De ce atacul de panică pare că apare din senin
Primul atac de panică este trăit ca o ruptură între corp și realitate. Momentul este obișnuit, uneori chiar liniștit, iar tocmai această normalitate face reacția greu de înțeles. Inima accelerează brusc, respirația devine insuficientă deși aer există, apare amețeala și senzația că organismul cedează. Persoana nu doar că se teme, ci are impresia că asistă la un proces fizic grav care nu poate fi oprit prin voință.
După episod apare convingerea că trebuie să existe o cauză medicală încă nedescoperită, deoarece reacția pare prea intensă pentru a fi emoțională. Analizele ies normale, iar tocmai această normalitate neliniștește, pentru că experiența a fost reală și corporală, nu doar o stare de tensiune.
Atacul de panică nu începe însă în momentul în care este simțit, ci mult înainte, într-o acumulare de activare fiziologică pe care persoana nu o percepe ca periculoasă. Organismul funcționează zilnic cu variații de ritm cardiac, respirație sau tensiune musculară, iar mintea le ignoră de obicei. Problema apare când atenția se fixează pe o modificare minoră și o interpretează ca semn al unui dezechilibru.
În acel moment corpul devine obiect de monitorizare. Respirația este verificată, bătăile inimii sunt urmărite, iar această observare modifică tocmai procesele pe care încearcă să le controleze. Respirația devine mai amplă, apoi mai rapidă, nivelul de oxigen și dioxid de carbon se schimbă, apare amețeala, iar amețeala confirmă ideea inițială că ceva nu este în regulă.
Se creează astfel un cerc fiziologic: interpretarea produce activare, activarea produce senzații, iar senzațiile confirmă interpretarea. Creierul nu mai face diferența între pericol real și reacția la interpretare, pentru că semnalele corporale sunt autentice. Panica nu este simulată, ci generată intern.
De aceea atacul nu poate fi oprit prin simpla liniștire voluntară. Încercarea de a controla respirația sau de a verifica pulsul menține atenția exact asupra mecanismului care îl amplifică. Corpul nu răspunde la argumente logice atunci când este deja într-un circuit de alarmă.
După primul episod apare schimbarea importantă: teama de repetare. Persoana nu se mai teme doar de senzații, ci de apariția lor viitoare. Această anticipare crește vigilența față de orice modificare corporală și scade pragul de declanșare. Cu cât monitorizarea este mai constantă, cu atât organismul detectează mai des variații normale și le transformă în semnale de alertă.
Atacul de panică ajunge astfel să pară imprevizibil, deși este rezultatul unei predictibilități crescute a atenției asupra corpului. Nu apare fără cauză, ci fără un pericol extern. Diferența este esențială, deoarece sistemul de alarmă reacționează la interpretarea internă la fel de puternic ca la un eveniment real.
Reducerea episoadelor nu începe prin eliminarea completă a senzațiilor, lucru imposibil, ci prin schimbarea modului în care sunt citite. Când variațiile fiziologice nu mai sunt tratate ca indicatori de catastrofă iminentă, lanțul reacțiilor nu mai ajunge la intensitatea maximă, iar corpul revine la funcționarea obișnuită fără intervenții forțate.
Amalia Dinu, Psiholog