Despre psihoterapia integrativă
Autor: Oana Șerbu, Psiholog. Psihoterapeut
Psihoterapia integrativă este mai mult o mișcare în psihoterapie, care aspiră la unificarea variatelor metode și tehnici, propunându-și să treacă de barierele orientărilor tradiționale în psihoterapie ce aparțin diferitelor școli psihoterapeutice.
Psihoterapia are o vechime de aproximativ un secol şi se bazează la origini pe teoria Freudiană. În secolul XX existau trei curente psihoterapeutice:
• Şcolile psihodinamice , care subliniază importanţa conflictelor inconştiente;
• Şcolile behavioriste (comportamentale) , care înţeleg comportamentul, atât cel normal, cât şi anormal, în termeni de produse ale învăţăturii;
• Şcolile umaniste / existenţiale , care subliniază liberul arbitru.
Căutarea integrării a rezultat în parte din deficiențele apărute în cele trei mari școli de psihoterapie. Psihanaliza a fost criticată pentru lungimea excesivă a tratamentului și lipsa de concentrare pe schimbări comportamentale specifice. Terapia comportamentală, deși se concentrează pe modificarea comportamentului, a fost acuzată că nu se ocupă de cele mai profunde probleme structurale de bază. Terapiile umaniste, care pun accentul pe potențialul de creștere, de funcționare optimă și de auto-actualizare, au fost acuzate de a fi prea optimiste, minimalizând umbra întunecată a experienței. Integrarea a evoluat ca răspuns la aceste deficiențe percepute în abordările particulare și ca o nevoie a psihoterapeuților de a găsi căi mai eficiente de a ajuta clientul.
Momentul hotărâtor în psihoterapia integrativă îl constituie apariția cărții lui Dollard și Miller “Personality and Psychoterapy” (1950), care prezintă în detaliu cum anumite concepte psihanalitice cum ar fi regresia, anxietatea, represia, transferul care pot fi conceptualizate în cadrul teoriei învățării (Goldfried și Newman, 1992).
Anii 1960-1970 reprezintă perioada de mare avânt în psihoterapia integrativă, momentul important constituindu-l cartea lui Frank (1961), “Persuasion and Healing”, în care declară că psihoterapia intenționează sa corecteze neînțelegerile pe care oamenii le păstrează în ei înșiși și față de ceilalți. De asemenea, cartea “Psychoanalysis and Behavior Therapy: Towards an Integration” a lui Wachel (1977), rămâne lucrarea cea mai frecvent citată în psihoterapia integrativă, servind ca model de integrare atât la nivel teoretic cât și practic. Wachel prezintă o teorie a pesonalității și o psihopatologie care integrează complet aspectele semnificative ale teoriei dinamice și comportamentale într-un model unic (Gold, 1996, Stricker și Gold, 2006).
Perioada 1980-1990 este marcată de o explozie a cercetărilor și publicațiilor în domeniul integrării și de fondarea în 1983 a cunoscutei societăți, Society for the Exploration of Psychotherapy Integration (SEPI), cu scopul de a asigura cadrul corespunzător de discuții și cercetare pentru specialiștii din domeniul psihoterapiei integrative și care începând din 1991 are ca revistă oficială Journal of Psychotherapy Integration.
Etapa finală de maturitate în evoluția psihoterapiei integrative a constituit-o publicarea a două manuale: “Handbook of psychotherapy integration” Norcross and Goldfried (1992) și “Comprehensive handbook of psychotherapy integration” Stricker and Gold (1993).
La nivel european, un rol important în promovarea psihoterapiei integrative l-a avut European Association for Integrative Psychotherapy (EAIP ) (1993), a cărui președinte fondator a fost Dr. Kenneth Evans și Institutul de Cercetări în Psihoterapie Integrativă (EUROIPS) .
În România, principiile psihoterapiei integrative sunt promovate de Asociația Română de Psihoterapie Integrativă (ARPI), prima asociație de psihoterapie integrativă din România și singura asociație de psihoterapie integrativă din România acreditată european de Asociația Europeană de Psihoterapie Integrativă, Anglia, de Institutul Român de Psihoterapie Integrativă (IRPI) și de Asociația de Psihoterapie Integrativă (API).
Definiții ale ”integrării” (Maria Gilbert, Vanja Orlans, 2011)
1. O primă definiție se referă la o perspectivă holistică asupra persoanei , perspectivă care privește persoana ca pe un tot integrat: afectiv, cognitiv, comportamental, fizic și spiritual. Intervenţiile psihoterapeutice din cadrul psihoterapiei integrative vizează dezvoltarea resurselor clientului, iar teoriile pe care se fundamentează psihoterapia integrativă descriu mecanismele de apărare ale Eu-lui dacă au fost întrerupte în evoluţia (dezvoltarea) lor. Scopul terapiei integrative este de a facilita întregul, reprezentând maximizarea spaţiului de funcţionare intrapsihic, interpersonal şi social al fiinţei umane, cu respectul datorat fiecărui individ, cu recunoaşterea limitelor personale exterioare ale fiecăruia.
Astfel, termenul de „integrativ” al psihoterapiei integrative se referă la procesul de integrare al personalităţii:
- îndrumarea clientului sa asimileze-conștientizeze şi sa armonizeze conţinuturile Stărilor Eu-lui;
- relaxarea mecanismelor de apărare;
- intervenții asupra script-ului (scenariului) vieţii;
- facilitarea contactului cu lumea.
Prin integrare, persoanele vor avea curaj să trateze fiecare moment al vieţii printr-o viziune deschisă fără a avea nevoie de ,,protecţie" prin argumente, opinii, atitudini sau expectanţe.
2. O a două definiție se referă la integrarea teoriilor și a conceptelor / tehnicilor provenind din diferite abordări ale psihoterapiei. În efortul integrativ se reconsideră şi procesele terapeutice angajate în reconstrucţia Eu-lui.
Termenul de integrativ se referă şi la integrarea teoriei şi de unire a cognitivului, afectivului, comportamentului, psihologicului în cadrul psihoterapiei. Psihoterapia integrativă ia în considerare majoritatea viziunilor funcţionării umane: psihodinamică, centrarea pe client, behaviorismul, gestaltistă, terapia familială, terapia psihologia psihanalitică a Self-ului şi analiza tranzacţională.
3. O a treia definiție a integrării consideră vitală în dezvoltarea psihoterapeutului integrativ este integrarea laturii personale cu cea profesională. Această integrare necesită ca persoana să fie conștientă de propria umbră (Jung, 1968), astfel incât să nu o proiecteze asupra clientului, în afara conștientizării. Odată ce această integrare personală are loc, este mult mai posibil ca terapeutul să poată răspunde într-o manieră de sprijin și plină de contact, în aici și acum, colegilor și apropiaților. Formarea terapeutului este esenţială, fiind, de a acumula noi cunoştinţe din arealul psihoterapiei, precum şi de a se dezvolta personal terapeutul.
4. A patra definiție se refera la integrarea cercetării și practicii. Terapeutul studiază cercetările curente și integrează descoperirile lor în practica terapeutică. Intervenţiile psihoterapeutice se bazează pe cunoştinţe valide, prin cercetare asupra procesului de dezvoltare al omului şi pe teorii ce descriu procesul defensiv, protectiv al Self-ului, defense utilizate când apar întreruperi în dezvoltarea normală
În 1996 Stricker și Gold scriu despre 3 abordări diferite de integrare: integrarea teoretică, eclectismul tehnic și abordarea factorilor comuni, dar Evans și Gilbert (2009) descriu șase moduri în care integrarea a fost conceptualizată: integrarea meta-teoretică, eclectismul tehnic, factorii comuni, integrarea asimilativă (concept introdus în 1992 de Messer), complementaritatea și neuroștiinta.
Integrarea teoretică este acea abordare în care teoriile sunt integrate pentru a obţine un rezultat superior comparativ cu teoriile care au fost integrate / combinate. Integrarea teoretică nu se referă numai la integrarea diferitelor proceduri psihoterapeutice, ci şi la integrarea constructelor teoretice aflate la baza lor. Astfel de abordări sunt de exemplu: integrarea teoriilor psihanalitică şi comportamentală (Watchel) şi abordarea transteoretică a lui Prochaska şi DiClemente.
Eclectismul tehnic se referă la integrarea metodelor clinice provenite din diverse curente, astfel încât terapeutul să poată utiliza acel tratament care este cel mai potrivit pentru pacientul şi problema respectivă. Modelele lui Beutler şi a lui Lazarus ilustrează această orientare integrativă (Hawkins şi Nestoros, 1977).
Factorii comuni. Principala cale de integrare în psihoterapie este aceea a factorilor comuni, căutând “să determine ingredientele principale pe care le împărtășesc diferitele psihoterapii ” (Norcross, 2005). Teoria factorilor comuni susține că factorii comuni din cele mai multe psihoterapii sunt cei care fac ca psihoterapia să fie eficace. Concentrarea asupra clientului, ca factor comun – cheie conduce la o perspectivă asupra psihoterapiei ca proces co-creat, care subliniază contribuțiile clientului și ale terapeutului, cât și sensibilitate la contextul în care are loc terapia.
Integrare asimilativă. “Acest mod de integrare favorizează o ancorare fermă într-un sistem sau altul de psihoterapie, dar cu dorința de a încorpora sau asimila, într-o manieră gândită, perspective sau practici aparținând altor școli ” (Messer, 1992). Tot mai mult, psihoterapeuții integrativi admit că cei mai mulți consilieri preferă siguranța pe care le-o conferă o teorie fundamentală, atunci când încep procesul de explorare integrativă. Au fost descrise modele formale de integrare asimilativă bazate pe fundamente psihodinamice (Frank, 1999; Stricker & Gold, 2005) și bazate pe terapia cognitiv-comportamentală (Castonguay, Newman, Borkovec, Holtforth, & Maramba, 2005).
Complementaritatea: a combina două metode: se bazează pe presupunerea că toate abordările diferite ale psihoterapiei au o contribuție unică și combinarea a două sau mai multe abordări va putea fi mai eficientă. Exemple:
- integrarea psihanalizei și a terapiei comportamentale a lui Wachtel (1977)
- terapia cognitiv comportamentală
- terapia cognitiv analitică
- desensibilizarea, hipnoza pot fi folosite în combinație cu terapia psihodinamică sau relațională.
Modelul în trei stadii a lui Hills ( 2004), care încurajează consilierii să sublinieze diferite abilități, provenite din diferite teorii se aplică în variate stadii de tratament. Modelul lui Hill este considerat o combinație de integrare teoretică și eclectism tehnic. Acesta se numește Modelul Celor Trei Stadii. Primul stadiu este cel de explorare și se bazează pe terapia centrată pe persoană, al doilea stadiu se bazează pe insight. Intervențiile din acest stadiu provin din psihoterapia psihanalitică. Ultimul stadiu, de acțiune, se bazează pe terapia comportamentală.
Psihoterapia multiteoretică (Brooks-Harris, 2008) este un nou model care combină elemente de eclectism tehnic și integrare teoretică. Terapeuții sunt încurajați să facă alegeri intenționate legat de combinarea teoriilor și a strategiilor de intervenție.
Neuroștiinta afectivă . Tehnologia modernă a adus importante contribuții la cunoașterea dezvoltării creierului și înțelegerea experienței afective timpurii. Neuroștiința a utilizat noile tehnologii (tomografie computerizată, imaginea de rezonanță magnetică etc.) și a integrat idei provenite dintr-o întelegere a creierului și a funcționării neurologice, din psihologia dezvoltării, teoria învățării, ajutându-ne în înțelegerea proceselor umane complexe.
Abordarea integrativă ”oferă o viziune nouă, amplă despre tratamentul psihoterapeutic. Plecând de la viziunea sistemică a ființei umane, de la conceptul corp - minte - spirit, prin abordarea integrativă se obține o înțelegere unitară a complexității ființei umane, în ansamblul funcționalității manifestărilor sale.” (Chiriac, 2010)
Psihoterapia are o vechime de aproximativ un secol şi se bazează la origini pe teoria Freudiană. În secolul XX existau trei curente psihoterapeutice:
• Şcolile psihodinamice , care subliniază importanţa conflictelor inconştiente;
• Şcolile behavioriste (comportamentale) , care înţeleg comportamentul, atât cel normal, cât şi anormal, în termeni de produse ale învăţăturii;
• Şcolile umaniste / existenţiale , care subliniază liberul arbitru.
Căutarea integrării a rezultat în parte din deficiențele apărute în cele trei mari școli de psihoterapie. Psihanaliza a fost criticată pentru lungimea excesivă a tratamentului și lipsa de concentrare pe schimbări comportamentale specifice. Terapia comportamentală, deși se concentrează pe modificarea comportamentului, a fost acuzată că nu se ocupă de cele mai profunde probleme structurale de bază. Terapiile umaniste, care pun accentul pe potențialul de creștere, de funcționare optimă și de auto-actualizare, au fost acuzate de a fi prea optimiste, minimalizând umbra întunecată a experienței. Integrarea a evoluat ca răspuns la aceste deficiențe percepute în abordările particulare și ca o nevoie a psihoterapeuților de a găsi căi mai eficiente de a ajuta clientul.
Momentul hotărâtor în psihoterapia integrativă îl constituie apariția cărții lui Dollard și Miller “Personality and Psychoterapy” (1950), care prezintă în detaliu cum anumite concepte psihanalitice cum ar fi regresia, anxietatea, represia, transferul care pot fi conceptualizate în cadrul teoriei învățării (Goldfried și Newman, 1992).
Anii 1960-1970 reprezintă perioada de mare avânt în psihoterapia integrativă, momentul important constituindu-l cartea lui Frank (1961), “Persuasion and Healing”, în care declară că psihoterapia intenționează sa corecteze neînțelegerile pe care oamenii le păstrează în ei înșiși și față de ceilalți. De asemenea, cartea “Psychoanalysis and Behavior Therapy: Towards an Integration” a lui Wachel (1977), rămâne lucrarea cea mai frecvent citată în psihoterapia integrativă, servind ca model de integrare atât la nivel teoretic cât și practic. Wachel prezintă o teorie a pesonalității și o psihopatologie care integrează complet aspectele semnificative ale teoriei dinamice și comportamentale într-un model unic (Gold, 1996, Stricker și Gold, 2006).
Perioada 1980-1990 este marcată de o explozie a cercetărilor și publicațiilor în domeniul integrării și de fondarea în 1983 a cunoscutei societăți, Society for the Exploration of Psychotherapy Integration (SEPI), cu scopul de a asigura cadrul corespunzător de discuții și cercetare pentru specialiștii din domeniul psihoterapiei integrative și care începând din 1991 are ca revistă oficială Journal of Psychotherapy Integration.
Etapa finală de maturitate în evoluția psihoterapiei integrative a constituit-o publicarea a două manuale: “Handbook of psychotherapy integration” Norcross and Goldfried (1992) și “Comprehensive handbook of psychotherapy integration” Stricker and Gold (1993).
La nivel european, un rol important în promovarea psihoterapiei integrative l-a avut European Association for Integrative Psychotherapy (EAIP ) (1993), a cărui președinte fondator a fost Dr. Kenneth Evans și Institutul de Cercetări în Psihoterapie Integrativă (EUROIPS) .
În România, principiile psihoterapiei integrative sunt promovate de Asociația Română de Psihoterapie Integrativă (ARPI), prima asociație de psihoterapie integrativă din România și singura asociație de psihoterapie integrativă din România acreditată european de Asociația Europeană de Psihoterapie Integrativă, Anglia, de Institutul Român de Psihoterapie Integrativă (IRPI) și de Asociația de Psihoterapie Integrativă (API).
Definiții ale ”integrării” (Maria Gilbert, Vanja Orlans, 2011)
1. O primă definiție se referă la o perspectivă holistică asupra persoanei , perspectivă care privește persoana ca pe un tot integrat: afectiv, cognitiv, comportamental, fizic și spiritual. Intervenţiile psihoterapeutice din cadrul psihoterapiei integrative vizează dezvoltarea resurselor clientului, iar teoriile pe care se fundamentează psihoterapia integrativă descriu mecanismele de apărare ale Eu-lui dacă au fost întrerupte în evoluţia (dezvoltarea) lor. Scopul terapiei integrative este de a facilita întregul, reprezentând maximizarea spaţiului de funcţionare intrapsihic, interpersonal şi social al fiinţei umane, cu respectul datorat fiecărui individ, cu recunoaşterea limitelor personale exterioare ale fiecăruia.
Astfel, termenul de „integrativ” al psihoterapiei integrative se referă la procesul de integrare al personalităţii:
- îndrumarea clientului sa asimileze-conștientizeze şi sa armonizeze conţinuturile Stărilor Eu-lui;
- relaxarea mecanismelor de apărare;
- intervenții asupra script-ului (scenariului) vieţii;
- facilitarea contactului cu lumea.
Prin integrare, persoanele vor avea curaj să trateze fiecare moment al vieţii printr-o viziune deschisă fără a avea nevoie de ,,protecţie" prin argumente, opinii, atitudini sau expectanţe.
2. O a două definiție se referă la integrarea teoriilor și a conceptelor / tehnicilor provenind din diferite abordări ale psihoterapiei. În efortul integrativ se reconsideră şi procesele terapeutice angajate în reconstrucţia Eu-lui.
Termenul de integrativ se referă şi la integrarea teoriei şi de unire a cognitivului, afectivului, comportamentului, psihologicului în cadrul psihoterapiei. Psihoterapia integrativă ia în considerare majoritatea viziunilor funcţionării umane: psihodinamică, centrarea pe client, behaviorismul, gestaltistă, terapia familială, terapia psihologia psihanalitică a Self-ului şi analiza tranzacţională.
3. O a treia definiție a integrării consideră vitală în dezvoltarea psihoterapeutului integrativ este integrarea laturii personale cu cea profesională. Această integrare necesită ca persoana să fie conștientă de propria umbră (Jung, 1968), astfel incât să nu o proiecteze asupra clientului, în afara conștientizării. Odată ce această integrare personală are loc, este mult mai posibil ca terapeutul să poată răspunde într-o manieră de sprijin și plină de contact, în aici și acum, colegilor și apropiaților. Formarea terapeutului este esenţială, fiind, de a acumula noi cunoştinţe din arealul psihoterapiei, precum şi de a se dezvolta personal terapeutul.
4. A patra definiție se refera la integrarea cercetării și practicii. Terapeutul studiază cercetările curente și integrează descoperirile lor în practica terapeutică. Intervenţiile psihoterapeutice se bazează pe cunoştinţe valide, prin cercetare asupra procesului de dezvoltare al omului şi pe teorii ce descriu procesul defensiv, protectiv al Self-ului, defense utilizate când apar întreruperi în dezvoltarea normală
În 1996 Stricker și Gold scriu despre 3 abordări diferite de integrare: integrarea teoretică, eclectismul tehnic și abordarea factorilor comuni, dar Evans și Gilbert (2009) descriu șase moduri în care integrarea a fost conceptualizată: integrarea meta-teoretică, eclectismul tehnic, factorii comuni, integrarea asimilativă (concept introdus în 1992 de Messer), complementaritatea și neuroștiinta.
Integrarea teoretică este acea abordare în care teoriile sunt integrate pentru a obţine un rezultat superior comparativ cu teoriile care au fost integrate / combinate. Integrarea teoretică nu se referă numai la integrarea diferitelor proceduri psihoterapeutice, ci şi la integrarea constructelor teoretice aflate la baza lor. Astfel de abordări sunt de exemplu: integrarea teoriilor psihanalitică şi comportamentală (Watchel) şi abordarea transteoretică a lui Prochaska şi DiClemente.
Eclectismul tehnic se referă la integrarea metodelor clinice provenite din diverse curente, astfel încât terapeutul să poată utiliza acel tratament care este cel mai potrivit pentru pacientul şi problema respectivă. Modelele lui Beutler şi a lui Lazarus ilustrează această orientare integrativă (Hawkins şi Nestoros, 1977).
Factorii comuni. Principala cale de integrare în psihoterapie este aceea a factorilor comuni, căutând “să determine ingredientele principale pe care le împărtășesc diferitele psihoterapii ” (Norcross, 2005). Teoria factorilor comuni susține că factorii comuni din cele mai multe psihoterapii sunt cei care fac ca psihoterapia să fie eficace. Concentrarea asupra clientului, ca factor comun – cheie conduce la o perspectivă asupra psihoterapiei ca proces co-creat, care subliniază contribuțiile clientului și ale terapeutului, cât și sensibilitate la contextul în care are loc terapia.
Integrare asimilativă. “Acest mod de integrare favorizează o ancorare fermă într-un sistem sau altul de psihoterapie, dar cu dorința de a încorpora sau asimila, într-o manieră gândită, perspective sau practici aparținând altor școli ” (Messer, 1992). Tot mai mult, psihoterapeuții integrativi admit că cei mai mulți consilieri preferă siguranța pe care le-o conferă o teorie fundamentală, atunci când încep procesul de explorare integrativă. Au fost descrise modele formale de integrare asimilativă bazate pe fundamente psihodinamice (Frank, 1999; Stricker & Gold, 2005) și bazate pe terapia cognitiv-comportamentală (Castonguay, Newman, Borkovec, Holtforth, & Maramba, 2005).
Complementaritatea: a combina două metode: se bazează pe presupunerea că toate abordările diferite ale psihoterapiei au o contribuție unică și combinarea a două sau mai multe abordări va putea fi mai eficientă. Exemple:
- integrarea psihanalizei și a terapiei comportamentale a lui Wachtel (1977)
- terapia cognitiv comportamentală
- terapia cognitiv analitică
- desensibilizarea, hipnoza pot fi folosite în combinație cu terapia psihodinamică sau relațională.
Modelul în trei stadii a lui Hills ( 2004), care încurajează consilierii să sublinieze diferite abilități, provenite din diferite teorii se aplică în variate stadii de tratament. Modelul lui Hill este considerat o combinație de integrare teoretică și eclectism tehnic. Acesta se numește Modelul Celor Trei Stadii. Primul stadiu este cel de explorare și se bazează pe terapia centrată pe persoană, al doilea stadiu se bazează pe insight. Intervențiile din acest stadiu provin din psihoterapia psihanalitică. Ultimul stadiu, de acțiune, se bazează pe terapia comportamentală.
Psihoterapia multiteoretică (Brooks-Harris, 2008) este un nou model care combină elemente de eclectism tehnic și integrare teoretică. Terapeuții sunt încurajați să facă alegeri intenționate legat de combinarea teoriilor și a strategiilor de intervenție.
Neuroștiinta afectivă . Tehnologia modernă a adus importante contribuții la cunoașterea dezvoltării creierului și înțelegerea experienței afective timpurii. Neuroștiința a utilizat noile tehnologii (tomografie computerizată, imaginea de rezonanță magnetică etc.) și a integrat idei provenite dintr-o întelegere a creierului și a funcționării neurologice, din psihologia dezvoltării, teoria învățării, ajutându-ne în înțelegerea proceselor umane complexe.
Abordarea integrativă ”oferă o viziune nouă, amplă despre tratamentul psihoterapeutic. Plecând de la viziunea sistemică a ființei umane, de la conceptul corp - minte - spirit, prin abordarea integrativă se obține o înțelegere unitară a complexității ființei umane, în ansamblul funcționalității manifestărilor sale.” (Chiriac, 2010)