Ajutor pentru bolnavii aflati in faza terminala. A ARATA DRAGOSTE NECONDITIONATA
O persoană pe moarte are nevoie înainte de orice să i se arate o iubire necondiţionată, eliberată de orice aşteptări. Să nu credeţi că pentru aceasta e nevoie să fiţi experţi. Fiţi naturali, fiţi voi înşivă, fiţi un prieten adevărat şi muribundul va fi convins că îi sunteţi într-adevăr alături, comunicând cu el simplu şi ca unui egal, ca de la o fiinţă umană la alta. Am spus, "arătaţi muribundului o iubire necondiţionată", dar în unele situaţii aceasta este departe de a fi uşor. Putem avea o istorie lungă şi nefericită împreună cu acea persoană, putem simţi vinovăţie pentru ce i-am făcut în trecut, sau mânie şi resentiment pentru ce ne-a făcut ea.
Aşa că permiteţi-mi să vă sugerez două modalităţi foarte simple prin care puteţi manifesta iubirea din voi faţă de cel ce moare. Eu şi studenţii mei care lucrăm cu muribunzii am constatat că amândouă sunt eficiente, în primul rând, priviţi la muribundul din faţa voastră ca la o persoană asemeni vouă, cu aceleaşi nevoi, aceeaşi dorinţă funÂdamentală de a fi fericit şi de a evita suferinţa, aceeaşi singurătate, aceeaşi frică de necunoscut, aceleaşi zone secrete de tristeţe, acelaşi simţământ pe jumătate admis de neajutorare. Veţi descoperi că dacă faceţi într-adevăr acest lucru, inima vi se va deschide către acea persoană şi între voi iubirea va fi prezentă.
A doua modalitate, pe care am găsit-o încă şi mai puternică, este de a vă pune pe voi înşivă, direct şi cu stoicism, în locul celui care moare. Imaginaţi-vă că sunteţi în patul din faţa voastră şi înfruntaţi moartea. Imaginaţi-vă că sunteţi nefericiţi şi singuri. Apoi puneţi-vă cu serioziÂtate întrebarea: Ce aţi avea nevoie în primul rând? Ce v-ar place cel mai mult? Ce aţi dori cu adevărat de la prietenul din faţa voastră?
Săvârşind aceste practici veţi constata, cred eu, că muribundul îşi doreşte ceea ce şi voi v-aţi dori cel mai mult: să fie cu adevărat iubit şi acceptat.
Am văzut apoi adesea că oamenii foarte bolnavi tânjesc să fie atinşi, să fie trataţi ca nişte oameni vii şi nu ca nişte boli. O mare consolare li se poate aduce celor grav bolnavi pur şi simplu atingându-le mâinile, privindu-i în ochi, masându-i cu blândeţe sau ţinându-i în braţe, sau respirând uşor în acelaşi ritm cu ei. Corpul are propriul său limbaj al iubirii; folosiţi-1 fără frică şi veţi vedea că aduceţi muribundului mulţuÂmire şi consolare.
Uităm adesea că cel ce moare îşi pierde întreaga lume: casa, slujba, cunoştinţele, trupul, mintea - el pierde totul. Toate pierderile posibile din timpul vieţii se reunesc într-o pierdere copleşitoare atunci când murim, deci cum ar putea un muribund să nu fie uneori trist, alteori Panicat, sau mânios? Elisabeth Kubler-Ross sugerează cinci etape în Procesul împăcării cu moartea: negarea, mânia, târguiala, depresia şi acceptarea. Bineînţeles că nu oricine va trece prin toate aceste stadii şi flu neapărat în această ordine; iar pentru unii, calea spre acceptare ar Putea fi una extrem de lungă şi spinoasă; alţii s-ar putea să nu ajungă Niciodată să accepte moartea. Cultura noastră nu le dă oamenilor prea multe perspective autentice asupra gândurilor, emoţiilor şi trăirilor lor Şi mulţi oameni confruntaţi cu moartea şi cu provocarea ei finală se înşelaţi de ignoranţa lor şi teribil de frustraţi şi de furioşi, mai ales fiindcă nimeni nu pare dornic să-i înţeleagă, pe ei şi nevoile lor cele mai profunde. După cum scris Cicely Saunders, marele pionier al mişcării azilurilor în Marea Britanie: "L-am întrebat odată pe un bărbat care ştia că este pe moarte ce-şi doreşte cel mai mult la cei care-1 îngrijesc. El a răspuns: Ca ei să arate ca şi cum încearcă să mă înţeleagă. într-adevăr, este imposibil să înţelegi complet o altă persoană, dar nu am uitat niciodată că el nu a cerut reuşită deplină, ci doar suficient interes din partea cuiva încât să încerce".
Este esenţial să ne pese destul ca să încercăm şi să asigurăm acea persoană că indiferent ce simte, oricare i-ar fi frustrările şi mânia, ele sunt normale. Moartea va scoate la suprafaţă multe emoţii reprimate: tristeţe sau torpoare sau vinovăţie, sau chiar gelozie faţă de cei care sunt încă sănătoşi. Ajutaţi persoana m cauză să nu-şi reprime aceste emoţii atunci când ele apar. Staţi alături de ea când se sparg valurile suferinţei şi ale tristeţii; odată cu acceptarea, cu timpul şi cu înţeleÂgerea răbdătoare, emoţiile se diminuează şi muribundul revine la acea stare fundamentală de seninătate, calm şi normalitate psihică ce-1 caracterizează în modul cel mai profund şi autentic.
Nu încercaţi să fiţi prea înţelepţi; nu căutaţi întotdeauna să spuneţi ceva profund. Nu trebuie să faceţi sau să spuneţi ceva pentru a îmbuÂnătăţi lucrurile. Fiţi pur şi simplu prezenţi cât mai plenar. Iar dacă vă simţiţi copleşiţi de anxietate şi teamă şi nu ştiţi ce să faceţi, mărturisiţi deschis acest lucru muribundului şi cereţi-i ajutorul. Această onestitate vă va apropia şi mai mult şi va contribui la o comunicare mai liberă. Uneori muribunzii ştiu mult mai bine decât noi cum pot fi ajutaţi iar noi trebuie să ştim să profităm de înţelepciunea lor şi să-i lăsăm să ne ofere ceea ce ştiu. Cicely Saunders ne-a cerut să nu uităm că, în relaţia cu muribunzii, nu suntem noi singurii care dăruiesc. "Mai devreme sau mai târziu, toţi cei care lucrează cu oameni pe moarte realizează că primesc mai mult decât oferă, întâlnind răbdarea, curajul şi adesea umorul. Trebuie să spunem aceasta..."3 Recunoaşterea curajului său îi poate fi adesea de folos muribundului.
Şi eu am observat că mi-a fost de ajutor să-mi amintesc un lucru: că muribundul din faţa mea este întotdeauna, pe undeva, intrinsec bun. Indiferent de furia sau emoţiile ce apar, oricât de şocante sau îngrozitoare ar putea fi ele pe moment, focalizarea pe acea bunătate interioară vă va da controlul şi perspectiva de care aveţi nevoie spre a fi de cât mai mare ajutor. Aşa cum atunci când vă dondăniţi cu un bun prieten nu uitaţi de părţile sale bune, faceţi la fel cu muribundul: nu-1 judecaţi după emoţiile care se ivesc. Această acceptare din partea voastră îi va permite celui pe moarte să fie atât de neinhibat pe cât are nevoie. Trataţi-i pe muribunzi ca şi cum ar fi aşa cum sunt uneori capabili să fie: deschişi, iubitori şi generoşi.
La un nivel spiritual mai profund, am găsit întotdeauna extrem de util să-mi amintesc că muribundul posedă adevărata natură de buddha, indiferent dacă este sau nu conştient de ea, şi potenţialul pentru iluminarea completă. Pe măsură ce se apropie de moarte, posibilitatea aceasta este mai mare în multe privinţe. De aceea ei merită şi mai multă grijă şi respect.
Sursa: fragmente selectate din volumul: Sogyal Rinpoche - Cartea tibetană a vieţii şi a morţii,
Editura Herald, Bucureşti, 2009, Trad. Walter Fotescu, www.ceruldinnoi.ro
Daca aveti intrebari sau doriti sa faceti o programare
la Cabinetul Psihologic
Maria Stefania Boldea
Psiholog. Psihoterapeut. Life Coach
Tel: 0726 227 085
Email: dmboldea@yahoo.com
WEBSITE: www.PsihologConstanta.ro
Va multumesc si astept cu drag
sa ne cunoastem,
si sa lucram impreuna
Aşa că permiteţi-mi să vă sugerez două modalităţi foarte simple prin care puteţi manifesta iubirea din voi faţă de cel ce moare. Eu şi studenţii mei care lucrăm cu muribunzii am constatat că amândouă sunt eficiente, în primul rând, priviţi la muribundul din faţa voastră ca la o persoană asemeni vouă, cu aceleaşi nevoi, aceeaşi dorinţă funÂdamentală de a fi fericit şi de a evita suferinţa, aceeaşi singurătate, aceeaşi frică de necunoscut, aceleaşi zone secrete de tristeţe, acelaşi simţământ pe jumătate admis de neajutorare. Veţi descoperi că dacă faceţi într-adevăr acest lucru, inima vi se va deschide către acea persoană şi între voi iubirea va fi prezentă.
A doua modalitate, pe care am găsit-o încă şi mai puternică, este de a vă pune pe voi înşivă, direct şi cu stoicism, în locul celui care moare. Imaginaţi-vă că sunteţi în patul din faţa voastră şi înfruntaţi moartea. Imaginaţi-vă că sunteţi nefericiţi şi singuri. Apoi puneţi-vă cu serioziÂtate întrebarea: Ce aţi avea nevoie în primul rând? Ce v-ar place cel mai mult? Ce aţi dori cu adevărat de la prietenul din faţa voastră?
Săvârşind aceste practici veţi constata, cred eu, că muribundul îşi doreşte ceea ce şi voi v-aţi dori cel mai mult: să fie cu adevărat iubit şi acceptat.
Am văzut apoi adesea că oamenii foarte bolnavi tânjesc să fie atinşi, să fie trataţi ca nişte oameni vii şi nu ca nişte boli. O mare consolare li se poate aduce celor grav bolnavi pur şi simplu atingându-le mâinile, privindu-i în ochi, masându-i cu blândeţe sau ţinându-i în braţe, sau respirând uşor în acelaşi ritm cu ei. Corpul are propriul său limbaj al iubirii; folosiţi-1 fără frică şi veţi vedea că aduceţi muribundului mulţuÂmire şi consolare.
Uităm adesea că cel ce moare îşi pierde întreaga lume: casa, slujba, cunoştinţele, trupul, mintea - el pierde totul. Toate pierderile posibile din timpul vieţii se reunesc într-o pierdere copleşitoare atunci când murim, deci cum ar putea un muribund să nu fie uneori trist, alteori Panicat, sau mânios? Elisabeth Kubler-Ross sugerează cinci etape în Procesul împăcării cu moartea: negarea, mânia, târguiala, depresia şi acceptarea. Bineînţeles că nu oricine va trece prin toate aceste stadii şi flu neapărat în această ordine; iar pentru unii, calea spre acceptare ar Putea fi una extrem de lungă şi spinoasă; alţii s-ar putea să nu ajungă Niciodată să accepte moartea. Cultura noastră nu le dă oamenilor prea multe perspective autentice asupra gândurilor, emoţiilor şi trăirilor lor Şi mulţi oameni confruntaţi cu moartea şi cu provocarea ei finală se înşelaţi de ignoranţa lor şi teribil de frustraţi şi de furioşi, mai ales fiindcă nimeni nu pare dornic să-i înţeleagă, pe ei şi nevoile lor cele mai profunde. După cum scris Cicely Saunders, marele pionier al mişcării azilurilor în Marea Britanie: "L-am întrebat odată pe un bărbat care ştia că este pe moarte ce-şi doreşte cel mai mult la cei care-1 îngrijesc. El a răspuns: Ca ei să arate ca şi cum încearcă să mă înţeleagă. într-adevăr, este imposibil să înţelegi complet o altă persoană, dar nu am uitat niciodată că el nu a cerut reuşită deplină, ci doar suficient interes din partea cuiva încât să încerce".
Este esenţial să ne pese destul ca să încercăm şi să asigurăm acea persoană că indiferent ce simte, oricare i-ar fi frustrările şi mânia, ele sunt normale. Moartea va scoate la suprafaţă multe emoţii reprimate: tristeţe sau torpoare sau vinovăţie, sau chiar gelozie faţă de cei care sunt încă sănătoşi. Ajutaţi persoana m cauză să nu-şi reprime aceste emoţii atunci când ele apar. Staţi alături de ea când se sparg valurile suferinţei şi ale tristeţii; odată cu acceptarea, cu timpul şi cu înţeleÂgerea răbdătoare, emoţiile se diminuează şi muribundul revine la acea stare fundamentală de seninătate, calm şi normalitate psihică ce-1 caracterizează în modul cel mai profund şi autentic.
Nu încercaţi să fiţi prea înţelepţi; nu căutaţi întotdeauna să spuneţi ceva profund. Nu trebuie să faceţi sau să spuneţi ceva pentru a îmbuÂnătăţi lucrurile. Fiţi pur şi simplu prezenţi cât mai plenar. Iar dacă vă simţiţi copleşiţi de anxietate şi teamă şi nu ştiţi ce să faceţi, mărturisiţi deschis acest lucru muribundului şi cereţi-i ajutorul. Această onestitate vă va apropia şi mai mult şi va contribui la o comunicare mai liberă. Uneori muribunzii ştiu mult mai bine decât noi cum pot fi ajutaţi iar noi trebuie să ştim să profităm de înţelepciunea lor şi să-i lăsăm să ne ofere ceea ce ştiu. Cicely Saunders ne-a cerut să nu uităm că, în relaţia cu muribunzii, nu suntem noi singurii care dăruiesc. "Mai devreme sau mai târziu, toţi cei care lucrează cu oameni pe moarte realizează că primesc mai mult decât oferă, întâlnind răbdarea, curajul şi adesea umorul. Trebuie să spunem aceasta..."3 Recunoaşterea curajului său îi poate fi adesea de folos muribundului.
Şi eu am observat că mi-a fost de ajutor să-mi amintesc un lucru: că muribundul din faţa mea este întotdeauna, pe undeva, intrinsec bun. Indiferent de furia sau emoţiile ce apar, oricât de şocante sau îngrozitoare ar putea fi ele pe moment, focalizarea pe acea bunătate interioară vă va da controlul şi perspectiva de care aveţi nevoie spre a fi de cât mai mare ajutor. Aşa cum atunci când vă dondăniţi cu un bun prieten nu uitaţi de părţile sale bune, faceţi la fel cu muribundul: nu-1 judecaţi după emoţiile care se ivesc. Această acceptare din partea voastră îi va permite celui pe moarte să fie atât de neinhibat pe cât are nevoie. Trataţi-i pe muribunzi ca şi cum ar fi aşa cum sunt uneori capabili să fie: deschişi, iubitori şi generoşi.
La un nivel spiritual mai profund, am găsit întotdeauna extrem de util să-mi amintesc că muribundul posedă adevărata natură de buddha, indiferent dacă este sau nu conştient de ea, şi potenţialul pentru iluminarea completă. Pe măsură ce se apropie de moarte, posibilitatea aceasta este mai mare în multe privinţe. De aceea ei merită şi mai multă grijă şi respect.
Sursa: fragmente selectate din volumul: Sogyal Rinpoche - Cartea tibetană a vieţii şi a morţii,
Editura Herald, Bucureşti, 2009, Trad. Walter Fotescu, www.ceruldinnoi.ro
Daca aveti intrebari sau doriti sa faceti o programare
la Cabinetul Psihologic
Maria Stefania Boldea
Psiholog. Psihoterapeut. Life Coach
Tel: 0726 227 085
Email: dmboldea@yahoo.com
WEBSITE: www.PsihologConstanta.ro
Va multumesc si astept cu drag
sa ne cunoastem,
si sa lucram impreuna