalitică a Self-ului, sistemul Self-ului se referă la patternurile de stimă scăzută şi interacţiunile de apărare ale Self-ului (Basch), ce sunt rezultatele unor principii organizatorice inconştiente, numite mai târziu, inconştient prereflexiv.

E. Berne, celebru medic psihiatru și psihoterapeut a descoperit că fiecare om își scrie în copilărie, sub puternica influență a părinților, scenariul (scriptul) care îi va guverna cursul general al vieții. Scenariul de viață stabilește cu ce fel de persoană te vei căsători, câți copii vei avea, dacă vei fi un învingător sau un învins, un monument de forță sau un alcoolic condamnat. Unor oameni scenariul le cere să eșueze în profesie, să trăiască în mod repetat dezamăgiri în dragoste, abuzuri sau să sufere invalidități cronice. Scenariul altora sfârșește prin depresie sau suicid. Psihoterapia care abordează scenariul de viață este foarte profundă, având ca rezultat schimbarea acestuia, astfel încât să începi în sfârșit să trăiești o viață a libertății și a împlinirii adevărate.
Scenariul de viață pe care copilul îl face încă din primii șase ani de viață, stabilește ce fel de persoană va fi, ce fel de oameni va întalni (acei oameni care îi vor permite să se desfășoare așa cum și-a propus), dacă va fi învingător, victimă sau acuzator. Părinții au un rol esențial în conturarea scenariului, iar nevoia părintelui de a transmite precepte, modele și comenzi depășește cu mult nevoia copilului de programare parentală. Terenul
Intr-un moment de liniște am putea să încercăm să ne gândim câte dintre credințele noastre sunt de fapt gândite de noi sau preluate din discursurile părinților.

De ce luăm aceste decizii importante, despre noi, despre alții și despre lume când suntem mici? Care este rațiunea lor? Răspunsul se găsește în două caracteristici cruciale ale formarii scriptului:
1. Deciziile scriptului reprezintă strategia cea mai bună pe care micuțul a găsit-o pentru a supraviețui într-o lume care îi pare deseori ostilă, chiar amenințătoare pentru viața sa.
2. Deciziile scriptului sunt luate de micuț pe baza emoțiilor sale și a manierei sale de a percepe realitatea.
1. Răspunsul față de o lume deseori ostilă Un bebeluș e mic și din punct de vedere fizic vulnerabil. Pentru el lumea e locuită de giganți care fac zgomot. Un zgomot neașteptat îi poate indica că viața sa este într-un pericol imediat. Lipsit de cuvinte și de gânduri coerente, el știe că dacă tata sau mama pleacă, el va muri și dacă se enervează prea tare pe el, îl pot anihila. În plus, copilul nu are noțiunea adultă de timp. Dacă îi est frig sau foame și mama nu vine, atunci poate că ea nu va mai veni niciodată și asta înseamnă ca va muri și chiar mai rău decât moartea: posibilitatea de a fi abandonat pentru totdeauna. Când copilul are doi sau trei ani și sosește un frate sau o soră, copilul acum mai mărișor știe că probabil nu va muri, dar toată atenția mamei pare concentrată pe acest nou sosit. Amenințarea acum, este de a pierde dragostea mamei.
În toți anii formării scriptului, copilul se găsește într-o poziție de inferioritate și își percepe părinții ca având toata puterea. La vârsta asta, puterea reprezintă viața sau moartea. Mai târziu va fi vorba despre puterea pe care o au de a-i satisface sau nu nevoile. Ca reacție, copilul elaborează strategiile pentru a rămâne viu și a obține cea mai bună satisfacere posibilă a nevoilor sale.

2. Perceperea realității și emoțiile timpurii Un copil mic nu gândește ca un adult și nu simte emoțiile în aceeași manieră. Emoțiile pe care le simte un copil mic sunt furia, disperarea, teroarea sau extazul absolut. El ia deciziile precoce ca reacție la aceste sentimente intense, de aceea, aceste decizii sunt deseori exagerate. În logica micuțului există regula de a judeca de la particular către general. De exemplu, sa presupunem că mama este inconsecventă în maniera de a-i răspunde copilului. Uneori vine când plânge, dar în alte momente îl ignoră. Copilul nu concluzioneaza doar că: “Nu mă pot baza pe mama”, el poate decide: “Nu pot avea încredere în oameni” sau “Nu pot avea încredere în femei”.
Copilul poate compensa sentimentul său de lipsă de putere, imaginându-și că este atotputernic și magician. Aude că mama și tata nu se înțeleg bine și mai ales dacă este copil unic poate decide: “E vina mea” (“E din cauza mea”). Dacă un copil simte că este respins de unul din parinți, își poate atribui responsabilitatea “E ceva în neregulă cu mine”. E dificil pentru copii mici să facă diferența între dorințe și fapte.
Un atu major al analizei tranzacționale este atenția pentru acest tip de logică infantilă , scenariile bazându-se pe iluzii copilărești ce pot dura întreaga viață; dar la oamenii sensibili și inteligenți, iluziile se destramă una câte una, ducând la diferite crize de viață cum ar fi: reevaluarea părinților de către adolescent, protestele bizare ale vârstei mijlocii și conturarea ulterioară a filosofiei proprii. Uneori însă, încercările disperate de a păstra iluziile pe parcursul vieții, duc la depresie, în timp ce abandonarea tuturor iluziilor duce la deznădejde.

Așadar, scenariul de viață este propria poveste de viață, un plan de viață asupra căruia decidem de mici copii, în funcție de modul în care percepem realitatea; acest scenariu reprezintă cea mai bună strategie de supraviețuire a noastră, ca și copil, uneori într-o lume ostilă. Sistemul scriptului este un mecanism de apărare în faţa conştientizării experienţelor din trecut, a nevoilor şi a emoţiilor și în acelaşi timp e o repetare a trecutului. Nu de puține ori, ne întrebăm de ce repetăm la nesfârșit greșeli și comportamente din trecut.
Analiza scenariului dezvăluie natura tranzacțiilor timpurii, conținutul acestora și caracterul lor actual în viața prezentă a persoanei. O serie întreagă de decizii luate în copilăria mică pot fi găsite ca acționând activ în viața adultului. Uneori persoana le conștientizează existența, dar nu le pune la îndoială validitatea și proveniența, ci le acceptă ca adevăruri universale, alteori nici nu le conștientizează valoarea directoare pe care o au în viață și trăiește cu convingerea faptului că anumite lucruri pur și simplu i se întâmplă (mai ales cele negative) și nu are ce face în acest sens.

Scenariul de viață este procesul intra-psihic, adică ceea ce gândește persoana despre ea, despre alții și despre lume. Structura intra-psihică a unei persoane va influența la rândul ei natura și calitatea relațiilor interpersonale, în așa fel încât întărește prin repetiție, scenariul de viață (Berne). Scenariul de viață al unei persoane și modelul de viață interpersonal vor menține status- quo-ul.

Copilul înțelege diferențele mai întâi din reacțiile părinților, iar ulterior, după ce va începe să facă achiziții lexical, din cuvintele propriu-zise. Copilul se naște liber, dar învață în scurt timp că lucrurile nu stau chiar așa. În primii doi ani de viață, el este programat de în principal de mamă. Acest program alcătuiește scheletul inițial, care se referă inițial la a înghiți sau a fi înghițit, iar mai apoi, după ce copilului îi ies dinții, la a sfâșia sau a fi sfâșiat.
Programarea parentală înseamnă că o reacție este determinată de directivele parentale, voci înregistrare anterior, care pot fi auzite dacă individul ascultă cu atenție ce se petrece în mintea lui.

Tipurile mesajelor transmise de părinți
Mesajele pot fi transmise verbal sau nonverbal sau printr-o combinație și pot fi date prin modelul parinților.
Mesaje non verbale: Înainte de a poseda limbajul, copilul foarte mic interpretează mesajele celorlalți în termeni de semne nonverbale pe care aceștia le emit. Dacă mama îl ține strâns, cu căldură, luându-i forma corpului, el percepe fără îndoiala mesajul : “Te accept și te iubesc”. Dar dacă ea este rigidă și îl ține drept, puțin la distanță, el decodează astfel:” Te resping și nu te vreau lânga mine”. Mama poate fi total inconștientă de tensiunea sa și de distanța pe care o pune între ea și copil.
Mesajele verbale pot lua forma ordinelor directe: ”Nu mă plictisi !, Fă ce-ți spun!, Dispari!, Grăbește-te!, Mișcă-te odata!, Dacă nu reușești din prima, încearcă, încearcă din nou !”. Cea mai mare parte a părinților își bombardează copiii cu sute de ordine de acest fel. Puterea impactului lor depinde de frecvența lor și de semnele nonverbale care le însoțesc.
Uneori, nu se zice copiilor doar ce trebuie să facă, dar și ce este. Acest tip de mesaj se numește atribuire : ”Ești un prost !”, “Ești micuța mea dulce !”, “N-o să reușești niciodată !”.
Pentru el, părinții sunt cei care determină realitatea și auzindu-i vorbind astfel despre ei, consideră ca spusele lor sunt un fapt stabilit. În unele familii, atribuirile se transmit din generație în generație prin mesaje la nivel psihologic. Primim mii de mesaje acest fel de la părinții noștri și de la alte figuri parentale. Iată unele foarte cunoscute :
• Fii cuminte !
• Nu fi copil rău !
• Lucrează din greu !
• Fii primul din clasă !
• Ce se întâmplă în familie nu privește pe nimeni !
Cea mai mare parte a timpului, ne folosim de acestea într-o manieră pozitivă, pentru a avea grijă de noi și pentru a trăi armonios în societate. Aceste cunoștinte, sunt deja în noi, astfel nu alergăm pe stradă în fața mașinilor și nu punem mâna în foc. Totuși, cei mai mulți dintre noi condensăm câteva mesaje pe care decidem să le utilizăm ca parte a scriptului negativ.
Exemplu: Dacă un individ are acest ordin parental: “Lucrează din greu!”, poate să-l folosească ca să intre la Universitate, poate face carieră lucrând din greu și avansând. Dar poate lucra și până la surmenaj sacrificând plăcerile și prietenii. Dacă are un script hamartic va utiliza mesajul “Lucreaza din greu” pentru a obține beneficiul ulcerului sau a atacului de cord.
Există cinci ordine mai speciale denumite mesaje driveri:
• Fii perfect!
• Fii puternică!
• Fă eforturi!
• Fă placere (altora)!
• Grăbește-te!
Denumirea de “driver” se folosește deoarece copilul simte o compulsie de a le urma. Noi toți avem toate aceste cinci mesaje în contrascript, în proporții variabile. Când trăim interior un mesaj de acest tip, manifestăm un complex de comportamente tipice. Aceste comportamente declanșate de driver sunt aceleași, cât timp există individul. Studiindu-le, putem defini în manieră fiabilă unele trăsături importante ale scriptului.
Programul este compus din mesaje care indică cum se fac lucrurile. Formulăm frazele începând astfel: “Iată cum …”. Fiecare dintre noi învață mii de mesaje provenind de la părinții noștri sau de la alte figuri parentale. De exemplu: “Iată cum:
să fii drăguț
să fii primul în clasă
să-ți disimulezi sentimentele”.
Deși folosim cea mai mare parte a mesajelor într-o manieră pozitivă și constructivă, putem avea deasemenea o parte negativă în acest program. De exemplu, un băiat va urma modelul tatalui sau: “Iată cum sa lucrezi din greu, sa te surmenezi și să mori tânăr”.
Alte tipuri de mesaje sunt injoncțiunile și permisiuni. Exemple de injoncțiuni:
• nu exista
• nu fi tu (însuți)
• nu reuși
• nu fi important
• nu aparține
• nu fi apropiat
• nu fi sănătos / nu fi bine
• nu gândi
• nu simți
• nu avea încredere

Exemple de Permisiuni:
• a fi, a exista, a ocupa spațiu
• a trăi din plin
• a gândi clar și a rezolva problemele într-o varietate largă de modalități (a fi sănătos mental)
• a reuși în dragoste și profesie
• a fi aproape în mod adecvat, a avea încredere, a te simți în siguranță, a influența mediul (a fi important)
• a trăi propriile sentimente, într-o gamă largă de emoții
• a fi conform propriului sine (potrivit vârstei, personalitații, sexului)
• a simți ca aparții (familiei, prietenilor, comunității, culturii)
• a te simți OK cu tine, cu ceilalți, cu lumea
• a-ți permite să fii alintat și îngrijit
• a experimenta și a schimba (și deasemenea de a greși, simțindu-te în siguranță și de a folosi greșeala în mod productiv)
• a face/găsi un sens.

Aceste mesaje produc un anumit tip de persoană: învingător, neînvingător sau învins:
• Injoncțiunile de gradul întâi (acceptabile social și blânde) sunt directive cinstite, întărite prin aprobare sau descurajare (fii bun și liniștit, nu fi prea ambițios). În cazul lor există posibilitatea ca individul să devină învingător.
• Injoncțiunile de gradul doi (voalate și dure) sunt directive necinstite, întărite indirect printr-un fel de șantaj alcătuit din zâmbete seducătoare și încruntări amenințătoare – cel mai bun mod de a crește un neînvingător (Nu-i spune lui taică-tău).
• Cele de gradul trei, foarte aspre sunt piedici iraționale întărite prin frică. Vorbele devin țipete, expresiile faciale devin strambături de coșmar, iar pedeapsa fizică se transformă în realitate (“Îți dau una de-ți sar dinții”). Ele constituie una din cele mai sigure căi de a obține un învins.
Îndemnul “Muncește pe brânci” se găsește în manual, dar acasă e probabil să auzim “Nu mai lenevi”. “Nu fi prost” are mai multa popularitate decât “Fii deștept”. Astfel, programarea se dovedește a fi preponderent negativă. Orice părinte împuie capul copiilor săi cu astfel de restricții. Dar le dă și permisiuni. Interdicțiile împiedică adaptarea la circumstanțe (sunt neadaptative), pe când permisiunile fac posibilă alegerea liberă. Permisiunile nu-i dau copilului bătaie de cap, din moment ce nu există nimic obligatoriu în ele. De obicei, copilul face un lucru pentru părintele de sex opus și învață de la părintele de același sex.

Adepții analizei tranzacționale au observat că hotărârile din copilărie și nu planurile formulate la vârsta adultă par să determine, în ultima instanță, destinul individului. Mergând înapoi pe firul evenimentelor, de la suicid, un accident auto, un delir, o condamnare la închisoare sau un divorț și ignorând “diagnosticul” pentru a afla ce s-a intamplat în realitate, s-a relevat că în aproape toate cazurile aceste deznodăminte au fost planificate înaintea vârstei de șase ani. Scenariile aveau anumite elemente comune, care alcătuiau “instrumentarul scenariului” care avea de-a face cu structurarea timpului pe parcursul vieții și s-a dovedit același ca instrumentarul folosit în basme. În povești, programarea o fac vrăjitoarele, zânele, ursitoarele, dar în viață reală, aceste roluri le joacă părinții.
Toți oamenii au un scenariu de viață?
În prezent nu se poate răspunde cu certitudine la această întrebare, dar e sigur că din primii ani de viață, toți oamenii sunt programați într-o anumită masură. Unii oameni pot să-și capete autonomia ca urmare a unor circumstanțe externe drastice, alții prin reorganizare internă, iar alții prin aplicarea antiscenariului. Elementul cheie îl constituie permisiunile. Cu cât copilul are mai multe permisiuni, cu atât e mai puțin legat de scenariul său. Pe de altă parte, cu cât au fost mai sever întărite comenzile scenariului, cu atât e mai legat de el.
Cei legaţi de scenariu se împart în două categorii:
• oameni conduși de scenariu, care au permisiuni, dar pentru a se putea bucura de ele trebuie să îndeplineasca mai întâi cerințele scenariului. Un exemplu este persoana care muncește din greu, dar în timpul liber poate să se destindă și să se simtă bine.
• oameni dominați de scenariu: cei cu puține permisiuni și care trebuie să consume cât mai mult timp cu putință, îndeplinindu-și scenariul, cu orice preț. Un exemplu tipic al alcoolicului sau al dependentului de droguri, care trebuie să se îndrepte spre deznodamântul sumbru al vieții sale cât mai repede cu putință.

Modelul psihoterapeutic care abordează scenariul de viață vizează eliberarea de scenariu prin acordarea de permisiuni. Acordarea permisiunii de a gândi și a re-gândi pe cont propriu, aici-și-acum, adecvat contextului și posibilităților reale necesită efortul clientului de a renunța la pattern-urile de gândire preexistente și la ideile preluate din mediul familial, reușind apoi să facă alegerile dorite.