CORPUL VOSTRU ARE O MEMORIE. Plecând pe urma amintirilor profunde pe care mintea le-a uitat
Ceea ce ne face să suferim
„Mă doare.” „Mă simt rău” „Aş vrea să înţeleg, să găsesc un sens la toate acestea…”
Toate persoanele care îşi stabilesc întâlnire cu mine sunt pe aici: ele suferă sau caută, şi adesea de mulţi ani. Unele şi-au fixat boala într-un loc precis: „Am migrene îngrozitoare, cel puţin de două ori pe lună”, „Mă doare spatele atât de rău încât aproape că nici nu pot să mă mişc”, „De îndată ce încep să mă mişc mă sufoc”, „De ani de zile încercăm în van să avem un copil”. Altele au dezvoltat maladii cronice sau agresive care le consumă mai mult sau mai puţin lent; inimi care cedează, tumori care proliferează, eczeme care nu se mai opresc… Altelei, în sfârşit, nu ştiu sau nu mai ştiu: ele caută să înţeleagă, să găsească un sens; se simt rău în pielea lor, în capul lor, în familia lor, în viaţa lor, epuizaţi pentru că trebuie, fără oprire, să înfrunte încercări, şi să vadă repetându-se aceleaşi situaţii dureroase, aceleaşi rupturi, accidente, dolii, aceleaşi rătăciri.
Eu le primesc, le ascult, le încurajez să-şi povestească parcursul personal şi familial. Ele sunt adesea uimite, perplexe, uneori puţin jenate: ce raport poate exista între o durere de spate cronică şi maniera în care s-au întâlnit părinţii? Între eşecurile profesionale sau sentimentale repetate şi îndepărtata istorie uitată a străbunicii? Între migrenele care nu se mai termină şi sarcina perturbată a unei mame, cu mai mult de 30 de ani înainte? Între un cancer de sân şi o bunică suicidară? Cum putem spera să ieşim din depresie atunci când descindem dintr-o lungă descendenţă de depresivi? De alcool atunci când majoritatea înaintaşilor erau alcoolici? Pentru ce să scormonim în secretele de familie atunci când toată lumea se acomodează cu ele atât de bine şi când aceasta permite să nu se mai „facă valuri”? Pentru ce, de altfel, să ne expunem riscului de „a face valuri”?
Răspunsul este simplu: pentru a ne simţi mai bine. Dar procesul este destul de complicat pentru că „pentru a ne simţi mai bine”, noi toţi ne-am construit strategii de supravieţuire, adesea foarte puternice şi eficace, graţie cărora putem avansa fără să trebuie să înfruntăm ceea ce ne face să suferim, în adâncul nostru. Cumva ca şi zidurile unui apartament, pe care se lipeşte o hârtie pictată, pe care o acoperim cu un prim strat de pictură atunci când este puţin ştearsă, apoi un al doilea strat câţiva ani mai târziu, înainte de a lipi o nouă hârtie, pe care o repictăm atunci când nu ne mai convine… În fond, se ştie bine că singură metodă bună este aceea de a dezlipi totul pentru a pleca de la perete gol. Dar cum este suficient o mică tuşă de alb pentru ca totul să aibă un aer cochet, este totuşi mai rapid aşa decât să întreprinzi un mare şantier! Zidul, cu toate acestea, este acoperit de toate aceste straturi. Ele sunt acolo, nu putem face ca şi cum ele nu ar exista!
Eu am experimentat aceasta în propria-mi viaţă: tot ceea ce mintea noastră se străduieşte să uite, pentru că este insuportabil, corpul nostru îl poartă în el. El îşi aminteşte de acel fapt şi continuă să acţioneze în funcţie de această memorie, îngropată poate, dar cu toate acestea tatuată în trupul nostru. Şi ecoul acestei memorii răsună cu regularitate, din ce în ce mai puternic, atât timp cât corpul nu s-a eliberat de ea. Eu nu ştiu nimic despre tatăl meu biologic; nu ştiu pentru ce şi nici cum ne-a abandonat, voluntar sau nu, pe mama mea şi pe mine. Dar ştiu că acest abandon e un prim impact fondator în viaţa mea. Moartea mamei mele, când eu aveam doi ani şi jumătate, retrimite (a făcut ecou) la acel fapt. Îndepărtarea mea de către familia „paternă”, când eu aveam şapte ani, a amplificat acest ecou. Şi când am avut 20 de ani moartea logodnicului meu l-a făcut să explodeze, până acolo încât am voit să mor eu însămi; ani de zile mai târziu, când bărbatul pe care îl iubeam m-a părăsit, corpul meu a reacţionat atât de violent încât medicii m-au declarat pierdută. Şi ei aveau, fără îndoială, dreptate. În acest moment precis din viaţa mea, cu ajutorul maestrului meu tibetan, am văzut şi auzit acest ecou şi am mers să regăsesc sursa, pentru ca el înceteze să răsune şi să mă pună în pericol.
Toate persoanele pe care le/am primit au un punct comun: ele caută, fără să ştie ce caută; simt că suferă, dar nu ştiu de ce anume. Şi, de cele mai multe ori, chiar şi când cred că ştiu, ele nu ştiu. Pentru că totul este înceţoşat, îngropat, „uitat”. Pentru că sunt puse în funcţie de ani şi ani de zile, şi, adesea, chiar de mai multe generaţii, „parafocuri” care le ajută să ocolească insurmontabilul, să nu se confrunte cu ceea ce pare prea periculos pentru ele.
De treizeci de ani nu am găsit altă cale decât cea pe care m-am angajat eu însămi: pentru a trăi mai bine trebuie, în prima fază, mers în întâmpinarea a ceea ce ne face să suferim. A găsi unde se înrădăcinează realmente boala şi ceea ce are ea de spus. A accepta să vedem acel ceva asupra căruia am închis ochii până acum. Şi a asculta ce spune corpul nostru, chiar dacă este greu de îndurat sau inacceptabil…
Fragment din cartea "Corpul vostru are o memorie"
de Myriam Brousse în colaborare cu Valérie Péronnet
Traducere Viorica Juncan.
Sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Myriam_Brousse_Corpul_memorie.htm
*** IMPORTANT: In acest cabinet puteti beneficia de ghidare prin exercitii si tehnici psihologice specifice: reprogramare mentala, psihanaliza, meditatie, relaxare si optimizare, exercitii de hipnoza in stare de semiconstienta, pentru vindecare profunda si completa.
Sunteti ajutati sa găsiţi acele amintiri celulare care se corelează cu problemele de sanatate fizica, mentala, emotionale, comportamentale care le aveţi şi apoi, sa le vindecaţi.
Cabinetul este acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cod 1CT1109 - Comisia de Psihologie Clinica si Psihoterapie, functioneaza la adresa: Str. Nicolae Grigorescu. nr. 87. Constanta si detine toate aprobarile necesare pentru functionare conform cu legile in vigoare.
TU POTI TOTUL SI SINGUR. AICI TI SE ARATA DOAR CALEA SIGURA SI CEA MAI BUNA !
Daca aveti intrebari sau doriti sa faceti o programare la Cabinetul Psihologic:
Maria Stefania Boldea
Psiholog. Psihoterapeut. Life Coach
Tel: 0726 227 085
WEBSITE: www.PsihologConstanta.ro
Va multumesc si astept cu drag sa ne cunoastem, si sa lucram impreuna.
Daca nu va pot raspunde cand sunati, inseamna ca ma aflu intr-o sedinta, si va voi cotacta eu negresit, de indata ce sedinta va lua sfarsit. Va multumesc pentru rabdarea si intelegerea dvs.
FOARTE IMPORTANT !!
Timpul meu este pretios. Tratez fiecare programare cu seriozitate maxima. Avand in vedere ca sunt si alti clienti, iar o consultatie dureaza 50 sau 75 de minute, la care se adauga pauzele dintre sedinte, VA ROG tare mult, cand va faceti programare sa O SI ONORATI !! Daca nu puteti veni, va rog SA ANUNTATI cu 24 de ore inainte, sau cat mai din timp, pentru a reusi, pe cat posibil sa imi rearanjez programul.
Daca va faceti o programare si nu veniti, si nici nu anuntati in timp util, timpul pus deoparte pentru dvs. nu mai poate fi folosit pentru o alta persoana, pentru ca programarile sunt deja facute.De aceea va rog sa fiti responsabil ! Respectand aproapele si dand dovada de Corectitudine si Bun Simt, va Respectati de fapt pe dvs !
Starea de bine si sanatatea sunt optionale ! Daca inca nu esti hotarat sa fii bine, te rog, nu suna ! Lasa-i pe cei care stiu ce vor, sa sune. Decat sa ocupi timpul celor care ar vrea sa vina, si sa te razgandesti, mai bine nu suna ! Poti doar sa urmaresti pe altii care reusesc, si care au curajul sa faca ceva bun cu viata lor.
„Mă doare.” „Mă simt rău” „Aş vrea să înţeleg, să găsesc un sens la toate acestea…”
Toate persoanele care îşi stabilesc întâlnire cu mine sunt pe aici: ele suferă sau caută, şi adesea de mulţi ani. Unele şi-au fixat boala într-un loc precis: „Am migrene îngrozitoare, cel puţin de două ori pe lună”, „Mă doare spatele atât de rău încât aproape că nici nu pot să mă mişc”, „De îndată ce încep să mă mişc mă sufoc”, „De ani de zile încercăm în van să avem un copil”. Altele au dezvoltat maladii cronice sau agresive care le consumă mai mult sau mai puţin lent; inimi care cedează, tumori care proliferează, eczeme care nu se mai opresc… Altelei, în sfârşit, nu ştiu sau nu mai ştiu: ele caută să înţeleagă, să găsească un sens; se simt rău în pielea lor, în capul lor, în familia lor, în viaţa lor, epuizaţi pentru că trebuie, fără oprire, să înfrunte încercări, şi să vadă repetându-se aceleaşi situaţii dureroase, aceleaşi rupturi, accidente, dolii, aceleaşi rătăciri.
Eu le primesc, le ascult, le încurajez să-şi povestească parcursul personal şi familial. Ele sunt adesea uimite, perplexe, uneori puţin jenate: ce raport poate exista între o durere de spate cronică şi maniera în care s-au întâlnit părinţii? Între eşecurile profesionale sau sentimentale repetate şi îndepărtata istorie uitată a străbunicii? Între migrenele care nu se mai termină şi sarcina perturbată a unei mame, cu mai mult de 30 de ani înainte? Între un cancer de sân şi o bunică suicidară? Cum putem spera să ieşim din depresie atunci când descindem dintr-o lungă descendenţă de depresivi? De alcool atunci când majoritatea înaintaşilor erau alcoolici? Pentru ce să scormonim în secretele de familie atunci când toată lumea se acomodează cu ele atât de bine şi când aceasta permite să nu se mai „facă valuri”? Pentru ce, de altfel, să ne expunem riscului de „a face valuri”?
Răspunsul este simplu: pentru a ne simţi mai bine. Dar procesul este destul de complicat pentru că „pentru a ne simţi mai bine”, noi toţi ne-am construit strategii de supravieţuire, adesea foarte puternice şi eficace, graţie cărora putem avansa fără să trebuie să înfruntăm ceea ce ne face să suferim, în adâncul nostru. Cumva ca şi zidurile unui apartament, pe care se lipeşte o hârtie pictată, pe care o acoperim cu un prim strat de pictură atunci când este puţin ştearsă, apoi un al doilea strat câţiva ani mai târziu, înainte de a lipi o nouă hârtie, pe care o repictăm atunci când nu ne mai convine… În fond, se ştie bine că singură metodă bună este aceea de a dezlipi totul pentru a pleca de la perete gol. Dar cum este suficient o mică tuşă de alb pentru ca totul să aibă un aer cochet, este totuşi mai rapid aşa decât să întreprinzi un mare şantier! Zidul, cu toate acestea, este acoperit de toate aceste straturi. Ele sunt acolo, nu putem face ca şi cum ele nu ar exista!
Eu am experimentat aceasta în propria-mi viaţă: tot ceea ce mintea noastră se străduieşte să uite, pentru că este insuportabil, corpul nostru îl poartă în el. El îşi aminteşte de acel fapt şi continuă să acţioneze în funcţie de această memorie, îngropată poate, dar cu toate acestea tatuată în trupul nostru. Şi ecoul acestei memorii răsună cu regularitate, din ce în ce mai puternic, atât timp cât corpul nu s-a eliberat de ea. Eu nu ştiu nimic despre tatăl meu biologic; nu ştiu pentru ce şi nici cum ne-a abandonat, voluntar sau nu, pe mama mea şi pe mine. Dar ştiu că acest abandon e un prim impact fondator în viaţa mea. Moartea mamei mele, când eu aveam doi ani şi jumătate, retrimite (a făcut ecou) la acel fapt. Îndepărtarea mea de către familia „paternă”, când eu aveam şapte ani, a amplificat acest ecou. Şi când am avut 20 de ani moartea logodnicului meu l-a făcut să explodeze, până acolo încât am voit să mor eu însămi; ani de zile mai târziu, când bărbatul pe care îl iubeam m-a părăsit, corpul meu a reacţionat atât de violent încât medicii m-au declarat pierdută. Şi ei aveau, fără îndoială, dreptate. În acest moment precis din viaţa mea, cu ajutorul maestrului meu tibetan, am văzut şi auzit acest ecou şi am mers să regăsesc sursa, pentru ca el înceteze să răsune şi să mă pună în pericol.
Toate persoanele pe care le/am primit au un punct comun: ele caută, fără să ştie ce caută; simt că suferă, dar nu ştiu de ce anume. Şi, de cele mai multe ori, chiar şi când cred că ştiu, ele nu ştiu. Pentru că totul este înceţoşat, îngropat, „uitat”. Pentru că sunt puse în funcţie de ani şi ani de zile, şi, adesea, chiar de mai multe generaţii, „parafocuri” care le ajută să ocolească insurmontabilul, să nu se confrunte cu ceea ce pare prea periculos pentru ele.
De treizeci de ani nu am găsit altă cale decât cea pe care m-am angajat eu însămi: pentru a trăi mai bine trebuie, în prima fază, mers în întâmpinarea a ceea ce ne face să suferim. A găsi unde se înrădăcinează realmente boala şi ceea ce are ea de spus. A accepta să vedem acel ceva asupra căruia am închis ochii până acum. Şi a asculta ce spune corpul nostru, chiar dacă este greu de îndurat sau inacceptabil…
Fragment din cartea "Corpul vostru are o memorie"
de Myriam Brousse în colaborare cu Valérie Péronnet
Traducere Viorica Juncan.
Sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Myriam_Brousse_Corpul_memorie.htm
*** IMPORTANT: In acest cabinet puteti beneficia de ghidare prin exercitii si tehnici psihologice specifice: reprogramare mentala, psihanaliza, meditatie, relaxare si optimizare, exercitii de hipnoza in stare de semiconstienta, pentru vindecare profunda si completa.
Sunteti ajutati sa găsiţi acele amintiri celulare care se corelează cu problemele de sanatate fizica, mentala, emotionale, comportamentale care le aveţi şi apoi, sa le vindecaţi.
Cabinetul este acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cod 1CT1109 - Comisia de Psihologie Clinica si Psihoterapie, functioneaza la adresa: Str. Nicolae Grigorescu. nr. 87. Constanta si detine toate aprobarile necesare pentru functionare conform cu legile in vigoare.
TU POTI TOTUL SI SINGUR. AICI TI SE ARATA DOAR CALEA SIGURA SI CEA MAI BUNA !
Daca aveti intrebari sau doriti sa faceti o programare la Cabinetul Psihologic:
Maria Stefania Boldea
Psiholog. Psihoterapeut. Life Coach
Tel: 0726 227 085
WEBSITE: www.PsihologConstanta.ro
Va multumesc si astept cu drag sa ne cunoastem, si sa lucram impreuna.
Daca nu va pot raspunde cand sunati, inseamna ca ma aflu intr-o sedinta, si va voi cotacta eu negresit, de indata ce sedinta va lua sfarsit. Va multumesc pentru rabdarea si intelegerea dvs.
FOARTE IMPORTANT !!
Timpul meu este pretios. Tratez fiecare programare cu seriozitate maxima. Avand in vedere ca sunt si alti clienti, iar o consultatie dureaza 50 sau 75 de minute, la care se adauga pauzele dintre sedinte, VA ROG tare mult, cand va faceti programare sa O SI ONORATI !! Daca nu puteti veni, va rog SA ANUNTATI cu 24 de ore inainte, sau cat mai din timp, pentru a reusi, pe cat posibil sa imi rearanjez programul.
Daca va faceti o programare si nu veniti, si nici nu anuntati in timp util, timpul pus deoparte pentru dvs. nu mai poate fi folosit pentru o alta persoana, pentru ca programarile sunt deja facute.De aceea va rog sa fiti responsabil ! Respectand aproapele si dand dovada de Corectitudine si Bun Simt, va Respectati de fapt pe dvs !
Starea de bine si sanatatea sunt optionale ! Daca inca nu esti hotarat sa fii bine, te rog, nu suna ! Lasa-i pe cei care stiu ce vor, sa sune. Decat sa ocupi timpul celor care ar vrea sa vina, si sa te razgandesti, mai bine nu suna ! Poti doar sa urmaresti pe altii care reusesc, si care au curajul sa faca ceva bun cu viata lor.