Serbu Oana - Cabinet de Psihologie

Probabil că mulți dintre noi au auzit de mecanisme de apărare, fără să fi urmat neapărat studii de specialitate în psihologie. În viața de adult, prin mecanismele inconștiente de apărare pe care le avem, ne reducem sau evităm anumite stări negative cum sunt frustrarea, anxietatea si stresul. Dintre toate mecanismele de apărare, introiecțiile sunt cele mai puternice tipare de apărare pe care le avem, ele provenind din familie, din sistemul în care am crescut . Introiecțiile ne opresc de la conștientizarea sinelui, adesea apar în relațiile personale și profesionale, reduc încrederea în sine sau în ceilalți.

Pe scurt, introiecția este un mesaj pe care un copil îl primește de la părinți sau alte figuri de autoritate, înainte ca acel copil să fie matur ca să se gândească la acel mesaj dacă este ok sau nu, să-l treacă prin propriile filtre pentru ca în final să-l accepte sau nu. Un copil învață să înghită acel mesaj fără ”să scuipe” ce nu e ok și astfel rămâne nedigerat în sistemul psihic. Când ești copil, lumea este locuită de giganți. Dacă e ceva în neregulă la ei, atunci ai dat de bucluc, din moment ce depinzi de ei. Ca să supraviețuiești, de multe ori ajungi să crezi că nu ești în regulă (că nu ești suficient de cuminte, nu ești suficient de bun, că nu ești la fel de inteligent ca ceilalți, sau ajungi să nu ai încredere în ceilalți, etc).
Iată câteva introiecții faimoase: Să fii cuminte!, Mama știe cel mai bine!, Te pedepsesc pentru binele tău! . Copilul înghite mesajul pentru că este cel mai bun lucru pe care îl poate face, dacă nu se supune, urmează pedeapsa. Câteodată experiența copilului este negată de adulți. Sunt mii de mesaje negative legate de cum ar trebui să fii în lume: Fii cel mai bun!, Zâmbește!, Nu mai plânge, că-ți dau eu!, Nu-ți bate fratele!, Să-ți fie rușine!, Taci!, Nu te entuziasma!, Pleacă de-aici!, Ce-ai făcut? Fetele cuminți nu fac asta!, Să nu ai încredere în nimeni! și lista se poate întinde pe pagini întregi...
Toate mesajele introiectate constituie ceea ce se numește scenariu de viață . Scenariul de viață este procesul intra-psihic, adică ceea ce gândește persoana despre ea, despre alții și despre lume. Structura intra-psihică a unei persoane va influența la rândul ei natura și calitatea relațiilor interpersonale, în așa fel încât întărește prin repetiție, scenariul de viață (E. Berne).
La vârsta de 6 ani, copilul are deja un scenariu de viață: Ce crede despre el? Ce crede despre lume? Ce crede despre ceilalți?
Cred că este foarte important să ne recunoaștem introiecțiile luate la bord. Uneori realizăm că facem același lucru când ne trezim că spunem aceleași lucruri ca și părinții noștri, este frustrant. Ne dăm seama de puterea lor, cum sunt transmise transgenerațional. Ca să întrerupem acest lucru, este nevoie de multă muncă personală, o preocupare pentru autocunoaștere și dezvoltare personală. Este foarte important și pentru noi adulții să ne recunoaștem mecanismele de apărare pe care le avem și le folosim în viața de zi cu zi, dar și pentru părinți sau alte figuri de autoritate care au ca responsabilitate educația copiilor, pentru a înțelege cum își formează copiii mecanismele de apărare și cum anumite mesaje transmise acestora pot afecta întreaga viață a copilului.

Avem introiecții care ne spun cum să ne potrivim cu lumea. Există o mare parte din noi care este lăsată în spate, așa că nu ne împlinim potențialul. Dacă ajungi altcineva, vei fi nemulțumit. Dacă descoperi cu adevărat cine ești, provoci toate acele mesaje: Ești o persoană rea, Ceilalți sunt mai buni, dar s-ar putea să descoperi că nu este așa.

Vă sugerez un exercițiu foarte interesant pe tema introiecțiilor : gândiți-vă la mesajul pe care l-ați primit de la mama voastră, tatăl vostru, în legătură cu patru teme diferite: încredere, furie, sex, bani. Mesajul a fost exprimat în termeni de ce trebuie să faceți și ce nu trebuie să faceți, iar uneori nu vă aduceți aminte cuvintele, poate a venit sub forma unei priviri, unui comportament. De exemplu, astfel de mesaje primite ar putea suna astfel: Să nu ai încredere în nimeni, în special în taică-tu!; Nu trebuie să te înfurii!; Sex - ce-i aia?; Banii nu aduc fericirea!. Dacă nu a-ți fi ascultat acel mesaj, ce s-ar fi întâmplat?

De introiecții nu se poate scăpa definitiv, dar se poate umbla la volum (K. Evans, Psihoterapie Integrativă). Copilul la trei ani este capabil să pună o barieră între el și lume, să pară de acord cu tot ceea ce vrea mediul de la el. Există o parte din ei care o vede lumea și o parte rănită (tristețea, furia - partea ascunsă, uneori această parte ascunsă este împinsă mult în spate). Spontaneitatea, energia, nevoia de a-și exprima iubirea, de a fi iubit, le pune acolo. E ironic ca se salveze pe sine prin faptul că se lasă la o parte. Problema este că peste ani devine o obișnuință atât de mare încât ajunge să-i facă față părții prin desensibilizare, disociere, reprimare.
Oamenii primesc mii de introiecții de mici copii. Mii de introiecții în afara conștiinței lor, îi impiedică să fie ei înșiși. Pentru clientul în psihoterapie, nu e suficient să le conștientieze, el poate să înceapă să lucreze cu ele, să experimenteze comportamente noi.
Carl Rogers spunea că ființele umane au forța vieții, oamenii cred că există modalități mai bune de a se descurca. Totuși, dacă nu ar fi introiecțiile, oamenii ar fi niște roboți. În loc să își exprime nevoile, se blochează între senzații și conștientizare (introiecții), copilul cărând cu sine responsabilitatea pentru disfuncționalitatea din familie, din societate.
Pentru a supraviețui, copilul se sacrifică pe sine – nevoile sale, dorințele și sentimentele, prin adaptarea la cerințele părinților. Copilul își asumă responsabilitatea pentru lipsurile din mediul lor. Această ajustare creativă îl protejează împotriva realității inadecvate parentale, dar cu prețul ”înghițirii” anumitor noțiuni ce confirmă insuficiența lor, inadecvarea lor, eșecul.
În cadrul procesului psihoterapeutic, lucrând cu introiecțiile din copilărie, persoana se poate elibera de de comportamente repetitive fixate și de strategiile de supraviețuire din trecut care și-au depăși de mult utilitatea și nu ar mai trebui folosite în prezent.