Serbu Oana - Cabinet de Psihologie

De-a lungul vieții, ni se întâmplă să trăim crize mai mici sau mai mari ale relațiilor noatre cu ceilalți, indiferent de natura lor: familiale, profesionale, personale. Atunci când ne aflăm într-un blocaj al relației sau al comuncării, nu mai înțelegem nimic și ni se pare nu mai găsim alte soluții decât mânia, învinovățirea celuilalt, devalorizarea sau starea de război, ruptura. La un moment dat, fiecare dintre noi a putut simți această violență îndreptată împotriva propriei persoane, atunci când s-a lăsat condus de reacție în detrimentul relației. În acele momente, suntem incapabili să controlăm în vreun fel ceea ce spunem, având în același timp atât sentimente de răutate, cât și de tristețe. Știm că anumite cuvinte ne vor îndepărta unul de celălalt, ne vor răni, și totuși este extrem de dificil să ne abținem să pronunțăm acele cuvinte grele, având în același timp sentimentul real, dar atât de greșit că vom avea timp ulterior să reparăm.

Discuția care duce de obicei la impas începe astfel: unul aduce în discuție ceva ce nu-i convine, făcându-l pe celălalt responsabil de nefericirea sa. Este ca o lovitură de suliță, ce-l mobilizează pe celălalt să reacționeze profund, pentru că a fost atins un punc slab, o zonă de imaturitate sau de vinovăție, un prag de toleranță scăzut. Și în această zona sensibilă, un cuvânt sau o frază neînsemnată, va juca un rol detonator, care va antrena uneori un întreg joc de reacții. Acestea vor dăuna atât celui care le trăiește , cât și celui ce le suportă. Nu de puține ori, întâlnim acest tip de reacții in relațiile de cuplu, dar nu numai: un exemplu relevant în acest sens îl dă Jaques Salome, în cartea sa ”Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege”:
” Tu nu faci nimic pentru noi. Ți se pare normal ceea ce vine de la mine, iei totul de-a gata și mă neglijezi cu desăvârșire.” Iar el vinovat, furios, deprimat, se va închide într-o tăcere densă și va medita timp de ore și zile, făcând în mintea lui procesul celuilalt.
”Ea e de nesatisfăcut. Ceea ce-i ofer eu nu este niciodată primit; semnele mele de interes nu contează niciodată, nu sunt niciodată suficiente, nu face dât să mă acuze întotdeauna; îmi pierd timpul și energia cu ea, este atât de imatură”. La rândul ei, ea va medita și probabil se va teme de violența pe care a declanșat-o revendicarea ei. Atunci se va apropia de el, cu un surâs gentil, se va preface supusă și conciliantă, va găsi o forma de a da valoare unui detaliu. Mult timp se vor apropia unul de celălalt cu teamă și nu vor îndrăzni să-și vorbească despre relația lor. ”

Cantitatea de energie risipită în timpul unei vieți este incredibliă, spune Jaques Salome, renumit psihosociolog francez.. La fel este și timpul, pierdut, în sensul că nu a fost trăit, simțit, ci consumat, măcinat în dezbateri și nefericiri.
”Și furia de a se ști surprinsă în greșeală , sfârși prin a o scoate din sărite... Și, ca totdeauna, pentru a se apăra, atacă...”( G. Garcia Marquez)
Este foarte greu de determinat dacă este vorba despre un impas de comunicare sau unul real. Impasul datorat unei comunicări bazate mult prea mult pe reacție ar putea fi depășit respectând anumite reguli în timpul dialogului:
• Fiecare vorbește despre sine, nu vorbește despre celălalt în locul lui.
• Când unul se exprimă, celălalt ascultă, frânându-și impulsul de a reacționa emoțional.
• Și unul și celălalt trebuie să-și asume responsabilitatea propriilor sentimente și să fie atent la proiecțiile pe care le face ;
Impasul real este cauzat de dorințe prea puternice, diferite și incompatibilitatea nevoilor:
”Ea: Simt nevoia să-mi acorzi mai mult timp și să te implici mai mult în relația noastră. Am nevoie de tine.
El: Am nevoie să mă simt liber de tine, să mă retrag, chiar să-mi acorzi mai puțin timp. Nu suport să știu că ai nevoie de mine. ”
În cazul în care acela care cere cel mai mult nu-și poate schimba profund poziția față de viață și nu poate să se apropie de cel care are o cerință diferită, se va impune problema separării. Altfel, se va instala o relație patologică, adică, nici unul nu va putea crește sau evolua în această relație. Bărbatul din acest exemplu va refuza să simtă și să recunoască propriile zone de imaturitate, pentru că le vede cu o mai mare evidență la celălalt, în timp ce femeia se concentrează în continuare asupra nevoilor ei nesatisfăcute și dă vina pe celălalt de nefericirea ei. Astfel, fiecare din parteneri servește celuilalt ca punct de fixare pentru un aspect din propriul sine. Iar acest aspect este resimțit de cel căruia îi aparține ca inacceptabil. Proiectând pe celălalt nevoile noastre, ne împiedicăm să ne lărgim câmpul conștientului, adică să ne recunoaștem nevoile și reacțiile proprii. Această largire ar necesita să ne retragem proiecțiile din punctul de ancorare pe care l-am găsit în celălalt, dar acest lucru se poate realiza prin conștientizare, prin efort personal pentru dezvoltarea personală sau vindecarea unor răni emoționale, trecând printr-un proces psihoterapeutic.

Sursa: ”Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege”, Jaques Salome