Hipervigilența și interpretarea senzațiilor
Multe persoane ajung în cabinet spunând că au simptome care apar din senin: palpitații, amețeală, nod în gât, presiune în piept, respirație dificilă. Analizele sunt în regulă, investigațiile nu indică o patologie clară, iar concluzia medicală este liniștitoare. Totuși, senzațiile continuă. Întrebarea care rămâne este cum este posibil să simți atât de intens ceva ce nu are o cauză organică evidentă.
Corpul produce permanent variații fiziologice. Ritmul cardiac se modifică în funcție de poziție, respirația devine mai superficială în anumite momente, tensiunea musculară crește și scade. În mod obișnuit, aceste fluctuații trec neobservate deoarece atenția este orientată spre exterior. Atunci când apare anxietatea sau un episod de panică, atenția se mută brusc spre interior, iar sistemul începe să monitorizeze fiecare schimbare.
Hipervigilența corporală înseamnă tocmai această orientare constantă spre senzații. Persoana își ascultă respirația, își verifică pulsul, își analizează starea, iar această monitorizare crește sensibilitatea sistemului nervos. Cu cât este urmărită mai atent o senzație, cu atât este percepută mai intens. Creierul interpretează atenția ca pe un semnal de relevanță și amplifică informația.
Apare astfel un mecanism circular. O variație fiziologică normală este observată. Observarea produce interpretare. Interpretarea crește activarea. Activarea intensifică senzația inițială. Intensificarea confirmă interpretarea. În acest proces persoana ajunge să spună că are simptome reale, ceea ce este corect, doar că intensitatea lor este susținută de modul în care sunt citite.
Mulți descriu experiența ca pe o teamă că au ceva grav, deși analizele sunt bune. Alții spun că simt că urmează să leșine sau că nu pot respira suficient de bine, deși saturația de oxigen este normală. Trăirea nu este imaginată, ci amplificată prin atenție și interpretare.
Un alt element important este anticiparea. Dacă persoana se așteaptă să apară palpitații într-o anumită situație, corpul poate produce o ușoară activare pregătitoare. Aceasta este apoi observată și interpretată ca începutul unei crize. În realitate, sistemul nervos reacționează la anticipare, nu la pericol.
Reducerea hipervigilenței nu presupune ignorarea corpului, ci recalibrarea relației cu el. Scopul nu este eliminarea completă a senzațiilor, ci diminuarea monitorizării continue. Când atenția se mută din nou spre activitate și spre mediul extern, intensitatea percepută scade. Sistemul nervos învață că variațiile fiziologice sunt tolerate și tranzitorii.
În timp, persoana începe să observe că senzațiile apar și dispar fără intervenții dramatice, iar nevoia de verificare scade. Corpul rămâne activ, dar nu mai este centrul permanent al atenției. Această schimbare aparent subtilă modifică semnificativ frecvența și intensitatea simptomelor, deoarece întrerupe cercul dintre observație și amplificare.